ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 192/2019

Analizând recursul în condițiile art. 499 C. proc. civ., în conformitate cu care hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele:

Prin încheierea de ședință din data de 19 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins ca inadmisibile cererile de intervenție accesorie formulate de petentele A., B. și C. în interesul apelantei SC D. SA, reținând că interesul petentelor nu este realizabil în procedura în care se contestă o măsură individuală luată de angajator împotriva salariatului E.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, petentele-titulare ale cererii de intervenție au formulat recurs, întemeiat în drept pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la faptul că pronunțarea asupra admisibilității în principiu a cererii de intervenție accesorie s-a făcut cu nesocotirea principiilor ce guvernează desfășurarea procesului civil, respectiv contradictorialitatea (art. 14 C. proc. civ.) și oralitatea dezbaterilor (art. 15 C. proc. civ.), inclusiv prin antepronunțarea instanței asupra motivelor de fond ale apelului, Înalta Curte apreciază că acest motiv este nefondat.

Verificând actele și lucrările dosarului, se constată că la termenul de judecată din data de 23 mai 2018, în ședință publică, s-a prezentat avocat F., pentru petentele A., B. și C., care a depus la dosar cereri de intervenție accesorie în interesul apelantei SC D. SA. La acest termen instanța a amânat judecata cauzei pentru data de 19 septembrie 2018, prorogând discutarea admisibilității cererilor de intervenție și punând în vedere părților (apelantul-contestator E. - prezent personal - și apelanta-intimată SC D. SA - reprezentată de avocat G.) ca până la termenul următor să își exprime punctul de vedere asupra admisibilității cererilor de intervenție accesorie.

Contrar susținerilor recurentelor-petente, în respectarea principiului contradictorialității și, respectiv, al oralității dezbaterilor, în conformitate cu dispozițiile art. 64 C. proc. civ. - care reglementează procedura de judecată a cererilor de intervenție, instanța a acordat cuvântul părților asupra admisibilității în principiu a cererilor de intervenție, apărătoarea titularelor cererilor de intervenție și apărătorul apelantei-intimate SC D. SA și, respectiv, apărătoarea apelantului-contestator E. punând, pe rând, concluzii asupra admisibilității cererilor de intervenție accesorie.

Susținerile referitoare la pretinsa antepronunțare a instanței asupra motivelor de fond ale apelului, nesocotirea limitelor învestirii (prin raportare la obiectul judecății în primă instanță și criticile deduse judecății în apel), precum și faptul că, prin trecerea la fondul cauzei, Curtea de Apel București a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, nu pot face obiect al analizei în prezentul cadru procesual, având în vedere obiectul învestirii instanței - recurs împotriva soluției de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenție - și calitatea recurentelor - de titulare ale cererilor de intervenție, acestea fiind ținute să prezinte critici numai cu privire la aspecte legate de soluționarea cererilor sale de intervenție, nu și cu privire la alte chestiuni ce țin de soluționarea apelului.

Critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a procedat la acordarea unui nou termen de judecată pentru a da posibilitatea petentelor să declare recurs, încălcând astfel drepturile procesuale ale petentelor întrucât le-a determinat să formuleze recurs într-o singură zi, este nefondată, având în vedere faptul că instanța, mai mult decât a dispune amânarea cauzei, a dispus suspendarea judecării apelului, luând act de declarația verbală a apărătoarei petentelor că înțelege să declare recurs împotriva soluției de respingere ca inadmisibile a cererilor de intervenție.

În acest sens, pentru a înlătura orice aparentă constrângere a petentelor în exercitarea drepturilor procesuale, se impune a se face distincție între termenul de declarare a căii de atac (în cauză - 5 zile de la pronunțare) și termenul de motivare a recursului.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs.

Or, art. 470 alin. (5) C. proc. civ. dispune că în cazul în care termenul pentru exercitarea căii de atac curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii (în speță termenul curge de la pronunțare), motivarea se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la comunicarea hotărârii.

În respectarea drepturilor procesuale, legiuitorul a prevăzut faptul că termenul pentru depunerea motivelor de recurs curge de la comunicarea hotărârii (încheierii), indiferent dacă termenul de declarare a căii de atac curge de la pronunțare sau de la comunicare, astfel încât, pentru considerentele anterior expuse, susținerile recurentelor, în sensul că le-au fost încălcate drepturile procesuale întrucât "a trebuit" să formuleze recurs într-o singură zi, se dovedesc a fi nefondate.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., examinând încheierea recurată, se constată că aceasta este motivată într-o formă clară și concisă, ce conduce în mod logic și convingător la soluția pronunțată.

Astfel, constatând că interesul petentelor nu este realizabil în procedura în care se contestă o măsură individuală luată de angajator împotriva salariatului E., instanța a respins ca inadmisibile cererile de intervenție formulate de petentele A., B. și C.

Instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția existenței interesului propriu al terților intervenienți, cerință obligatorie pentru admiterea în principiu a cererii de intervenție accesorie.

Această reținere este criticată de către recurente în calea de atac promovată, cu motivarea că interesul intervenirii în cauză se justifică întrucât au fost cercetate disciplinar pentru aceleași fapte ca și contestatorul E., iar în situația în care instanța de apel va înlătura apărările angajatorului D. toate actele întocmite de Comisia de cercetare disciplinară, inclusiv cele întocmite cu privire la petente, sunt anulabile, urmând ca petentele să fie sancționate disciplinar.

Menționează totodată că, deși au fost cercetate disciplinar pentru aceleași fapte ca și contestatorul E., nu au fost sancționate, constatându-se că nu au comis o abatere disciplinară.

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că norma de drept ce se presupune că ar fi fost nesocotită de către instanța de apel, deși neindicată expres în cererea de recurs, este cea prevăzută de art. 61 alin. (1) C. proc. civ., respectiv existența unor interese proprii ale terților de a participa la proces, prin formularea de apărări în favoarea părții pentru care intervine - condiție de admisibilitate a cererilor de intervenție.

Trecând peste aspectele de ordin teoretic legate de interesul intervenientului accesoriu de a deveni parte în proces - interes personal, distinct de cel al părții pe care o apără - și reținând că intervenția voluntară accesorie, ca regulă generală, este admisibilă în orice materie, neexistând niciun text de lege care să limiteze în mod expres sfera sa de aplicare, Înalta Curte urmează a verifica în ce măsură instanța de apel a realizat o corectă interpretare și aplicare a normei anterior menționate referitoare la existența interesului terților de a interveni în cauză.

În cuprinsul motivelor de recurs, recurentele-titulare ale cererii de intervenție arată că interesul intervenirii lor în cauză se justifică întrucât au fost cercetate disciplinar pentru aceleași fapte ca și contestatorul E., iar în cazul în care acțiunea contestatorului ar fi admisă, angajatorul s-ar putea îndrepta împotriva lor, fiind posibil a fi sancționate disciplinar.

Contrar acestui raționament, Înalta Curte reține faptul că orice cercetare disciplinară este individuală și că, indiferent de soluția pe care o va pronunța instanța de apel în cauza privind sancționarea disciplinară a contestatorului E., recurentele nu ar putea fi sancționate în funcție de hotărârea acestei instanțe, astfel că interesul de a interveni în cauză nu este unul personal, de natură a fi valorificat în procedura în care se contestă o măsură individuală luată de angajator împotriva unui alt salariat, astfel cum în mod corect a reținut curtea de apel.

Mai mult decât atât, astfel cum însăși recurentele au evidențiat, au fost deja cercetate (individual) disciplinar de către același angajator, în cadrul aceleiași proceduri interne administrative și pentru stabilirea acelorași abateri disciplinare pentru care contestatorul E. a fost sancționat, însă Comisia de cercetare disciplinară a reținut că nu au comis vreo abatere disciplinară.

În plus, în justificarea interesului nu poate fi reținut nici argumentul că o eventuală soluție nefavorabilă societății D. SA ar putea favoriza o eventuală expunere a recurentelor-petente unei acțiuni ulterioare promovate de același angajator, având în vedere că un atare demers nu ar putea fi întemeiat pe aceleași fapte, din moment ce, astfel cum deja s-a reținut, recurentele nu au fost sancționate și nu s-a constatat vreo abatere disciplinară a acestora, deși au fost cercetate disciplinar pentru aceleași fapte ca și contestatorul E.

Având în vedere considerentele expuse, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, Înalta Curte urmează a respinge calea de atac, ca nefondată.

În conformitate cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte va obliga pe recurente la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de A., B. și C. împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Obligă pe recurente la plata sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul E.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 ianuarie 2019.

Procesat de GGC - CT