ÎCCJ, decizie (scj.ro #148834)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #148834) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune în revendicarea unui imobil preluat de stat. Suspendarea cauzei până la soluționarea notificării formulată în baza Legii nr. 10/2001. Acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent. Respingerea acțiunii întemeiate pe dispozițiile dreptului comun
Cuprins pe materii: Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate
Index alfabetic : imobil
revendicare
măsuri reparatorii
Legea nr. 165/2013
Legea nr. 10/2001
C.civ. din 1864, at. 480
Câtă vreme reclamanta a obținut într-o procedură specială recunoașterea dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilul revendicat, nu mai poate beneficia de o altă recunoaștere a aceluiași drept într-o procedură de drept comun, compararea titlurilor de proprietate, în cadrul acțiunii în revendicare, nemaifiind necesară.
Secția I civilă, decizia nr. 3874 din 8 noiembrie 2018
Prin cererea înregistrată la data de 13.03.2008 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, reclamanta A. a chemat în judecată Statul Român prin municipiul Târgoviște prin primar, Statul Român prin Ministerul Economiei - Direcția Generala a Finanțelor Publice a județului Dâmbovița, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, SC B. SRL - punctul de lucru depozit și garaj Ulmi, SC C. SA, SC D. SA și SC E. SA și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 7,00 ha situat în Târgoviște și construcțiile de pe acest teren și să dispună evacuarea pârâților SC C. SA, SC B. SRL și SC D. SA din imobilul pe care-l folosesc.
Prin sentința civilă nr. 411din 18.02.2008, Tribunalul Dâmbovița a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul Târgoviște, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dâmbovița, SC E. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului București și a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta SC C. SA. A respins, totodată, acțiunea formulată de reclamanta A.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, instanța a reținut că, potrivit art. 6 Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, pentru ca dreptul de acces la o instanță să fie respectat, trebuie ca instanța în fața căreia este admisă cauza să se bucure de jurisdicție deplină. Or, excluderea din competența instanțelor de judecată a dreptului de a judeca acțiuni în revendicare ar reprezenta o încălcare a dreptului de acces la justiție.
Excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Târgoviște și a Direcției Generale a Finanțelor Publice Dâmbovița în calitate de reprezentanți ai Statului Român, a SC E. SA și AVAS – București au fost admise pentru următoarele considerente:
Municipiul Târgoviște este unitatea administrativ teritorială în care se exercită autonomia locală, potrivit dispozițiilor Legii nr. 215/2001, iar Direcția Generala a Finanțelor Publice este o instituție care funcționează în subordinea A.N.A.F., astfel încât acestea nu sunt reprezentante ale Statului Român.
Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului are atribuții în domeniul privatizării societăților comerciale, administrarea participațiilor statului la societățile comerciale aflate în portofoliul său, vânzarea/cumpărarea părților sociale deținute de stat și monitorizarea contractelor de privatizare, conform art. 5 din OUG nr. 23/2004. Așadar, această instituție nu are atribuții în domeniul restituirii bunurilor, cu atât mai mult cu cât bunurile revendicate de reclamantă nu au fost în posesia acesteia.
Deoarece prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 12.01.2000, SC E. SA a vândut SC B. SRL suprafața de 14.048,633 mp. situată în Târgoviște, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC E. SA.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că reclamanta a solicitat, în baza art. 480 C.civ., revendicarea unei suprafețe de 7 ha teren situat în Târgoviște, constatarea nevalabilității titlului Statului Român asupra imobilului și evacuarea pârâților din imobil.
În conformitate cu dispozițiile art.1169 C.civ., reclamantul este cel care trebuie să facă dovada pozitivă în sensul că el este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, dar și a faptului că bunul se află în posesia pârâtului.
Astfel, deși reclamanta a afirmat că este moștenitoarea defunctei F., nu a depus acte de stare civilă și certificatul de moștenitor pentru a dovedi acest lucru, având în vedere că terenul revendicat a aparținut mamei sale, potrivit actului dotal autentificat sub nr. x/1942.
Totodată, s-a constatat că nu s-a făcut dovada că terenul revendicat, de cca. 7 ha situat în Târgoviște nr. x este același cu cel situat în Târgoviște nr. x-y, neexistând o adresă din partea unității administrativ-teritoriale din care să rezulte această modificare de numere.
Prima instanță a mai reținut că reclamanta a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra terenului, cerere nemotivată în fapt și în drept, și a apreciat că această cerere este nefondată cât timp ea este îndreptată împotriva altor pârâți, respectiv S.C. C. S.A., S.C. B. S.A. și S.C. D. S.A., reclamanta având cunoștință că în prezent statul nu mai deține imobilul.
De altfel, chiar în motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că a promovat o acțiune în justiție și în temeiul Legii nr. 10/2001, depunând decizia nr. 393 din 02.10.2007 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești prin care cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Dâmbovița pentru soluționarea pe fond a cauzei.
Susținerea reclamantei în sensul că a promovat prezenta cerere deoarece a fost tergiversată soluționarea acțiunii întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu poate acoperi deficiențele în dovedirea pretențiilor, în primul rând sub aspectul înscrisurilor care nu au fost depuse nici odată cu cererea de chemare în judecată și nici la următoarele termene de judecată.
Prin urmare, apreciind că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, prima instanță a respins acțiunea a în revendicare și, implicit, și pe cea de evacuare a pârâților de pe terenul situat în Târgoviște.
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, iar prin decizia nr. 1022 din 24.04.2018, Curtea de Apel Ploiești, Secția I civilă a respins apelul, ca nefondat.
La termenul de judecată din data de 26.05.2009, Curtea de Apel Ploiești a dispus, în baza art. 244 pct. 1 C.proc.civ., suspendarea judecății apelului până la soluționarea notificării formulate de apelanta-reclamantă în baza Legii nr. 10/2001, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/120/2006 al Tribunalului Dâmbovița.
În ședința publică din data de 14.03.2018, Curtea de apel a constatat că nu mai subzistă cauza ce a determinat suspendarea judecății, apelanta-reclamantă depunând la dosarul cauzei sentința civilă nr. 2267 din 15.11.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x1/120/2009, număr sub care a fost înregistrat dosarul nr. x/120/2006 al Tribunalului Prahova, urmare a ciclurilor procesuale parcurse.
Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin sentința nr. 2267 din 15.11.2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x1/120/2009, număr sub care a fost înregistrat dosarul nr. x/120/2006 al Tribunalului Prahova, urmare a ciclurilor procesuale parcurse, sentință rămasă definitivă prin neapelare la data de 20.02.2018, a fost admisă în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Târgoviște și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată potrivit procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 împotriva acestui pârât; de asemenea, a fost admisă în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu SC C. SA și s-a constatat că reclamanta A. este persoană îndreptățită la acordarea de măsurilor reparatorii prin echivalent, prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul teren în suprafață de 7 ha (7000 mp), identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză, situat în Târgoviște.
Curtea de apel a apreciat că, în condițiile în care pentru terenul ce face obiectul litigiului pendinte, apelantei-reclamante i s-a constatat dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013, în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea aceluiași teren, formulată potrivit dreptului comun, a fost în mod legal respinsă de prima instanță.
Împotriva acestei decizii a declarat și motivat recurs reclamanta.
Prin cererea de recurs, recurenta expune situația de fapt și probele administrate în cauză, precum și soluțiile pronunțate pe parcursul judecării prezentului litigiu și a altor cauze purtate între aceleași părți și, în temeiul art. 304 pct. 5, 6 și 9 C.proc.civ., formulează următoarele critici:
Prin sentința nr. 2267 din 15.11.2017 a Tribunalului Dâmbovița nu s-a dispus ceea ce în mod greșit reține Curtea de Apel Ploiești; nu s-a admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Târgoviște; nu a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată potrivit procedurii speciale prevăzute de Legea nr.10/2001 împotriva acestui pârât; nu a fost admisă în parte acțiunea doar în contradictoriu cu SC C. SA.
Acest motiv de recurs este încadrat în drept în prevederile art. 304 pct.6 C.proc.civ.
Prin sentința nr. 2267 din 15.11.2017 a Tribunalului Dâmbovița s-a constatat doar că recurenta - reclamantă este persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr.165/2013, fără ca „cineva să fie obligat” să îi acorde acest drept, astfel încât opinia Curții de Apel Ploiești în sensul că reclamantei „i-a fost constatat acest drept” și, prin urmare, în mod legal tribunalul a respins acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este nefondată. Acțiunea în revendicare a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitor după defuncta F. Prin urmare, susține recurenta, curtea de apel nu s-a pronunțat asupra motivelor de apel, astfel ca sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 6 C.proc.civ.
Interpretarea pe fond a cauzei deduse judecații, fiind vorba despre o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, este făcută greșit, Curtea de Apel Ploiești limitându-se să amintească sumar dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, fără a menționa ceva despre dispozițiile legale privind acțiunea în revendicare prin compararea de titluri. Recurenta arată că, în acest fel, decizia instanței de apel este și nemotivată și își întemeiază în drept acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 C.proc.civ.
În baza art. 304 pct. 5 C.proc.civ., recurenta susține nelegalitatea deciziei recurate pentru citarea greșită SC C. SA. Recurenta arată că în sentința nr. 2267/2017 a Tribunalului Dâmbovița este menționat în mod greșit SC C. SA prin lichidator judiciar, deși reclamanta a indicat corect numele lichidatorului judiciar și adresa acestuia. Citarea greșită a acestei intimate în cauză face ca hotărârile pronunțate să nu îi fie opozabile.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Susținerile recurentei grupate la punctul 1 din cererea de recurs reprezintă simple afirmații care nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate, nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 C.proc.civ. și, pe cale de consecință, nu învestesc instanța de recurs.
Nu se poate considera că simpla indicare a prevederilor art. 304 pct. 6 C.proc.civ. reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigențelor prevăzute de art.302/1 C.proc.civ. Cerințele art. 302/1 C.proc.civ. trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate, atât prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță, cât și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale.
Recurenta susține că, atâta timp cât prin sentința nr. 2267 din 15.11.2017 a Tribunalului Dâmbovița nu a fost stabilită o obligație în sarcina vreunei părți, corelativă dreptului de proprietate al recurentei asupra imobilului în litigiu, ci doar s-a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii într-o procedură specială, litigiul finalizat prin hotărârea indicată nu putea constitui temei al respingerii cererii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, care constituie obiectul prezentei cauze. În opinia recurentei, respingerea greșită a cererii sale de apel cu motivarea că dreptul său de proprietate a dobândit o recunoaștere juridică printr-un alt litigiu a împiedicat instanța de apel să se pronunțe asupra motivelor de apel susținute de reclamantă.
Deși recurenta își întemeiază aceste critici pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C.proc.civ., prin aplicarea art. 306 alin. (3) C.proc.civ., Înalta Curte va încadra criticile menționate în prevederile art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
Exercitând controlul judiciar din perspectiva motivului de modificare a hotărârii prevăzut
de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., Înalta Curte pornește de la premisa că dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ. trebuie interpretate prin raportare la prevederile art. 261 pct. 5 C.proc.civ.
Art. 261 pct. 5 C.proc.civ. reglementează obligația pentru instanță de a arăta în considerentele hotărârii motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. În aplicarea acestor dispoziții legale, instanța este obligată să motiveze soluția pronunțată sub aspectul fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea acestor capete de cerere.
În cauză, curtea de apel a dispus, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., suspendarea apelului cu care era învestită până la soluționarea notificării formulate de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 și care a făcut obiectul litigiului finalizat prin sentința nr. 2267 din 15.11.2017 a Tribunalului Dâmbovița.
Prin urmare, instanța de apel a apreciat că dezlegarea prezentului litigiu depinde de existența sau neexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți.
Pe cale de consecință, în mod legal, curtea de apel a avut în vedere la pronunțarea soluției la care s-a oprit dezlegarea dată în litigiul care a determinat suspendarea prezentei cauze, în caz contrar, suspendarea anterior dispusă în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., rămânând lipsită de orice justificare.
În plus, instanța de apel nu avea obligația să își însușească motivarea primei instanțe, putând reține prin decizia pronunțată propriile argumente în susținerea soluției la care s-a oprit.
Recurenta susține că instanța de apel avea obligația de a efectua compararea de titluri specifică acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun cu care a fost învestită, și că, în lipsa acestei comparații, decizia pronunțată de curtea de apel este nemotivată și nelegală, ceea ce ar determina admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.
Întrucât controlul de nelegalitate din perspectiva art. 304 pct. 7 C.proc.civ. a fost efectuat în analizarea criticilor formulate la punctul 2 al cererii de recurs, Înalta Curte nu va mai relua argumentele pentru care admiterea recursului nu se poate dispune în temeiul art. 304 pct. 7 C.proc.civ.
În ceea ce privește dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. raportat la art. 480 C.civ., Înalta Curte, fără a nega obligația efectuării unei comparații a titlurilor de proprietate ce se opun într-un litigiu întemeiat pe aceste prevederi legale, constată că în cauză, cât timp instanța de apel a reținut că reclamanta a obținut o recunoaștere a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu într-o procedură specială și, pe cale de consecință, nu mai poate beneficia de o altă recunoaștere a aceluiași drept într-o procedură de drept comun, compararea titlurilor de proprietate nu mai era necesară.
În ceea ce privește critica de nelegalitate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 5 C.proc.civ. și motivată prin nelegala citare în cauză a intimatei SC C. SA., Înalta Curte reține că neregularitatea procedurii de citare în procesul civil reprezintă o nulitate relativă, în sensul art. 105 alin. (2) C.proc.civ.
Pe cale de consecință, în conformitate cu dispozițiile art. 108 alin. (2) C.proc.civ., ea nu poate fi invocată decât de partea care are interesul să o invoce și care nu poate fi decât partea vătămată prin respectiva neregularitate a procedurii de citare. În cauza de față, această parte este SC C. SA (în măsura în care procedura sa de citare a fost viciată, așa cum susține recurenta), iar nu recurenta A.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.