ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3807/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 12.03.2013 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița suspendarea executării Deciziei de Impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-Il- 1399 din 31 octombrie 2012 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 31.10.2012 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere, încheiate de ANAF, DGFP Ialomița, Activitatea de Inspecție Fiscală, pentru sumele stabilite ca obligații suplimentare la bugetul de stat, în sumă totală de 1.696.408 RON astfel: 387.015 impozit pe profit; 75.700 RON dobânzi/majorări de întârziere; 58.052 RON penalități de întârziere; 866.374 RON TVA; 179.311 RON dobânzi/majorări de întârziere; 129.956 RON penalități de întârziere; până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației formulate împotriva acestor acte potrivit Codului de procedură fiscală.

Prin sentința nr. 3011 din 7 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița și a anulat Deciziile nr. 92 și 92 bis, Decizia de impunere și Raportul de inspecție fiscală atacate, exonerând petenta de la plata sumelor principale și accesorii.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca netemeinică.

Într-o primă critică, pârâta a invocat faptul că reclamanta a contestat în fața instanței de fond decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, fără să conteste și decizia de soluționare a contestației, or în raport de dispozițiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, acțiunea este inadmisibilă.

O a doua critică privește, în esență, că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 57/2003 privind C. fisc., în sensul că a confirmat realitatea economică a operațiunilor derulate de reclamantă, întemeindu-se pe o calificare juridică necorespunzătoare a contractelor de care se prevalează reclamanta.

S-a criticat și modalitatea în care instanța de fond a preluat concluziile raportului de expertiză contabilă, fără ca instanța să expună propriile considerente cu privire la cererea reclamantei.

S-a reținut că expertiza contabilă a confirmat că în urma tranzacțiilor încheiate între firmele A. și B. au fost achiziționate mărfuri, marfa fiind vândută către C. S.R.L. și prețul încasat prin bancă, iar aceste tranzacții au fost înregistrate în contabilitate. Facturile emise au fost achitate, însă mod greșit a constatat expertul că acestea îndeplineau condițiile pentru deducerea TVA-ului.

S-a reținut în considerente, cu încălcarea dispozițiilor legale din C. fisc. și Codul de procedură fiscală, că fostul vânzător poate rămâne custode al bunurilor și că societatea A. putea efectua operațiuni de intermediere, prin transferul titlului, fără ca marfa să părăsească depozitul, deși era evident că prima societate vânzătoare, devine pe circuitul economic verificat și cumpărătorul final, cumpărând în aceeași zi cu un preț mai mare decât cel de vânzare. Vânzătorul a fost declarat societate inactivă de ANAF, iar instanța a apreciat în mod greșit că poziția societății A. de intermediar în tranzacții nu împiedica aplicarea dispozițiilor art. 21 din C. fisc..

Organul fiscal a avut în vedere că operațiunile efectuate sunt nereale, verificând o serie de aspecte referitoare la contractele încheiate între S.C. B. S.R.L., S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L., facturile emise de societățile menționate și avizele de însoțire a mărfurilor, în sensul că diferă data sau numerele de înmatriculare a autovehiculelor, capacitatea de transport depășește cantitățile menționate în avize și contracte (autoturism Opel Corsa și Dacia Berlină), precum și faptul că numerele de înmatriculare nu există.

Alte argumente privind nerealitatea operațiunilor constau în aceea că societatea nu a prezentat documentele de transport a mărfurilor, proveniența cerealelor dintr-un depozit autorizat, documente privind calitatea mărfurilor.

Organul fiscal a constatat că societatea A. nu a respectat dispozițiile legale privind înregistrările contabile, ceea ce nu mai permite ca actele întocmite să capete calitatea de documente justificative, atât pentru a proba realitatea operațiunilor, cât și pentru deducerea TVA-ului.

Neconcordanțele din actele contabile și contradicțiile din cele existente determină concluzia că operațiunile economice sunt fictive, iar instanța a efectuat o calificare juridică greșită a operațiunilor derulate de societățile implicate în circuitul cerealelor.

Astfel, dacă se susține că societatea A. a efectuat operațiuni de intermediere, atunci nu mai era necesar să prezinte avize de expediție, emise de societăți diferite, dar cu aceeași dată, cu mijloace de transport diferite, dar cu numere de înmatriculare inexistente.

Pârâta a arătat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 11, 19, 21, 145, 146,155 și 159 din C. fisc.; pct. 44 din H.G. nr. 44/2004; art. 65, 88, 109, și 205 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum și o serie de ordine emise de Ministerul Finanțelor cum ar fi Ordinul nr. 2137/2011.

La data de 17.04.2015 a depus întimpinare reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

A fost invocată nulitatea recursului, deoarece este formulat de o persoană fără calitate, nefiind semnat de Directorul Direcției Generale a Finanțelor Publice Ploiești, de vreme ce Administrația Județeană a Finanțelor Publice nu are personalitate juridică.

S-a arătat că excepția inadmisibilității este nefondată, întrucât contestația fiscală a fost formulată, atât împotriva deciziilor nr. 92 și 92 bis emise de DGFP Ialomița, cât și împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-IL-1399 don 31.10.2012, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, încheiate de ANAF, în temeiul raportului de inspecție fiscală nr. F-IL-943 din 31.2.2012.

Pe fondul cauzei, soluția Curții de Apel București este legală, întrucât au existat contracte de vânzare-cumpărare, încheiate între reclamantă și S.C. B. pentru porumb, soia și îngrășământ organic, au fost emise opt facturi fiscale, care au fost înregistrate în contabilitate și achitate prin virament bancar.

În cauză au fost administrate probe cu înscrisuri și cu expertiză contabilă care a stabilit că operațiunile economice au fost reale, facturile îndeplinesc condițiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA-ului și nu se datorează bugetului de stat obligații fiscale principale și accesorii suplimentare.

Nu are relevanță că S.C. B. S.R.L. a fost declarată inactivă, de vreme ce facturile au fost emise înainte de 28.04.2012, iar expertul a constatat acest aspect, ceea ce permite reclamantei să-și desfășoare activitatea corespunzător dispozițiilor legale. Organul fiscal nu a ținut cont de susținerile reclamantei care și-a corectat declarația fiscală uzând de dispozițiile art. 84 alin. (2) Cod procedură fiscală, iar în ceea ce privește documentele de transport trebuie precizat că această sarcină nu revenea S.C. A. S.R.L..

Noua decizie de impunere nr. 1399 din 31.10.2012 nu conține obiectul actului administrativ fiscal încălcându-se dispozițiile art. 43 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, ceea ce atrage nulitate absolută conform art. 46 din același act normativ.

S.C. A. nu a fost beneficiara mărfurilor expediate de S.C. B., având doar rolul de intermediar în circuitul pe care l-au avut cerealele în temeiul contractelor încheiate între cele trei societăți comerciale. Scopul tranzacțiilor a fost unul comercial, respectiv acela de a realiza profit, prin certificarea mărfii ca fiind ecologică, conform Regulamentului CEE834/2007 și nr. 889/2008.

Cu privire la impozitul pe profit, reclamanta a arătat că organele fiscale au aplicat greșit dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 și art. 2 pct. f) din Legea nr. 241/2005, considerând că operațiunile economice desfășurate nu sunt reale.

Cu privire la TVA, organele fiscale aveau obligația să efectueze constatările privind activitatea reclamantei care era probată cu documente constând în facturi, contracte, nefiind relevant că celelalte societăți implicate nu au fost găsite la sediu pentru a fi verificat modul de înregistrare a operațiunilor derulate. Declararea societății B. ca fiind inactivă prin decizia nr. 4788 din 06 februarie 2012 nu poate fi imputată reclamantei, mai ales că la momentul emiterii facturilor societatea menționată funcționa și și-a achitat taxele și facturile la stat.

Se invocă în sprijinul susținerilor sale jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și a CJUE, în sensul că de vreme ce sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă pentru acordarea TVA-ului, nu se poate refuza unei persoane impozabile dreptul de deduce TVA pe motiv că emitentul unei facturi a săvârșit nereguli fără ca autoritatea fiscală să dovedească această situație.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 24 mai 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

La data de 21 martie 2017, prin încheiere, instanța a respins excepția nulității recursului, invocată de reclamantă, cu motivarea că la data de 01.08.2013, DGRFP Ialomița a fost supusă reorganizării sub forma fuziunii prin absorbție, DGRFP Ploiești subrogându-se în drepturile și obligațiile DGRFP Ialomița, în prezent AJFP Ialomița.

De asemenea, prin încheierea de ședință din data de 21 martie 2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 31 octombrie 2017.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în parte, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate în recurs, instanța trebuie să lămurească natura juridică a operațiunilor derulate de S.C. A. S.R.L. și dacă instanța de fond a înlăturat în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 11 din C. fisc., dar și dacă dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată a fost exercitat în conformitate cu dispozițiile legale incidente în cauză.

Cu privire la inadmisibilitatea acțiunii

Este nefondată critica pârâtei cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în raport de dispozițiile art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, de vreme ce contestația fiscală a fost formulată, atât împotriva deciziilor nr. 92 și 92 bis emise de DGFP Ialomița, cât și împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-IL-1399 don 31.10.2012, care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, încheiate de ANAF, în temeiul raportului de inspecție fiscală nr. F-IL-943 din 31.2.2012.

Aplicarea dispozițiliilor art. 11 alin. (1) din C. fisc.

Este fondată critica pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița că instanța de fond a dat o greșită calificare juridică a operațiunilor derulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a constatat realitatea economică a acestora.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.:

"La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției."

În fața instanței de fond, reclamanta a susținut că în temeiul contractelor încheiate în cursul anului 2010 a desfășurat activitate economică de livrare de bunuri și a emis facturile aferente contractelor menționate, facturi achitate prin virament bancar și înregistrate în contabilitate.

În ceea ce privește situația de fapt, este întemeiată critica pârâtei, în sensul că instanța a preluat concluziile expertizei care face un inventar al tranzacțiilor desfășurate și stabilește că operațiunile sunt reale, fără a corobora cu acuratețe toate dovezile administrate și fără să efectueze o evaluare proprie a probatoriului.

Astfel, au fost întocmite între S.C. B. S.R.L. în calitate de furnizor și S.C. A. în calitate de beneficiar contractele nr. x din 24 noiembrie 2010 pentru achiziționarea a 1500 tone de porumb ecologic; nr. 4 din 24 noiembrie 2010 pentru 1500 tone soia și nr. 6 din 24 noiembrie 2010 pentru îngrășământ organic biovegetal în valoare de 60.000 euro.

Pentru achitarea mărfurilor achiziționate au fost emise facturile nr. 9 din 30 noiembrie 2010, 10 din 30 noiembrie 2010, 13 din 02 decembrie 2010, 14 din 15 decembrie 2010, 15 din 15 decembrie 2010, 16 din 16 decembrie 2010 și 1 din 29 ianuarie 2011, facturi care nu se coroborează cu documentele justificative depuse în cauză.

Astfel, pe de o parte se susține că nu era nevoie de transport, pe de altă parte sunt întocmite avize de expediție pentru mărfuri de 1500 tone transportate cu autoturisme Opel Corsa și Dacia berlină având numere de înmatriculare care nu se regăsesc în baza de date a Registrului Național de Evidență a permiselor și vehiculelor înmatriculate. Astfel de incongruențe între actele contabile pe de o parte și facturi și contracte pe de altă parte, îndreptățesc organul fiscal să deducă din elementele obiective ale cauzei că activitatea desfășurată de reclamantă nu este sprijinită de realitatea economică, fiind decelată intenția de a scădea în mod artificial baza de impozitare.

Astfel, activitatea economică neconformă cu realitatea rezultă din perspectiva următoarelor elemente obiective conturate în decursul judecării cauzei:

Susținerile reclamantei sunt contradictorii, deoarece în fața instanței de fond a susținut că a efectuat livrare de bunuri, iar în întâmpinarea depusă în recurs a arătat că a efectuat operațiuni de intermediere.

Există contradicții între documentele depuse de reclamantă, respectiv între facturile emise de societățile și avizele de însoțire a mărfurilor, în sensul că diferă data sau numerele de înmatriculare a autovehiculelor, capacitatea de transport depășește cantitățile menționate în avize și contracte, precum și faptul că numerele de înmatriculare menționate în avize nu există înregistrate în registrul auto.

Nu au fost depuse documentele de transport a mărfurilor (pentru toate operațiunile), deși pe de o parte se susține că s-a efectuat o operațiune de livrare a mărfurilor, iar pe de altă parte se susține că nu trebuia să efectueze transportul.

Nu au fost depuse documente privind proveniența cerealelor dintr-un depozit autorizat sau privind calitatea mărfurilor.

Societatea A. nu a respectat dispozițiile legale privind înregistrările contabile, ceea ce nu mai permite ca actele întocmite să capete calitatea de documente justificative.

Este evidentă intenția reclamantei de a califica operațiunile ce rezultă din contractele nr. x din 24 noiembrie 2010, nr. 4 din 24 noiembrie 2010 și nr. 6 din 24 noiembrie 2010 și din facturile aferente ca fiind livrări de bunuri pentru a intra sub incidența art. 126, raportat la art. 145 și art. 1473 din C. fisc. și a solicita deducerea TVA-ului.

Trebuie observat, în primul rând, că prima instanță a calificat contractele încheiate între reclamantă și S.C. B. ca fiind contracte de intermediere, permise de C. civ., fără să precizeze dacă se referă la Legea nr. 287/2009 sau la C. civ. din 1864.

În al doilea rând, instanța a făcut referire la warantul comercial, calificând contractele încheiate de reclamantă cu partenerii săi comerciali ca fiind operațiuni realizate sui-generis, amintind însă faptul că dreptul de proprietate asupra mărfurilor aflate în depozit, poate fi transferat, fără să se efectueze tradițiunea.

În dezacord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că actele invocate în apărare de S.C. A. S.R.L. au fost încheiate în anul 2010, când în materie comercială era încă în vigoare Codul comercial din 1887, cu mențiunea că Legea nr. 287/2009 privind C. civ. a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, deci nu era aplicabilă reglementarea din art. 2096 și următoarele privind contractul de intermediere.

În al doilea rând, referirea teoretică la warantul comercial și la operațiunile sui-generis nu sunt fundamentate în drept și nu conferă elemente suficiente pentru a contura regimul juridic al contractelor menționate.

De altfel, un contract nu poate primi mai multe calificări juridice, deoarece motivarea devine contradictorie, iar calificarea juridică per se, nu este de natură să confirme realitatea operațiunii economice.

Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 57/2003 privind C. fisc., în sensul că a confirmat realitatea economică a operațiunilor derulate de reclamantă.

În consecință, Decizia de Impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-Il- 1399 din 31 octombrie 2012 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x din 31.10.2012 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, încheiate de ANAF, DGFP Ialomița, precum și Decizia de soluționare a contestației sunt corect emise de organele fiscale nefiind afectate de motive de nelegalitate.

Cu privire la deducerea TVA

Referitor la dreptul de deducere, trebuie subliniat că dreptul persoanelor impozabile de a deduce din TVA‑ul pe care îl datorează, TVA‑ul datorat sau achitat pentru bunurile achiziționate și pentru serviciile primite anterior de acestea constituie un principiu fundamental, atât în dreptul intern, cât și în sistemul comun al TVA‑ului instituit prin legislația Uniunii.

Regimul deducerilor urmărește să degreveze în întregime întreprinzătorul de sarcina TVA‑ului datorat sau achitat în cadrul tuturor activităților sale economice, cu mențiunea că dreptul de deducere trebuie să îndeplinească o serie de condiții de fond și de formă.

Or, în speță, rezultă că nu este îndeplinită condiția de fond referitoare la realitatea prestațiilor efectuate, aspect demonstrat prin elementele obiective analizate anterior.

Urmează să fie înlăturate apărările reclamantei privind statuările din expertiză în cadrul căreia s-a stabilit că facturile îndeplinesc condițiile ce permit exercitarea dreptului de deducere a TVA-ului și nu se datorează bugetului de stat obligații fiscale principale și accesorii suplimentare, cu motivarea că expertiza este un mijloc de probă menit să lămurească situația de fapt și expertul nu poate statua asupra drepturilor părților.

Trebuie subliniat că dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată devine incident numai dacă tranzacțiile sunt efective, or această premisă a fost contrazisă de elementele de fapt ce conturează cauza.

Astfel, deși deducerea TVA s-a solicitat în baza unor facturi, dacă organul fiscal poate demonstra în temeiul altor probe (coroborarea documentelor prezentate la control), contrar celor înscrise în documentul respectiv că operațiunea nu a fost reală, este îndreptățit în temeiul art. 11 alin (1) să recalifice operațiunea economică din punct de vedere fiscal.

Dacă se dovedește că operațiunea înscrisă în factură a fost întocmită cu scopul de a scădea baza de impozitare pentru o impozitare pe profit mai mică și pentru a solicita deducerea de TVA necuvenit, organul fiscal are obligația de a răsturna prezumția de bună-credință ce rezultă din completarea facturii cu informațiile prevăzute de lege (vezi în acest sens decizia nr. 1420 din 27 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal) .

În ceea ce privește jurisprudența CJUE, în cauza C-18/13, paragraf 34, Curtea a arătat că: "dreptul Uniunii impune autorităților și instanțelor naționale să refuze acordarea dreptului de deducere, dacă se stabilește, în raport de elemente obiective, că acest drept a fost invocat în mod fraudulos și abuziv."

În cauza C-255/02 (ECLI:EU:C:2006:121, cauza Halifax), Curtea a statuat că ce-a de-a șasea Directivă a TVA-ului - 77/388/EEC, trebuie interpretată în sensul că se opune dreptului unei persoane impozabile de a deduce TVA-ul, când tranzacțiile din care decurge dreptul sunt rezultatul unor practici abuzive.

Mai mult, în aceeași cauză (parag. (94), Curtea a reținut că atunci când a fost identificată o practică abuzivă, tranzacțiile implicate trebuie redefinite cu scopul de a restabili situația care ar fi prevalat in absența tranzacțiilor ce constituie o practică abuzivă.

Această statuare a Curții dă substanță art. 11 alin. (1) din C. fisc., permițând organelor fiscale să reîncadreze tranzacțiile pentru a reflecta conținutul lor real.

În speță, nu este relevant că societatea B. a fost declarată inactivă, deoarece acest aspect nu înlătură dreptul de deducere al TVA pentru S.C. A., cu condiția să se fi demonstrat efectivitatea operațiunilor economice.

În cauza S.C. Paper Consult S.R.L., C-101/16 (ECLI:EU:C:2017:775), Curtea Europeană de Justiție a statuat că că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i-a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi în care figurează separat prețul și taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administrația fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivității fiind publică, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic și definitiv, nepermițând să se facă dovada absenței unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale.

Or, în speță, trebuie subliniat că declararea ca inactivă a uneia dintre societățile din circuitul de distribuție a mărfurilor nu constituie cauza refuzului deducerii taxei pe valoare adăugată, ci faptul că organul fiscal a constatat că operațiunile de livrare facturate nu sunt reale și nu corespund realității economice.

De altfel, în parag. (43) din hotărârea citată, Curtea menționează că:

"De asemenea, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că dreptul de deducere poate fi refuzat atunci când se stabilește, ținând seama de elemente obiective, că acest drept este invocat în mod fraudulos sau abuziv. Astfel, combaterea fraudei, a evaziunii fiscale și a eventualelor abuzuri este un obiectiv recunoscut și încurajat de Directiva 2006/112, iar justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele dreptului Uniunii (Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében și Dávid, C‑80/11 și C‑142/11, EU:C:2012:373, punctele 42 și 43, precum și jurisprudența citată)."

Temeiul legal al soluției pronunțate de Înalta Curte

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul, să casează sentința și rejudecând cauza pe fond respinge acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D. S.P.R.L. Slobozia, acțiune în anularea actelor administrative contestate, respectiv Decizia de Impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-Il- 1399 din 31 octombrie 2012 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x din 31.10.2012 care a stat la baza emiterii deciziei de impunere, încheiate de ANAF, DGFP Ialomița, precum și Deciziile nr. 92 și 92 bis, emise în soluționarea contestației fiscale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva sentinței nr. 3011 din 7 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și rejudecând cauza pe fond, respinge acțiunea precizată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar D. S.P.R.L. Slobozia și prin administrator special E., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2017.