ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1801/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința nr. 426 din 16 octombrie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timiș.

Împotriva hotărârii pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a declarat recurs SC A. SRL prin administrator judiciar SC B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, recurenta a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel încât in speță este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 Noul C. proc. civ., instanța de fond dispunând admiterea a excepției inadmisibilității acțiunii, a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșita a normelor de drept material.

În speță, reclamanta s-a adresat organului fiscal emitent în vederea desființării Deciziei de impunere F-TM nr. 585 din 28 septembrie 2013, formulând în acest sens contestația administrativă înregistrată sub nr. x/19.10.2012, astfel cum dispun prev. art. 205 - 207 C. proc. fisc. .

Odată formulată și depusă contestația administrativă, organul fiscal va avea obligația de a proceda la soluționarea acesteia și comunicarea către contribuabil a deciziei sau dispoziției de soluționare a contestației, astfel cum dispun prevederile art. 213, art. 216, art. 217 și art. 218 C. proc. fisc.

În ceea ce privește termenul de soluționare, în jurisprudența de specialitate s-au conturat două opinii potrivit cărora contestația administrativă formulată împotriva unui act administrativ se soluționează, fie înăuntrul termenului de 45 de zile statuat de prevederile art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. fie înăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Opiniem ca termenul de soluționare a contestației administrative formulată împotriva unui act administrativ fiscal este cel prevăzut la art. 70 alin. (1) C. proc. fisc. adică cel de 45 de zile.

Indiferent, de termenul aplicabil soluționării contestației administrative, cert este ca nici după mai bine de un an de zile, contestația administrativă formulată de societate nu a fost soluționată.

În speță, societatea a apelat la procedura administrativă prevăzută de art. 205 și urm., însă datorită tergiversării soluționării contestației de către autoritatea fiscală competentă sau, mai exact, a pasivității acesteia în soluționarea contestației formulate (a trecut mai bine de un an de la data înregistrării contestației), această procedură NU a fost finalizată, chiar dacă legea procesual fiscală stipulează un termen legal de soluționare a contestației administrative.

Recurenta a susținut că, având în vedere pasivitatea organului fiscal de a proceda la soluționarea contestației, în virtutea dispozițiilor legale redate mai sus și pentru a obține înlăturarea efectelor vătămătoare produse de actul administrativ fiscal contestat indicat prin Decizia de impunere F-TM nr. 585 din 28 septembrie 2012, subscrisă a înțeles să exercite dreptul la acțiune, sens în care s-a adresat instanței de contencios administrativ competente în vederea exercitării controlului de legalitate a actului administrativ fiscal menționat, fiind întrunite condițiile enunțate de legea contenciosului administrativ.

Tocmai contextul prezentat a determinat societatea să apeleze instanța de contencios administrativ în temeiul art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

În atare context, apreciem că raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ acțiunea în contencios administrativ formulată este admisibilă.

În opinia recurentei, este absurdă soluția instanței de fond pronunțată în sensul inadmisibilității acțiunii, motivat de inexistența deciziei de soluționare a contestației administrative, în condițiile în care inexistența acestei decizii se datorează exclusiv autorității fiscale care, în desconsiderarea oricăror dispoziții legale, principii de drept și, nu în ultimul rând, față de contribuabil, NU a soluționat nici până în prezent contestația formulată de către subscrisă.

Principiul bunei-credințe este consacrat pentru toate subiectele raportului juridic fiscal, adică atât pentru stat, unități administrativ-teritoriale sau, după caz, subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor, cât și pentru contribuabili persoane fizice sau juridice.

În fine, recurenta a susținut că în lumina acestui principiu fundamental din materia procesual fiscala, a se admite teza pretinsă de către pârâtă nu numai că ar conduce în mod vădit la nesocotirea acestui principiu, însă o soluție în sensul pretins de autoritatea pârâtă ar determina și justifica o vădită situație de abuz de putere din partea pârâtei.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 10 iulie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 decembrie 2014, completul filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în continuare.

Împotriva acestor acte administrative reclamanta a formulat contestație în procedura administrativă prealabilă înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș sub nr. 4875 din 19 octombrie 2012.

Prima instanță a respins acțiunea ca inadmisibilă, opinie împărtășită și de Înalta Curte.

Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 205 din C. proc. fisc., împotriva actelor administrativ-fiscale se poate formula contestație, aceasta reprezentând o cale administrativă de atac care nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau în lipsa acestuia, în condițiile legii.

Conform dispozițiilor art. 218 din C. proc. fisc. pot forma obiectul acțiunii în contencios administrativ numai deciziile emise în procedura administrativă de soluționare a contestațiilor împotriva acestor acte, conform Titlului IX "Soluționarea contestațiilor formulate împotriva actelor administrativ-fiscale".

Așa cum a statuat în mod repetat Curtea Constituțională această procedură din O.G. nr. 92/2003, este o cale administrativă de atac, fără caracter jurisdicțional și în consecință parcurgerea ei este obligatorie.

Cum recurenta-reclamantă s-a adresat direct instanței de contencios administrativ, solicitând anularea actelor administrativ-fiscale, înainte de soluționarea prin decizie a contestației formulate, conform procedurii administrative prevăzute de dispozițiile C. proc. fisc. - dispoziții cu caracter special - și fără a notifica decizia sa de renunțare la jurisdicția administrativă specială, organului administrativ-jurisdicțional, conform dispozițiilor art. 6 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte apreciază că, în mod corect instanța de fond a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantei.

În ceea ce privește susținerea recurentei referitoare la decăderea intimatei-pârâte din dreptul de a mai emite decizia în soluționarea contestației, Înalta Curte constată în acord cu judecătorul fondului că potrivit prevederilor art. 70 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, cererile depuse de către contribuabili potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.

Însă termenul de 45 de zile stipulat de legiuitor este un termen de recomandare iar depășirea acestuia nu poate avea drept efect sancționarea organului fiscal cu imposibilitatea de a mai soluționa cererile depuse de către contribuabili în condițiile C. proc. fisc.

Nu pot fi reținute criticile recurentei-reclamante, potrivit cărora cererea de chemare în judecată era admisibilă, fiind formulată în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 - potrivit cărora se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii, întrucât prin cererea de chemare în judecată acesta a solicitat direct anularea actelor administrativ-fiscale atacate și nu obligarea autorității pârâte la soluționarea contestației administrative formulate conform normelor de procedură fiscală.

Cum acțiunea de fond a fost soluționată pe excepție, nu se mai impune analizarea motivelor de recurs ce vizează fondul cauzei, urmând ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. împotriva Sentinței civile nr. 426 din 16 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 aprilie 2015.

Procesat de GGC - CL