ÎCCJ, Decizia nr. 85/2018

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. 4/P/2017, Inspecția Judiciară a solicitat să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâților A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, și B., prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov la acea dată, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004.

Prin Hotărârea nr. 7P din 14 iunie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât următoarele:

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2, a declarat recurs reclamanta Inspecția Judiciară, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și susținând că, raportat la probele administrate în cauză, hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ale art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004, sub aspectul întrunirii elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 303/2004.

În privința intimatului A., reiterând circumstanțele de fapt și de drept expuse în rezoluția de sesizare a instanței de disciplină, recurenta-reclamantă concluzionează în sensul că fapta procurorului constând în emiterea unui număr de 25 ordonanțe în cursul lunilor octombrie, noiembrie și decembrie 2016, prin care a dispus instanțelor naționale predarea tuturor hotărârilor emise în materia evaziunii fiscale în perioada 2010-2016, fără a motiva dispoziția, constituie o încălcare a normelor de drept procesual referitoare la elementele pe care trebuie să le cuprindă ordonanța de predare (art. 170 și art. 171 din C. proc. pen.) și a celor referitoare la mijloacele de probă (art. 97 din C. proc. pen.).

Totodată, recurenta-reclamantă afirmă că scopul urmărit de intimatul procuror prin emiterea ordonanțelor analizate contravine obiectului urmăririi penale, prevăzut de art. 285 C. proc. pen., iar, așa cum s-a reținut în Încheierea din 24.05.2017 a Secției pentru procurori, care face parte integrantă din hotărârea recurată, intimatul a precizat, la interpelarea instanței de disciplină, că scopul nu a fost doar acela al strângerii probelor necesare aflării adevărului în dosarul în care au fost emise ci, posibil, și acela de a-și constitui o bază de date în afara celor constituite la nivelul Ministerului Public.

În privința intimatei B., expunând, de asemenea, circumstanțele de fapt și argumentele de drept cuprinse în rezoluția de sesizare a instanței de disciplină, recurenta-reclamantă susține, în esență, că indicarea, în cuprinsul ordonanțelor prin care au fost soluționate plângerile formulate de instanțe împotriva ordonanțelor emise de procurorul A. privind predarea hotărârilor judecătorești, a faptului că dispoziția de predare înscrisuri întemeiată pe art. 170 din C. proc. pen. nu are cale de atac prevăzută de lege, precum și refuzul de a analiza pe fond plângerile formulate, constituie o încălcare a dreptului persoanelor care consideră că au suferit o vătămare printr-un act al procurorului la analizarea căii de atac, situație care nu poate fi plasată sub protecția raționamentului logico-juridic.

Intimații-pârâți A. și B. au formulat întâmpinări, înregistrate la dosar la data de 30.10.2017, prin care expun argumente în sensul respingerii recursului, ca nefondat, și menținerii, ca temeinică și legală, a hotărârii atacate.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 29 ianuarie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la 23 aprilie 2018.

Conform art. 499 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

Raportat la caracterul sumar al criticilor din cererea de recurs, care cuprinde în cea mai mare parte o reluare a susținerilor din acțiunea disciplinară, Înalta Curte va analiza hotărârea atacată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și având în vedere specificul litigiilor în materia răspunderii disciplinară a magistraților, în acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârile din 21 iunie 2016 pronunțate în cauzele Tato Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos și Figueiredo împotriva Portugaliei (cererile nr. 9023/13 și 78077/13) și Ramos Nunes de Carvalho E Sá împotriva Portugaliei (cererile 55391/13, 57728/13 și 74041/13), în sensul că sunt supuse analizei, în prezenta cale de atac, legalitatea și temeinicia hotărârii atacate.

În speță, pârâților li se impută săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, texte legale conform cărora:

Cu titlu prealabil, se constată că, în jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (spre exemplu, Decizia nr. 96/2017, pct. 57), în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, s-a reținut că: (i) din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive.

În raport cu circumstanțele cauzei, contrar criticilor formulate de recurenta Inspecția Judiciară, Înalta Curte reține, în deplin acord cu instanța de disciplină, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în privința niciunuia dintre pârâți, pentru considerentele arătate în continuare.

În ceea ce privește faptele imputate pârâtului procuror A., circumstanțele cauzei sunt următoarele:

Pârâtului i se impută încălcarea dispozițiilor art. 97 alin. (1), art. 170 alin. (1) și art. 171 alin. (3) C. proc. pen., conform cărora:

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că actele emise de pârâtul procuror A. nu pot fi plasate în afara oricăror prevederi procesuale și nu pot fi considerate rezultatul unei erori macroscopice ori expresia unei greșeli cu caracter evident, neîndoielnic și nescuzabil, căreia îi lipsește orice justificare și care să fie în vădită contradicție cu dispozițiile legale.

Sub acest aspect, instanța disciplinară cu just temei a avut în vedere apărările pârâtului care au justificat solicitarea hotărârilor judecătorești, respectiv: aprecierea că sunt necesare pentru evitarea formulării unor acuzații de natură să contrazică aspecte constatate prin hotărâre judecătorească în privința firmelor implicate în activitatea infracțională cercetată și că, în astfel de situații, există posibilitatea ca societățile crezute a fi de tip fantomă să existe și să comită ele infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005; pentru a preveni scurgerea de informații, întrucât exista posibilitatea ca aceste societăți să fie implicate în săvârșirea de infracțiuni, nu a menționat numele persoanei cercetate;

În acest context nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante prin care se impută pârâtului procuror faptul că nu a identificat hotărârile judecătorești solicitate. Contrar criticilor din recurs, se constată că argumentele pertinente pe care pârâtul procuror le-a avut în vedere la emiterea ordonanțelor și adreselor în discuție demonstrează inexistența elementelor caracteristice abaterii disciplinare, în sensul celor menționate la pct. 12.

Întrucât pârâtul procuror a interpretat și a aplicat dispozițiile de drept procesual penal în circumstanțele concrete ale cauzei repartizate spre soluționare reflectă existența raționamentului logico-juridic care nu este supus verificării în cadrul procedurii disciplinare.

Relevante sunt și explicațiile oferite de intimatul-pârât în sensul că nu era posibilă identificarea hotărârilor judecătorești, întrucât societățile "fantomă", în privința cărora era necesară lămurirea aspectelor cauzei penale, nu sunt părți în dosarele respective, precum și faptul că era necesar să fie prevenită scurgerea informațiilor referitoare la ancheta penală.

În concluzie, se reține că susținerile din recurs formulate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură a combate concluzia instanței disciplinare în sensul că modul în care pârâtul procuror și-a exercitat funcția în cauza respectivă nu a produs o vătămare, și cu atât mai puțin consecințe grave în privința altor subiecte de drept, iar magistratul a urmărit un scop legitim, și anume aflarea adevărului și lămurirea sub toate aspectele a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2011, situație care nu poate fi circumscrisă abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva ordonanțelor de predare a hotărârilor judecătorești emise de procurorul A., au formulat plângeri întemeiate pe dispozițiile art. 339 și următoarele din C. proc. pen. Curtea de Apel București, secția I penală și secția a II-a penală, Tribunalul Ilfov și Tribunalul Iași.

Prin Ordonanța nr. 218/II-2/2016 din 30.12.2016, B., prim-procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Brașov, a respins, ca inadmisibile, plângerile formulate de Curtea de Apel București, secția I penală și secția a II-a penală împotriva Ordonanței din 14.12.2016 emise în dosarul nr. 45I/P/2011.

Prin Ordonanțele nr. 190/II-2/2016 din 05.12.2016 și nr. 208/II-2/2016 din 20.12.2016, prim-procuror B. a respins, ca inadmisibile, plângerile formulate de Tribunalul Ilfov și Tribunalul Iași, împotriva Ordonanțelor din 15.11.2016.

În motivarea celor trei ordonanțe prin care au fost respinse plângerile împotriva actelor procurorului, s-a reținut că: se constată imposibilitatea formulării unei contestații împotriva unei ordonanțe a procurorului prin care se dispune, în baza art. 170 alin. (1) C. proc. pen., predarea tuturor obiectelor sau înscrisurilor care pot servi ca mijloc de probă în procesul penal, imposibilitate ce se fundamentează pe obligația ce revine organelor de urmărire penală conform art. 169 C. proc. pen., de a ridica acele obiecte sau înscrisuri care pot servi ca mijloc de probă; analizând posibilitatea ca ordonanțele să fie contestate în procedura prevăzută de art. 339 alin. (1) C. proc. pen., se constată că o astfel de plângere este condiționată de "producerea unei vătămări intereselor legale ale persoanei care face plângerea"; or în situația dată, nu a fost indicată vătămarea și nici nu există o astfel de vătămare, motiv pentru care se va respinge ca inadmisibilă.

În esență, pârâtei prim-procuror i se impută faptul că, prin soluția dată plângerilor formulate împotriva ordonanțelor emise de procurorul A. și prin refuzul de a analiza pe fond plângerile respective, a împiedicat persoanele îndreptățite la exercitarea căii de atac împotriva ordonanței emise în temeiul art. 170 din C. proc. pen., prin încălcarea cu gravă neglijență a următoarelor dispoziții din C. proc. pen.:

În circumstanțele cauzei, instanța disciplinară a concluzionat întemeiat că prim-procurorul, pe baza raționamentului logico-juridic, a expus în cuprinsul ordonanțelor emise argumentele de drept care fundamentează soluțiile pronunțate, în cadrul analizei privind admisibilitatea plângerii, realizând interpretarea și aplicarea coroborată a dispozițiilor art. 170 alin. (1), art. 171 alin. (2), art. 336 și art. 339 alin. (1) din C. proc. pen., și concluzionând în sensul că, din conținutul plângerilor, nu rezultă vătămarea intereselor legitime ale petenților, cerință prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. proc. pen.

Per a contrario, se deduce în mod firesc faptul că, în ipoteza în care ar fi fost îndeplinită cerința referitoare la existența unei vătămări a intereselor legitime ale autorilor plângerilor, primul-procuror ar fi constatat admisibile plângerile și ar fi procedat la analiza în fond a acestora.

În aceste condiții se constată că, soluționând plângerile cu care a fost învestit, prim-procurorul și-a construit argumentația în considerarea jurisprudenței (Decizia nr. 13/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și doctrinei în materie (indicată în hotărârea instanței disciplinare) și a expus motivele care fundamentează soluțiile pronunțate în raport cu dispozițiile procesual penale incidente. Or, prin criticile formulate, recurenta-reclamantă pune în discuție validitatea raționamentului logico-juridic al magistratului, care excedează verificările efectuate în cadrul procedurii disciplinare.

În concluzie, se reține că circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei nu reflectă existența elementelor caracteristice abaterii disciplinare, sub forma unei încălcări evidente, neîndoielnice și nescuzabile a dispozițiilor procedurale ori existența vinovăției sub forma culpei lata sau producerea unor consecințe grave, în sensul celor reținute la pct. 12.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței disciplinare este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară.