ÎCCJ, Decizia nr. 119/2018

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A., prim-procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați (în prezent delegată prim-procuror adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița), pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în "întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile ".

Prin Hotărârea nr. 12P din 17 octombrie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară, în Dosarul nr. x/2017, s-a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a aplicat pârâtei A., prim-procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Galați (în prezent delegată prim-procuror adjunct în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița), sancțiunea disciplinară constând în "avertisment", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza a II-a din același act normativ.

Împotriva Hotărârii nr. 12P din 17 octombrie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2017, a declarat recurs pârâta procuror A., solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea, ca nefondată, a acțiunii disciplinare exercitată de Inspecția Judiciară împotriva sa.

Recurenta apreciază că sancțiunea disciplinară constând în "avertisment" aplicată este nelegală, întrucât întârzierile ce i s-au imputat în legătură cu soluționarea peste termen a celor 189 plângeri împotriva soluțiilor și respectiv a celor 3 cereri de recuzare este rezultatul unor cauze obiective intervenite independent de voința sa.

Recurenta a susținut, în esență, că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, nefiind îndeplinită condiția prevăzută de textul legal incriminator referitoare la caracterul imputabil al întârzierilor constatate, neexistând vinovăția, ca element subiectiv și urmările prejudiciabile, nici la nivelul activității unității de parchet, nici în privința drepturilor procesuale sau a intereselor părților.

Concret, autoarea recursului a menționat că acțiunea disciplinară a fost admisă ca urmare a lipsirii de relevanță juridică a unor împrejurări probate necontestat, care înlătură, în opinia sa, caracterul de abatere disciplinară și temeiul răspunderii disciplinare și anume:

- volumul mare de activitate ce i-a revenit în calitate de conducător al unei unități de parchet care înregistrează un număr de 23.000 dosare penale, complexitatea și diversitatea activităților desfășurate, gestionarea activității administrative a unui colectiv format din 15 procurori (din 21 prevăzuți pe schemă), 14 grefieri și 2 conducători auto;

- exercitarea, pe lângă atribuțiile specifice funcției de conducător, a celor specifice funcției de execuție (soluționare de dosare penale și întocmirea de diverse situații), precum și exercitarea atribuțiilor specifice prim-procurorului adjunct timp de 9 luni din anul 2016;

- fluctuația de personal, care a determinat o permanentă activitate de reorganizare a sectorizării structurilor de poliție pentru a se asigura supravegherea cercetărilor în bune condiții;

- lipsa personalului din unitate, în special lipsa prim-procurorului adjunct timp de 9 luni, ceea ce a determinat efectuarea a două norme de activitate;

- perioada de acomodare cu noua unitate de parchet, grefată pe o stare de tensiune preexistentă în colectiv, legată de volumul mare de lucru care revenea în sarcina fiecărui procuror și grefier;

- perioada scurtă de 1 ani și 5 luni de mandat, neavând posibilitatea reală de a dovedi eficiența managerială dintr-un mandat de conducere de 3 ani;

- presiunea pentru a respecta parametrii calitativi și cantitativi ai Ministerului Public, în condițiile lipsei de resurse umane;

- preocuparea prim-procurorului pentru eficientizarea activității de urmărire penală, prin reducerea stocului de dosare (soluționate 8158 dosare), creșterea numărului de rechizitorii și a numărului de arestați preventiv;

- preocuparea pentru calitatea actelor de urmărire penală concretizată în scăderea numărului de achitări și a numărului de infirmări (reflectată în datele statistice);

- lipsa caracterului grav al încălcării dispozițiilor legale referitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor și a consecințelor grave ale întârzierilor imputabile, raportat la atitudinea subiectivă a părților, care nu au fost lezate de întârzierile produse în soluționare, neformulând plângeri la judecătorul de cameră preliminară conform art. 340 din C. proc. pen.

- întârzierile constatate în activitatea sa nu au afectat operativitatea unității de parchet, astfel cum rezultă din Raportul de bilanț;

- ocuparea postului de prim-procuror adjunct, prin delegare, la 27 decembrie 2016 - factor decisiv pentru normalizarea activității - a permis ca stocul de plângeri pe anul 2016 să fie lichidat;

- toate plângerile ce i-au fost repartizate în anul 2017 au fost soluționate cu respectarea termenelor legale;

- efortul pe care l-a depus în activitatea de conducere pentru obținerea rezultatelor pozitive reflectate în datele statistice, comparativ cu cele anterioare venirii sale în unitate.

Consideră magistratul că Secția pentru procurori a reținut în mod eronat că nu a procedat la o prioritizare corespunzătoare a activității, în situația în care, dimpotrivă, sub presiunea volumului de muncă, a acordat prioritate activităților ce reveneau prim-procurorului, respectiv acelor lucrări care, în situația nesoluționării în termenele imperative prevăzute de lege ar fi generat prejudicii certe, respectiv constatarea nulității, punerea în libertate a inculpaților arestați, constatarea ca tardivă a căilor de atac declarate etc.

Or, în situația plângerilor împotriva soluțiilor, nerezolvate în termenul de 20 de zile de la primire, legiuitorul a prevăzut în art. 340 alin. (2) din C. proc. pen. un drept de opțiune al părții interesate: să se adreseze judecătorului de cameră preliminară sau să aștepte soluționarea acestora și comunicarea unui răspuns, urmând să se adreseze judecătorului de cameră preliminară într-un interval de maxim 20 de zile de la comunicarea acestora.

De asemenea, partea apreciază că este neîntemeiată motivarea instanței de disciplină, în sensul că o altă cauză a nesoluționării în termen a lucrărilor a fost faptul că nu s-a degrevat de o parte din atribuții, deși avea această posibilitate.

Astfel, organizarea de audiențe constituie o cutumă la nivelul unității de parchet și timpul alocat efectiv audiențelor a fost recuperat; coordonarea celor trei procurori stagiari îi revenea în calitatea de conducător de unitate, conform dispozițiilor regulamentare, iar efectuarea și a activităților de execuție, în paralel cu cea de conducere, s-a impus pentru că activitatea de evaluare a activității de magistrat la fiecare trei ani, se raportează, conform Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 676/2007, la ambele categorii de activitate.

Autoarea recursului a mai susținut, motivat, că, în procesul de evaluare a probelor, instanța de disciplină a acordat o incorectă relevanță declarației martorului B., prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Galați, care poate fi considerată subiectivă, precum și depoziției martorei C., care a deținut funcția de prim procuror adjunct doar 3 luni.

În concluzie, magistratul a precizat că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat și a atașat la dosar întâmpinare, solicitând punctual și motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, hotărârea atacată fiind legală și temeinică.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 7 mai 2018, în acord cu concluziile raportului, completul de filtru a admis în principiu recursul.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatului, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Astfel, criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu pot fi primite.

Referitor la fapta prevăzută de art. 99 lit. h) teza a doua din Legea nr. 303/2004, republicată, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile ".

În ceea ce privește existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată că susținerile recurentei sunt contrazise de actele și lucrările dosarului.

Referitor la existența faptelor reținute sub acest aspect în sarcina procurorului A., se constată că Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, a stabilit în mod just prezența laturii obiective, probele reliefând clar prezența conduitei imputabile, precum și a vinovăției și a urmărilor prejudiciabile.

Astfel, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, a rezultat indubitabil faptul că, în calitate de prim-procuror, recurenta a soluționat un număr de 189 de plângeri împotriva soluției sau împotriva actelor procurorului cu depășirea pe perioade de timp semnificative, cuprinse între 21 de zile și 1 an, a termenului de 20 de zile, prevăzut de art. 338 din C. proc. pen.

Tot astfel, s-a dovedit că magistratul a soluționat un număr de trei cereri de recuzare depășind cu 1 an, 5 luni și, respectiv, 4 luni, termenul de 48 de ore, prevăzut de art. 70 din C. proc. pen.

În această privință, este de reținut că, în toate susținerile sale, recurenta nu infirmă cele reținute în hotărâre, problema ridicată de magistrat fiind lipsa caracterului imputabil și a elementului subiectiv ale întârzierilor, precum și neacordarea unei valențe exoneratoare de răspundere circumstanțelor învederate în apărare.

Justețea criticilor privind eventualele cauze extrinseci este infirmată de faptul că îndeplinirea responsabilităților aferente funcției de conducere (prim-procuror al unității de parchet), pe care magistratul însuși și le-a asumat, ca și a altor atribuții administrative, nu-l degrevează pe acesta de atribuțiile principale ce-i incumbă în virtutea calității de procuror.

Pe de altă parte, este de remarcat că, la aprecierea conduitei procurorului A., ca fiind rezultatul unei modalități de lucru imputabile, instanța de disciplină a avut în vedere, pe lângă elementul material al abaterii disciplinare - care se concretizează într-o inacțiune neconformă cu îndatoririle profesionale - și analiza factorilor care au determinat și, respectiv, a condițiilor în care s-a produs conduita culpabilă, într-o manieră repetitivă, a recurentei.

Argumentele prezentate de autoarea recursului în susținerea cauzelor obiective - volumul mare și complex de activitate, exercitarea, pe lângă atribuțiile specifice funcției de conducător, a celor specifice funcției de execuție (soluționare de dosare penale și întocmirea de diverse situații), precum și exercitarea atribuțiilor specifice prim-procurorului adjunct timp de 9 luni în anul 2016; fluctuația de personal, lipsa personalului, în special lipsa prim-procurorului adjunct, perioada de acomodare cu noua unitate de parchet, grefată pe o pretinsă stare de tensiune preexistentă în colectiv, perioada scurtă de mandat, presiunea pentru a se respecta parametrii calitativi și cantitativi ai Ministerului Public - nu sunt de natură să înlăture existența abaterii disciplinare, ci prezintă relevanță în ceea ce privește individualizarea sancțiunii disciplinare.

În consecință, înlăturarea apărărilor formulate de recurentă sub acest aspect nu are semnificația de nelegalitate propusă, susținerile privind caracterul formal sau superficial al analizei efectuate de Secția pentru procurori fiind rezultatul aprecierii pur subiective a părții.

De altfel, angajarea răspunderii disciplinare a recurentei nu a fost fundamentată exclusiv pe considerentul nerespectării termenului legal de soluționare a lucrărilor, ci s-au avut în vedere durata mare și caracterul repetat al întârzierilor, care conturează modul în care aceasta a înțeles să gestioneze întreaga sa activitate și să aplice dispozițiile legale ce impuneau soluționarea în anumite termene, atât a plângerilor, cât și a cererilor de recuzare, în condițiile în care magistratul nu a rezolvat lucrările în ordinea vechimii lor, existând multe situații în care a soluționat plângeri primite recent, în detrimentul celor care înregistrau deja întârzieri.

Aspectele invocate în apărare au fost analizate, dar pe bună dreptate, raportat la lipsa de preocupare a magistratului pentru a rezolva lucrările în funcție de vechimea lor, situație asupra căreia nici îndeplinirea altor atribuții, nici volumul mare de activitate, aprecierile pozitive sau rezultatele meritorii nu au nicio relevanță, instanța de disciplină a apreciat că acestea nu sunt de natură să justifice modul de lucru defectuos și amploarea întârzierilor.

Altfel spus, chiar în ipoteza în care schema de personal ar fi fost completă, volumul de activitate era mai mic și postul de prim-procuror adjunct ar fi fost ocupat, nu este cert că aceste elemente ar fi facilitat schimbarea modalității de lucru a recurentei, în sensul că aceasta ar fi soluționat lucrările în ordinea vechimii sau a urgenței lor.

Ținând cont că, sub aspect probator, determinante în stabilirea situației factuale sunt înscrisurile depuse, constând în evidențele unității de parchet, se constată că nu pot fi reținute criticile din recurs privind relevanța incorectă acordată declarațiilor martorilor B. și C. (depoziții concordante, de altfel, cu celelalte dovezi ale dosarului).

Mai trebuie avută în vedere, în acest context, și împrejurarea că valoarea socială ocrotită o reprezintă relațiile sociale referitoare la justiție, atât în sensul restrâns, cât și în sensul larg al acestei noțiuni, aceste relații transpunându-se în îndatoriri profesionale și deontologice ale procurorilor, a căror încălcare se poate răsfrânge asupra destinatarilor actului de justiție.

Prin maniera sa de lucru, astfel cum corect a fost reținută și argumentată de instanța de disciplină, magistratul în cauză a fost cel care a tergiversat procedura de soluționare a cauzelor, o consecință a acestor fapte, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, fiind încălcarea dreptului părților la soluționarea cauzei cu celeritate și într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, aspect ce nu poate fi pierdut din vedere la stabilirea răspunderii disciplinare a procurorului.

Modalitatea concretă în care recurenta a înțeles să nesocotească termenul legal de soluționare a plângerilor și a cererilor de recuzare în discuție, soluționând, de exemplu, în luna iulie 2016, plângeri primite în luna mai 2016, deși avea în lucru plângeri mai vechi, înregistrate în lunile februarie, martie, aprilie 2016, care, la rândul lor, au fost soluționate în lunile octombrie, noiembrie și decembrie 2016 sau chiar în anul 2017, nemanifestând o preocupare în prioritizarea acestora, denotă existența factorului intelectiv și volitiv ce conturează vinovăția, ca element subiectiv al acestei abateri.

În atare situație, se constată netemeinicia criticilor formulate prin recurs sub aspectul laturii subiective, critici care nu sunt de natură a infirma soluția de angajare a răspunderii disciplinare.

De asemenea, este de precizat că, potrivit capitolului IV Recomandări pct. v) din Avizul nr. 7 (2012) al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) în atenția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei:

"Un mediu economic și financiar dificil reprezintă o provocare profesională care evidențiază nevoia unui management mai rațional. Independența, imparțialitatea, autonomia și eficiența activității de urmărire penală sunt valori care trebuie garantate în orice condiții economice"(s.n.)

Coroborând aceste dispoziții, de exemplu, cu cele ale art. 102 din Avizul nr. 9 (2014) al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE) în atenția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, care consacră obligația procurorilor de a respecta dreptul la un proces echitabil și de a lua în considerare interesele legitime ale martorilor, victimelor, suspecților sau inculpaților, asigurându-se că aceștia sunt informați cu privire la drepturile lor și cu privire la evoluția procedurii, rezultă că invocarea în recurs a prevederilor Avizul nr. 7/2012 al Consiliului Consultativ al Procurorilor Europeni (CCPE), vizând cererea în creștere de resurse umane în cadrul parchetelor sau rata în creștere a criminalității cu care se confruntă în prezent ministerele publice, nu are semnificația dată de recurentă și nu poate atrage exonerarea sa de răspundere disciplinară.

Este de remarcat și faptul că circumstanțele expuse de recurenta-pârâtă au fost avute în vedere cu just temei de Secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii la individualizarea sancțiunii, fiind aplicată cea mai ușoară dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, avertismentul.

Această sancțiune răspunde criteriului legal de proporționalitate între abaterea constatată, consecințele acesteia și circumstanțele concrete în care a fost săvârșită, prin raportare la întregul volum de activitate, la efortul depus de procuror în vederea exercitării și a altor însărcinări în cadrul unității de parchet.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei procuror intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. h) teza a doua din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum, în mod just, a fost reținut de către instanța de disciplină prin hotărârea atacată, fiind reliefată corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva Hotărârii nr. 12P din 17 octombrie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 iunie 2018.