ÎCCJ, decizie (scj.ro #158172)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #158172) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Cerere de intervenție accesorie respinsă ca inadmisibilă. Declarare verbală a recursului. Condiții și efecte din perspectiva dispozițiilor art. 148 alin. (1) din Codul de procedură civilă
Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Părțile
Index alfabetic: intervenție accesorie
inadmisibilitate
declarare verbală a recursului
C. proc. civ., art. 64 alin. (4), art. 181 alin. (1) pct. 2, art. 148 alin. (1), (4),
art. 486 alin. (1), art. 490 alin. (1)
Potrivit art. 148 alin. (1) C.proc.civ., „orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată în scris (…)”.
Excepția de la această regulă, instituită de art. 148 alin. (4) C.proc.civ., prevede că „în cazurile anume prevăzute de lege, cererile făcute în ședință, la orice instanță, se pot formula și oral, făcându-se mențiune despre aceasta în încheiere
.”
Ipoteza atacării dispozițiilor de respingere a cererilor de intervenție nu se regăsește printre cele în care legea îngăduie, în mod expres, formularea orală a cererilor, astfel încât cazul de excepție nu este incident în această situație.
Împrejurarea că instanța de apel a dat eficiență declarației orale de recurs, procedând la suspendarea judecății apelului în condițiile art. 64 alin. (4) C.proc.civ., nu acoperă nerespectarea de către recurent a cerinței imperative impuse de art. 148 alin. (1) C.proc.civ.
Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1472 din 25 septembrie 2019
Notă
: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din Codul de procedură civilă în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.
Pe parcursul judecării apelului declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1719/28.02.2018 a Tribunalului București, Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, B. a formulat o cerere de intervenție în interesul apelantului.
Prin încheierea din 13.06.2019, Curtea de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de intervenție accesorie, reținând că nu este admisibilă în principiu și, luând act că apărătorul intervenientului accesoriu a declarat verbal că înțelege să atace cu recurs această dispoziție, a suspendat judecata apelului până la soluționarea căii de atac, în temeiul art. 64 alin. (4) C.proc.civ.
Ulterior, la 04.07.2019, B. a expediat prin poștă Curții de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale memoriul său de recurs formulat împotriva încheierii din 13.06.2019.
În motivarea recursului, a arătat că soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la cererea de intervenție accesorie este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și nici cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților, așa cum impune art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ.
Recurentul a evocat jurisprudența instanței supreme și a susținut că analiza considerentelor încheierii atacate relevă că motivarea curții de apel este abstractă, teoretică, fără a fi analizată nici situația de fapt expusă, nici natura juridică a cererii sale de intervenție.
În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că în mod eronat a reținut instanța de apel că nu are un interes legitim în a interveni în proces.
În drept, a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.
Astăzi, în ședință publică, în temeiul art. 64 alin. (4), cu aplicarea art. 148 alin. (1) și (4) C.proc.civ., Înalta Curte a invocat din oficiu excepția tardivității recursului, asupra căreia reține următoarele:
B. a promovat recurs împotriva dispoziției de respingere a cererii sale de intervenție accesorie, adoptată prin încheierea din 13.06.2019 a Curții de Apel București, Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Potrivit dispozițiilor art. 64 alin. (4) C.proc.civ., în forma în vigoare la data inițierii procesului (aplicabile conform art. 24 C.proc.civ.), „
încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunțare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă. Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanță, respectiv numai recursul la instanța ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a fost pronunțată în apel. (…) Judecarea cererii principale se suspendă până la soluționarea căii de atac exercitate împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție
.”
Din interpretarea textului de lege sus-menționat rezultă că în ipoteza în care încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție a fost pronunțată în apel, aceasta poate fi atacată cu recurs la instanța superioară, iar termenul de 5 zile reglementat de lege pentru declararea recursului curge de la pronunțare pentru partea prezentă și de la comunicare, pentru partea lipsă.
Analiza actelor dosarului relevă că intervenientul B. a fost prezent, prin avocat, la termenul la care s-a pronunțat încheierea atacată.
Așa fiind, potrivit art. art. 64 alin. (4) C.proc.civ., în speță, termenul de recurs de 5 zile curge de la data pronunțării încheierii prin care a fost respinsă cererea de intervenție accesorie.
Potrivit art. 181 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ., „
când termenul se socotește pe zile, nu intră în calcul ziua de la care începe să curgă termenul, nici ziua când acesta se împlinește
”.
Cum încheierea atacată a fost pronunțată la 13.06.2019, aplicarea textelor de lege citate mai sus relevă că termenul de 5 zile pentru declararea recursului s-a împlinit la 19.06.2019.
Recurentul a declarat verbal calea de atac în ședința publică de la data de 13.06.2019, în fața curții de apel și a depus memoriul de recurs, în scris, la data de 04.07.2019.
Înalta Curte reține că declararea verbală a recursului nu produce efecte juridice în speță, având în vedere următoarele considerente:
Potrivit art. 148 alin. (1) C.proc.civ., „
orice cerere adresată instanțelor judecătorești trebuie să fie formulată
în scris
(…)
”.
Excepția de la această regulă, instituită de art. 148 alin. (4) C.proc.civ., prevede că „
în cazurile anume prevăzute de lege
, cererile făcute în ședință, la orice instanță, se pot formula și oral, făcându-se mențiune despre aceasta în încheiere
.”
În speță, cazul de excepție nu este incident, de vreme ce ipoteza atacării dispozițiilor de respingere a cererilor de intervenție nu se regăsește printre cele în care legea îngăduie, în mod expres, formularea orală a cererilor. Mai mult, din interpretarea art. 486 alin. (1) C.proc.civ., care reglementează conținutul cererii de recurs, și a art. 490 alin. (1) C.proc.civ., care impune obligația depunerii cererii de recurs la instanța a cărei hotărâre se atacă, rezultă că aceasta trebuie să fie formulată în scris.
Așa fiind, Înalta Curte constată că singurul act de procedură care produce efectul juridic al declarării valabile a căii de atac rămâne cel din 04.07.2019, care, având în vedere cele reținute mai sus, se situează în afara termenului legal.
Împrejurarea că instanța de apel a dat eficiență declarației orale de recurs, procedând la suspendarea judecății apelului în condițiile art. 64 alin. (4) C.proc.civ., nu acoperă nerespectarea de către recurent a cerinței imperative impuse de art. 148 alin. (1) C.proc.civ.
În considerarea argumentelor expuse, văzând dispozițiile art. 185 alin. (1) C.proc.civ., potrivit cărora nerespectarea termenului stabilit pentru exercitarea unui act procedural atrage decăderea, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, în baza art. 64 alin. (4) C.proc.civ., a respins ca tardiv recursul.