ÎCCJ, decizie (scj.ro #132466)

Admiterea acțiunii în revendicare formulată împotriva Statului Român. Constatarea anterioară a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră în temeiul căruia imobilul fusese dobândit de stat. Drept de administrare transmis unor persoane juridice. Despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic

: lipsă de folosință

-acțiune în revendicare

-drept de administrare

-contract de vânzare-cumpărare de rentă viageră

C.civ. 1864, art. 480, art. 998 - 999

1.

Câtă vreme acțiunea în revendicare a fost admisă împotriva Statului Român, în mod nelegal instanța de apel a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosință doar împotriva detentorilor precari, sub argumentul că acești, ca titulari ai dreptului de administrare, au exercitat efectiv folosința bunului.

Astfel, nu poate fi conceput ca cel împotriva căruia se exercită cu succes acțiunea în revendicare să fie văzut ca un neposesor și, implicit, absolvit de orice responsabilitate a împiedicării exercițiului folosinței normale a bunului de către titularul legitim al dreptului de proprietate. Or, Statul Român este și posesor, împrejurare demonstrată cu prisosință chiar de soluția admiterii împotriva acestuia a acțiunii în revendicare și neînlăturată de faptul cedării în favoarea unor persoane juridice a unui drept de administrare asupra imobilului. Existența acestui drept, derivat din cel de proprietate aparținând statului, nu neagă posesia statului și nu poate justifica absolvirea sa de orice responsabilitate legată de un exercițiu nelegal al folosinței asupra imobilului litigios.

Prin urmare, ținuți să răspundă pentru lipsa de folosință a imobilului sunt, nu doar cei care au exercitat un drept de administrare asupra imobilului, ci și Statul Român.

Pentru respectarea deplină a dreptului său de proprietate, ulterior denunțării unilaterale a contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră încheiat între autoarea sa și stat precum și pronunțării hotărârii judecătorești prin care se constatase rezoluțiunea actului, reclamantul nu ar mai fi trebuit să aibă nevoie nici de formularea pe cale judiciară a unei cereri de repunere în situația anterioară și, cu atât mai puțin a uneia de constatare a dreptului său de proprietate asupra imobilului.

Astfel că, recunoscând dreptul reclamantului la obținerea contravalorii lipsei de folosință doar de la data inițierii procedurii judiciare apte să-i confere un titlu executoriu în privința prerogativei folosinței, prin introducerea acțiunii în revendicare, instanța de apel a pronunțat o soluție greșită.

Secția I civilă, decizia nr. 1522 din 21 septembrie 2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 13.02.2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român Prin Ministerul Finanțelor Publice, Academia Română, Institutul de Etnografie și Folclor, Municipiul București și Regia Autonomă de Distribuție a Energiei Termice București solicitând obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren și construcții și obligarea la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a acestuia începând cu 1.01.2007 și până la data pronunțării hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, în esență, reclamantul a susținut că este moștenitorul fostei proprietare a imobilului revendicat, B., vânzătoare către stat a imobilului în litigiu, conform contractului de vânzare cu clauză de rentă viageră autentificat sub nr. x1/1940, contract care a fost rezolvit de drept, astfel cum s-a constatat prin sentința civilă nr. 1061 din 13.02.2008 a Judecătoriei Sector 5, București (definitivă și irevocabilă), în prezent, pârâții ocupând imobilul (teren și construcții) fără a avea vreun titlu.

Referitor la lipsa de folosință pretinsă, reclamantul susține că i-a notificat pe pârâți în vederea rezoluțiunii, moment de la care începând aceștia îl ocupă abuziv și fără drept, provocându-i un prejudiciu.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480, 998-999 C.civ. și, subsidiar, pe principiul îmbogățirii pentru justă cauză.

La 8.11.2012, reclamantul a formulat o modificare a cererii de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual, arătând (față de apărările acestei părți formulate pe cale de întâmpinare, prin care indica SC C. S.A. drept deținător al celor două posturi trafo amplasate pe terenul reclamantului) că renunță la judecată față de pârâta RADET București, și că înțelege să cheme în judecată pe pârâtul SC C. SA. pentru a fi obligat să ridice construcțiile neautorizate - constând în două posturi trafo - de pe proprietatea sa, subsidiar, să fie obligată să lase în deplină  proprietate și liniștită posesie construcțiile ocupate fără drept și să plătească despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului ocupat de către posturile trafo, începând cu data de 01.01.2007 și până la pronunțarea hotărârii.

Prin aceeași cerere, reclamantul a precizat că atât cererea în revendicare, cât și cea în despăgubiri pentru lipsa de folosință sunt îndreptate în contra Statului Român, Academiei Române și Institutului de Etnografie și Folclor deoarece acești pârâți ocupă terenul și construcțiile, cu excepția celor două posturi trafo, au refuzat să restituie bunul adevăratului proprietar și să achieseze la pretențiile sale, ceea ce a condus la încălcarea dreptului său de proprietate în tot răstimpul ce a urmat declarației de rezoluțiune.

Față de apărarea formulată pe parcursul judecății de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin invocarea lipsei calității sale de reprezentant al Statului Român, reclamantul a solicitat citarea în cauză și a Ministerului Justiției ca reprezentant subsidiar al Statului Român.

La termenul de judecată din 21.03.2013, reclamantul a declarat că renunță la judecată față de pârâtul Municipiul București.

După administrarea probelor, reclamantul a mai depus la  dosar o precizare a pretențiilor solicitate cu titlu de lipsă de folosință și a părților de la care le solicită, defalcat pentru partea din imobil ocupată de fiecare dintre aceștia.

Prin sentința civilă nr.1698 din 17.12.2014, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea, în sensul că a admis cererea în revendicare față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pe care l-a obligat să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobil compus din teren în suprafață totală de 1.223 mp (identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert D.) și construcții cu o suprafață desfășurată de 2.323,5 mp, a respins cererea în revendicare față de pârâții Academia Română, Institutul de Etnografie și Folclor, Ministerul Justiției și C. SA; a respins în tot capătul de cerere privind lipsa de folosință și cererea în obligație de a face formulată față de SC C. SA și a suplimentat onorariul pentru expertiza topo cu 500 lei, în privința căruia a stabilit că urmează a fi achitat de reclamant în termen de 15 zile de la pronunțarea hotărârii; de asemenea, a  dispus restituirea către reclamant a sumei de 507 lei taxa judiciară de timbru, ca fiind achitată în plus.

În adoptarea acestei soluții, prima instanță a reținut, în esență, că singurul pârât din cauză, față de care reclamantul poate emite pretenții în ceea ce privește revendicarea, este Statul Român prin reprezentantul MFP iar nu prin Ministerul Justiției, împrejurarea că acesta din urma a fost partea față de care s-a pronunțat desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, în anul 1940, neavând relevanță în cauza de față pe aspectul revendicării imobiliare. Prin sentința civilă nr. 1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, rămasă definitivă și irevocabilă s-a constatat rezoluțiunea de drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x1/1940. Prin această hotărâre judecătorească, s-a reținut, cu putere de lucru judecat, că pârâții - chemați în judecată și în acel dosar – Academia Română și Institutul de Etnografie și Folclor, dețin doar un drept de administrare asupra imobilului litigios, aspect confirmat și de probatoriul administrat în cauza de față.

De altfel, pârâtul Institutul de Etnografie și Folclor, care a ocupat efectiv o parte din imobil, a eliberat spațiul deținut încă din anul 2013, conform deciziei nr. 234 din 8.10.2013 prin care i s-a stabilit un alt sediu.

Cât privește pârâtul C., s-a reținut că probatoriile administrate nu au stabilit că acesta ar deține și folosi teren ori construcții aflate pe terenul litigios, aspect ce a fost negat de această parte .

În opinia tribunalului, față de toate aceste împrejurări, acțiunea de revendicare apare întemeiată doar față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reclamantul făcând dovada calității sale de proprietar al bunului revendicat, intrat în patrimoniul său prin moștenire, în baza certificatului de moștenitor de pe urma B., fosta proprietară (aspect stabilit pe baza probelor cauzei), inclusiv din cele statuate cu putere de lucru judecat în dosarul în care s-a pronunțat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia imobilul fusese preluat in proprietate de către stat.

În ceea ce privește lipsa de folosință, s-a avut în vedere pe de o parte faptul ca hotărârea privind desființarea contractului a rămas irevocabilă în anul 2011, prin decizia Curții de Apel București nr. 743/2011, în vreme ce acțiunea de față a fost introdusă în februarie 2012, astfel că nu se poate retine o folosință abuzivă din partea pârâților de natură a justifica pretenția reclamantului privind lipsa de folosință, pe care, oricum ar fi fost îndreptățit a o pretinde cel mult pentru o perioada de 3 ani anterior promovării acțiunii.

De altfel, singurul deținător dintre pârâți al spatiilor de la adresa din litigiu - Institutul - a și eliberat imobilul încă din octombrie 2013 în baza demersurilor si aprobării Biroului Prezidiului Academiei Romane din 5.03.2012, la mai puțin de o luna de la momentul introducerii cererii de față, apreciindu-se asupra inexistenței împrejurărilor ori dovezilor de natură a determina o concluzie în sensul dorit de către reclamant, privind o eventuală folosință abuzivă a bunului după rămânerea irevocabilă a sentinței prin care a fost desființat titlul statului asupra imobilului în care a funcționat Institutul de Etnografie și Folclor, aflat in subordinea Academiei Romane.

Obligația de a face formulată față de C., având în vedere faptul că acesta nu deține postul trafo de pe teren, a fost respinsă.

La data de 30.04.2015 Tribunalul București, Secția a  III-a civilă a pronunțat sentința civilă nr.562 prin care a completat dispozitivul sentinței civile nr.1698/2014 în sensul admiterii în parte a cererii de cheltuieli de judecată și obligării pârâtului Statul Român să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 12.221 lei, constând în taxa judiciară de timbru aferentă cererii în revendicare admisă și onorariul de expert, nu însă și taxa de timbru aferentă cererii privind acordarea lipsei de folosință, care nu a fost încuviințată.

Împotriva hotărârii de primă instanță au formulat apel atât reclamantul, cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acesta din urmă declarând apel și împotriva sentinței de completare a dispozitivului hotărârii inițiale.

În fața instanței de apel au fost administrate probele cu înscrisuri și expertiză pentru determinarea valorii lipsei de folosință a imobilului teren și construcții în litigiu, pentru perioada 2009 la zi, raport de expertiză efectuat prin mijlocirea aceluiași expert desemnat de instanța de fond.

Prin decizia civilă nr.121/A din 22.02.2016, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a admis apelul reclamantului exercitat împotriva sentinței civile nr.1698/2014, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că i-a obligat pe pârâții Academia Română și Institutul de Etnografie și Folclor să plătească reclamantului suma de 133, 16 lei cu titlu de lipsă de folosință și suma de 250 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute.

Pentru a decide în acest sens, instanța de apel a reținut, în privința criticilor formulate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, că excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare este nefondată în condițiile în care autoarea reclamantului a încheiat în mod liber și neconstrânsă de nimeni contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x1/1940, cu  Ministerul Justiției. Legea nr.10/2001 se aplică numai imobilelor preluate abuziv de stat într-o anumită perioadă de referință, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce preluarea imobilului în litigiu, prin efectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat de autoarea reclamantului, a avut loc anterior acestei perioade, respectiv în anul 1940. Nici modalitatea de preluare a imobilului în cauză nu se încadrează în prevederile art.2 alin.(1) lit. i) din Legea nr.10/2001, dreptul de proprietate asupra imobilului fiind dobândit de Ministerul Justiției printr-un act juridic bilateral încheiat prin realizarea acordului de voință dintre două părți, respectiv printr-un contract sinalagmatic care îndeplinea la data la care a fost încheiat toate condițiile prevăzute de lege pentru a-și produce efectele în mod valabil. Situația de fapt a litigiului nu poate fi asimilată nici ipotezei prevăzută de art.2 alin.(1) lit. g) din Legea nr.10/2001, care se referă la imobilele rechiziționate și nerestituite proprietarilor și la imobilele rechiziționate în condițiile neacordării unei compensații echitabile.

De altfel, aceste aspecte au fost reținute cu putere de lucru judecat prin decizia civilă

nr.1182/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care  s-a stabilit că nu sunt aplicabile bunului litigios dispozițiile Legii nr.10/2001, ca lege specială de reparație în materie imobiliară, care reglementează situația privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Instanța de apel a arătat că reclamantul are deschisă calea dreptului comun, respectiv a acțiunii în revendicare, dispozițiile Deciziilor nr. 33/2008 și  nr. 27/2011 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii nefiind aplicabile cauzei de față.

Nici apărarea relativă la lipsa calității Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român nu a fost găsită ca fondată, instanța de apel făcând trimitere la dispozițiile art.2 alin.(2) lit. c) și cele ale art.3 din HG nr.34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, care enumeră, printre atribuțiile conferite acestei structuri, și pe cea de reprezentare în plan intern și extern a Statului Român. Împrejurarea că imobilul în litigiu se află în administrarea Academiei Române este fără relevanță juridică în aprecierea calității de reprezentant pentru Statul Român a Ministerului Finanțelor Publice, după cum nu prezintă relevanță nici aspectul culpei Ministerului Finanțelor Publice chestiune ce ține de fondul cauzei, în timp ce calitatea de reprezentant este dată de dispozițiile legale menționate.

Cât privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, s-a arătat că pârâtul Statul Român este partea căzută în pretenții în ceea ce privește petitul vizând revendicarea, sens în care acesta a fost obligat, în temeiul art. 274 alin.(1) C.proc.civ., numai la cheltuieli de judecată dovedite și efectuate de reclamant pentru soluționarea acțiunii în revendicare, iar nu și a acelora vizând  pretențiile pentru lipsa de folosință.

Aprecierea complexității cauzei și muncii depuse de avocat, în aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.(3) din C.proc.civ. constituie o chestiune subiectivă ce nu poate fi cenzurată în căile de atac, aceste dispoziții legale constituind un drept și nu o obligație a judecătorului.

Apelul formulat de reclamant a fost considerat întemeiat numai în ceea ce privește lipsa de folosință datorată de pârâții Academia Română și Institutul de Etnologie și Folclor pentru perioada februarie 2012 – octombrie 2013, perioadă ce corespunde intervalului dintre data introducerii acțiunii (9.02.2012) și data eliberării imobilului în litigiu, menționându-se că suma de 133,12 lei corespunde folosinței la valoarea de piață a imobilului.

Nu au fost încuviințate pretențiile reclamantului de la data notificării ori de la data de 13.02.2009 (conform datei indicate în urma restrângerii pretențiilor în apel) întrucât s-a arătat că notificarea nu operează punerea în întârziere decât în materia litigiilor între profesioniști. În materie civilă, punerea în întârziere operează de la data introducerii cererii de chemare în judecată, aceasta fiind considerat momentul de la care pârâții datorează despăgubiri pentru folosința abuzivă a imobilului.

În legătură cu demersurile reclamantului din litigiul de constatare a rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră, s-a arătat că acesta nu a solicitat repunerea în situația anterioară sau constatarea dreptului său de proprietate ca urmare a rezoluțiunii, pe de o parte, iar pe de altă parte, că hotărârea judecătorească ce constituie titlul de proprietate al reclamantului nu este susceptibilă de punere în executare.

S-a apreciat, în acest context, că o eventuală obligare a pârâtului Statului Român la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză în patrimoniul reclamantului care, numai ca urmare a exercitării acțiunii în revendicare, a redobândit posesia asupra imobilului, posesia, folosința nefiind exercitată de către pârâtul Statul Român, ci de către pârâții Academia Română și Institutul de Etnologie și Folclor, instituții cu activitate publică și cu personalitate juridică.

A explicat instanța de apel că admiterea acțiunii în revendicare față de pârâtul Statul Român este justificată de calitatea de fost proprietar al imobilului în litigiu, în vreme ce admiterea în parte a petitului privind despăgubirile pentru lipsa de folosință este justificată de calitatea pârâților Academia Română și Institutul de Etnografie și Folclor de posesori neproprietari.

În ceea ce privește terenul ocupat de către pârâtul C., s-a reafirmat considerentul din hotărârea tribunalului, arătându-se că reclamantul nu a făcut dovezi (suplimentare celor de la prima instanță), în condițiile în care pârâtul a negat deținerea vreunei construcții pe terenul în litigiu.

Critica din apelul reclamantului, legată de respingerea obiecțiunilor formulate la instanța de fond în privința expertizei evaluatorii, a fost considerată ca rezolvată prin încuviințarea unei noi probe cu expertiza efectuată în fața instanței de apel, considerându-se că obiecțiunile au fost astfel valorificate, iar o eventuală vătămare a drepturilor procesuale nu subzistă.

S-a apreciat, de asemenea, că în mod legal prima instanță a respins acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâților Academia Română, Institutul de Etnografie și Folclor și C. SA având în vedere împrejurarea că la data pronunțării hotărârii judecătorești acești pârâți nu ocupau imobilul în litigiu.

Prin încheierea pronunțată la 25.04.2016 de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea apelantului-reclamant de îndreptare a erorii materiale strecurate în decizia civilă nr.121/A/2016 cu referire la suma acordată cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosință, reținându-se de instanța de apel că suma în cauză nu este rezultatul unei erori materiale, ci provine din raportul de expertiză efectuat la instanța de fond.

Împotriva deciziei și încheierii de ședință din data de 25.04.2016 a declarat recurs reclamantul, în timp ce pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și Academia Română au declarat recurs exclusiv împotriva deciziei de apel.

În motivarea acestui recurs s-au susținut următoarele critici de nelegalitate:

Încălcarea  dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) NCC și a art. 1078 C.civ. 1864 (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Subsumat acestei critici, recurentul-reclamant a reamintit că temeiul pretenției sale vizând lipsa de folosință a fost răspunderea civilă delictuală, iar în subsidiar îmbogățirea fără justă cauză, pretenția având ca ipoteză cazul unui neproprietar (Statul Român) care stă în casa sa, având posesia (stare de fapt) acesteia, fără titlu.

Argumentele pentru care instanța de apel a respins această pretenție, legate de necesitatea unei notificări a pârâților, care ar fi asimilată actualei cereri de chemare în judecată ori de absența – până în prezent – a intenției reclamantului de a cere intrarea în posesie, nu sunt însoțite de niciun text de lege care să le dea vreo legitimitate. Sub acest aspect hotărârea apare și ca nemotivată în drept.

Punerea în întârziere nu este o condiție pentru angajarea răspunderii delictuale, dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) NCC și cele ale art. 1078 din C.civ. 1864 fiind clare.

Opinia instanței de apel, în sensul necesității unei notificări calificate, care să îmbrace forma unei cereri de chemare în judecată este rodul unei confuzii între despăgubirile pentru întârzierea la plata unei sume de bani în materie civilă, adică dobânzi, (în sistemul anterior NCC) și despăgubirile constând în plata unei sume de bani acordate pentru neexecutarea altor obligații.

Reclamantul a precizat că, fiind proprietar, are calitatea de subiect activ al unui raport juridic real privitor la imobil, chestiune deja tranșată atât prin constatarea rezoluțiunii titlului statului, cât mai ales prin admiterea revendicării (acțiune declarativă de drepturi).Un terț determinat - pârâții - încalcă acest drept, împiedicând folosința bunului - atribut exclusiv al proprietarului, fără a mai putea exhiba vreun titlu. Reclamantul nu poate intra în posesia imobilului prin propria voință deoarece nimănui nu-i este permis să își facă singur dreptate. Prin ocuparea imobilului de către un neproprietar se naște un raport juridic nou, distinct de cel real (raport premisă), anume un raport de creanță în temeiul căruia cel al cărui drept de proprietate este încălcat are dreptul la repararea prejudiciului prin plata de despăgubiri. Obligația subiectului pasiv, corelativă dreptului real de proprietate, nu privește plata unei sume de bani, ci obligația de a nu face - a nu aduce atingere, fără drept, proprietății altuia. Or, pentru neexecutarea obligațiilor de a nu face debitorul este de drept în întârziere.

Abia pentru neexecutarea obligației din cel de-al doilea raport juridic, derivat din atingerea adusă proprietății, se naște un drept la despăgubiri a cărui nerealizare poate duce la dobânzi și doar în acest caz punerea în întârziere era, eventual, o condiție a daunelor moratorii, aspect care însă nu are legătură cu obiectul pretențiilor deduse judecății;

Încălcarea  art. 480 C.civ. 1864, nesocotirea caracterului retroactiv al rezoluțiunii, confuzia dintre obligație și titlul executoriu (art. 304 pct. 9 C.proc.civ.).

Această critică este legată de ideea afirmată de instanța de apel, în sensul că încălcarea

dreptului de proprietate (prin folosirea proprietății altuia, împiedicând proprietarul său își exercite dreptul) se poate reține numai dacă s-a obținut repunerea părților în situația anterioară sau constatarea dreptului de proprietate.

Recurentul reclamant afirmă că este proprietar și cineva, care nu justifică un drept opozabil îl împiedică să exercit prerogativele proprietății. Nu i se poate pretinde să promoveze repunerea părților în situația anterioară, întrucât are opțiunea, legitimă, a protejării directe a dreptului real de proprietate prin acțiunea în revendicare.

Pretinsa acțiune în constatarea dreptului de proprietate nu poate fi nici ea opusă ca o condiție întrucât este procedural inadmisibilă, reclamantul având la dispoziție acțiunea în realizare (revendicarea), deci obiecția ridicată este fără un fundament legal.

Argumentul instanței de apel în sensul că hotărârea care constată rezoluțiunea nu este una executorie este străin cauzei. Pârâții nu devin obligați ca urmare a existenței unui titlu executoriu, ci prin simplul fapt că au îndatorirea legală și nu o respectă. Instanța de apel confundă existența obligației cu caracterul de titlu executoriu. Obligația de nu ne încălca proprietatea derivă direct din lege, subiectul pasiv având de drept obligația de a nu-i aduce atingere, iar nu din titlul executoriu - hotărârea de condamnare.

Încălcarea  regulilor îmbogățirii fără justă cauză, confuzia dintre posesia - stare de drept și posesia - stare de fapt.

Această critică pornește de la afirmația instanței de apel în sensul că prin admiterea cererii de despăgubiri s-ar ajunge la o îmbogățire fără justă cauză.

Deși reține corect că reclamantul a fost și este proprietar ca efect retroactiv al rezoluțiunii, deci că are în patrimoniu prerogativa posesiei, ca atribut al dreptului de proprietate, instanța de apel concluzionează totuși că nu poate pretinde folosința imobilului câtă vreme nu a redobândit posesia ca stare de fapt, despre care reține că a survenit doar ca urmare a admiterii revendicării. Aceasta în condițiile în care posesia, ca stare de drept nu este redobândită prin acțiunea în revendicare, ci ea este o premisă a revendicării, căci reclamantul are dreptul, fiind proprietar, dar starea de fapt este contrară dreptului. A condiționa acordarea lipsei de folosință de posesia în fapt a proprietarului asupra imobilului este o contradicție în termeni. Nu ar mai exista niciodată lipsă de folosință întrucât lipsa de folosință implică drept premisă tocmai privarea de posesie, sau măcar de detenția lucrului.

În optica instanței de apel, reclamantul nu ar suporta o sărăcire pentru că acesta nu avea oricum posesia în fapt. Or, reclamantul nu a avut posesia bunului tocmai ca urmare a faptei pârâților, iar așa zisa îmbogățire nu este fără justă cauză pentru că avantajele economice ale posesiei, traduse în echivalentul despăgubirilor pentru lipsa folosinței, îi aparțin și i se cuvin în calitate de proprietar de drept.

Nelegalitatea respingerii acțiunii în despăgubiri în raport de Statul Român și C. Hotărârea se sprijină pe motive contradictorii, dar este și dată cu aplicarea greșită a legii.

Recurentul critică hotărârea de apel ca fiind profund contradictorie deoarece, pe de o parte reține că Statul Român nu avea posesia, ci Academia Română, iar pe de altă parte admite acțiunea în revendicare împotriva Statului Român (ceea ce este corect), reținând calitatea acestuia de posesor.

În mod categoric Statul Român este și posesor, iar împrejurarea că Academia Română a avut un drept de folosință nu neagă posesia statului care a avut un drept aparent de proprietate și căruia îi corespunde o posesie specifică, chiar dacă este eventual dezmembrat.

Academia Română și Institutul de Etnografie și Folclor vor replica mereu faptul că nu puteau

proceda la predare întrucât ele dețineau imobilul pentru Statul Român, posesor a cărui calitate au

indicat-o. Or, dacă obligat la predarea imobilului era Statul Român nu se poate reține absența faptei lui ilicite, sub forma exercitării unei posesii asupra imobilului.

Cât privește pârâtul C., recurentul afirmă că acesta nu a negat folosirea terenului proprietatea sa, motiv pentru care trebuie ținut la suportarea de despăgubiri.

Cuantumul despăgubirilor impuse Academiei Române și Institutului de Etnografie și Folclor (hotărârea prevede doar suma de 133,16 lei, deși pentru perioada reținută 09 februarie 2012 - oct. 2013 suma este, conform raportului de expertiză administrat în apel, de 622.873 lei) fac din nou criticabilă hotărârea recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Câtă vreme raportul de expertiză administrat în apel nu a fost contestat de către nicio parte, instanța nu a obiectat nimic la adresa lui, iar considerentele nu permit vreo concluzie în sensul înlăturării rezultatelor lui, instanța nu putea să îl nesocotească adoptând o valoare derizorie, pe care nu

o poate justifica prin nimic.

Instanța a omis obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată - taxă de timbru aferentă capătului de cerere de lipsă de folosință - achitată la fond.

Partea care cade în pretenții se impune a fi obligată la taxa de timbru corespunzătoare pretențiilor admise. Or, dacă a admis în parte acțiunea, proporțional taxa de timbru aferentă trebuia să cadă în sarcina celui care are culpa procesuală.

Astfel, acesta a reamintit că, prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță a criticat respingerea obiecțiunilor formulate la fond și, implicit, determinarea despăgubirilor solicitate prin raportare la chiriile de protecție prevăzute de OUG nr. 40/1999.

Prin decizia instanței de apel s-a apreciat că această critică a fost rezolvată prin încuviințarea și administrarea în apel, la solicitarea reclamantului, a unei expertize ce a determinat lipsa de folosință a imobilului în raport de chiriile practicate pe piața liberă. Astfel valorificate criticile reclamantului, s-a reținut că o eventuală vătămare a drepturilor procesuale nu subzistă.

Deși a lăsat de înțeles că judecata sa în drept este aceeași cu cea pretinsă de apelant, instanța de apel a acordat o valoare inexplicabilă pe care apoi a explicat-o, prin încheierea din 25.04.2016, dovedind că a gândit opusul celor pe care le-a acreditat printr-o motivare care face dificil controlul judiciar.

În considerentele care motivează admiterea apelului reclamantului, instanța de apel afirmă că a avut în vedere obligarea pârâtelor la "valoarea de piață". Or, doar expertiza din apel a folosit criteriul comparației cu valorile de piață, în timp ce expertiza de fond, cea pe care instanța de apel afirmă - pe calea încheierii ce a soluționat cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamant -  că a avut-o în vedere la pronunțarea soluției sale, utilizează valori normative de protecție socială.

Recurentul susține că este nelegal a se lămuri hotărârea pronunțată în sensul obligării la valoarea de piață, ca fiind pronunțată în sensul omologării unei expertize ce stabilește valoarea normată și nu a expertizei care stabilește valoarea de piață. Lămurirea instanței nu poate fi arbitrară. Chiar dacă, intim, judecătorul a dorit așa, el este ținut de elementele obiective pe care le-a reflectat în hotărârea pronunțată.

În plus, este de domeniul evidenței, că valoarea de 133,16 lei este mai mică de cel puțin 1000 de ori chiar decât valoarea stabilită prin expertiza fondului.

Or, în cererea de îndreptare a erorii materiale instanța trebuia să justifice cum a procedat la calculul care a produs un rezultat straniu, care, în realitate, nu se regăsește nici în calculele expertizei din apel, dar nici măcar în cele ale expertizei de la fond.

În mod greșit a fost menținută în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a lasă reclamantului în deplina proprietate și liniștite posesie imobilul, în condițiile în care, în speță, nu această instituție este reprezentant al Statului Român.

Recurentul susține că, plecând de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, hotărârea instanței trebuia să instituie răspunderea în persoana celui care a avut în administrare bunul imobil în litigiu, raportat la prevederile art. 25 alin. (2) și art. 37 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la

data introducerii acțiunii.

Făcând trimitere la conținutul art. 25 alin. (2), art.35 și art. 37 alin.(1) din Decretul nr. 31/1954, ca și la cel al art. 224 NCC, s-a susținut că angajarea răspunderii pentru fapt proprie nu se poate face în persoana Statului român pentru fapte care aparțineau instituțiilor acestuia și nu lui însuși.

Cum imobilul în litigiu a fost preluat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x1/1940 de către Ministerul Justiției, ca reprezentant al Statului Roman, și ulterior s-a aflat în administrarea Academiei Române și a Institutului de Etnologie și Folclor, în temeiul art. 25 alin. (2) raportat la art. 37 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român nu putea fi obligat pentru faptele instituțiilor sale și deci, în raportul juridic dedus judecății, nu exista identitate între cel chemat să răspundă și cel care deține calitatea de pârât în cauză.

Faptele deduse prezentei judecăți nu puteau fi imputate Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, Ministerul susținând că este un terț al acestui raport juridic și că nu are

calitate de reprezentant al statului în acest litigiu.

Instanța a dispus în mod nejustificat obligarea acestui pârât la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că astfel de sume urmează a fi acordate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, efectuate în limita unui cuantum rezonabil. Litigiul în cauză fiind unul în revendicare, fără o complexitate majoră, nu a necesitat administrarea altor probe decât înscrisuri, iar Ministerul nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului astfel că nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa procesuala a Ministerului Finanțelor Publice, nu se justifică, potrivit art. 274 C.proc.civ., obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Criticile formulate au vizat faptul neîntrunirii condițiilor art.998-999 C.civ. și nici pe cele ale îmbogățirii fără justă cauză, dat fiind că Academia Română a deținut imobilul ca urmare a unui transfer a Institutului de Etnografie și Folclor din subordinea Ministerului Culturii în subordinea Academiei Române, prin H.G. nr. 210/1990.

În imobilul situat în București a funcționat, încă din anul 1957, Institutul de Etnografie și Folclor, unitate de cercetare de interes național, cu personalitate juridică, aflată în subordinea Academiei Române. Imobilul constituie proprietatea publică a statului, Academia Română având doar un drept de administrare deținut în temeiul unui act normativ în vigoare, respectiv H.G. nr. 210/1990, neputând fi vorba de existenta unei fapte ilicite din partea Academiei Române sau de vreo culpă a acestei instituții, care nu a făcut decât să folosească imobilul în scopul pentru care i-a fost dat în administrare, anume acela de cercetare.

Întrucât Academia Română a avut doar un drept de administrare asupra imobilului și nu a existat nicio mărire a patrimoniului său, nu s-a obținut niciun venit de pe urma imobilului care a fost folosit ca sediu al unei instituții în care se desfășurau activități de cercetare, de interes național, s-a cerut să se rețină că nu sunt întrunite nici condițiile îmbogățirii fără justă cauză, fiind greșită obligarea acestei pârâte la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință.

La data de 16.09.2016, recurenta-pârâtă Academia Română a formulat întâmpinare la recursurile celorlalte părți, solicitând respingerea recursului declarat de reclamant întrucât după rămânerea irevocabilă a hotărârii de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare a depus diligențe pentru eliberarea spațiului ocupat de institut în imobilul litigios, procesul de eliberare fiind finalizat în luna octombrie 2013, când sediul Institutului de Etnografie și Folclor a fost mutat la o altă adresă.

Pentru cazul în care se va decide că recurentul-reclamant este îndreptățit să primească despăgubiri pentru lipsa de folosință, cere să se aibă în vedere că momentul de la care se datorează astfel de sume de către pârâți nu poate fi altul decât cel al introducerii actualei cereri de chemare în judecată, respectiv februarie 2012. Însă, nici Academia Română și nici Institutul de Etnografie și Folclor nu pot fi obligate la suportarea unor astfel de sume, nefiind întrunite condițiile răspunderii delictuale și nici cele ale îmbogățirii fără justă cauză în ceea ce le privește. Aceasta întrucât deținerea dreptului de administrare asupra unei părți a imobilului în litigiu a avut la bază un act normativ în vigoare, neputându-se reține existența unei fapte ilicite din parte Academiei Române, în timp ce statul a avut un titlu valabil de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare nr. x1/1940).

Cu referire la recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice s-a solicitat respingerea ca

nefondat.

În analiza recursurilor formulate, Înalta Curte are în vedere că,

întrucât recursul reclamantului și cel al pârâtei Academia Română au fost îndreptate împotriva aceleiași soluții date de instanța de apel, respectiv cea vizând pretenția reclamantului de acordare a lipsei de folosință pentru imobilul litigios, acestora li se va răspunde prin considerente comune, urmând să fie analizat separat recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Față de soluția adoptată de instanța de apel, primele două recursuri menționate au ridicat în comun problema subiectelor chemate să răspundă în raportul obligațional dedus judecății, prin recursul reclamantului susținându-se că și Statul Român ar trebui să răspundă, pe când în cel al Academiei Române afirmându-se lipsa oricărei culpe a acestei instituții, care a exercitat un drept de administrare asupra imobilului în temeiul unui act normativ.

Înalta Curte reține că reclamantul s-a adresat instanțelor judecătorești în prezenta cauză cu o

acțiune în revendicare și în acordare de daune pentru lipsa de folosință a imobilului situat în București, în calitatea sa de proprietar legitim al acestuia, calitate justificată de titlul succesoral în raport cu autoarea B., pe faptul denunțării unilaterale a contractului de vânzare-cumpărare cu rentă viageră autentificat sub nr. x1/1940, încheiat între aceasta și Statul Român, și pe constatarea judecătorească a rezoluțiunii contractului, intervenită pe această cale, conform sentinței civile nr. 1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, rămasă definitivă și irevocabilă.

Acțiunea sa, astfel cum a fost precizată final, a fost îndreptată împotriva Statului Român – în calitate de proprietar aparent al bunului, dar al cărui titlu a fost desființat, și a pârâților Academia Română și Institutul de Etnografie și Folclor, aceștia din urmă ca titulari ai unui drept de administrare acordat de stat.

Prima instanță a admis acțiunea în revendicare împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, dar a negat dreptul reclamantului la despăgubiri pentru lipsa de folosință, afirmând că intervalul de timp scurs între rămânerea irevocabilă a sentinței nr.1061/2008 (anul 2011) și data introducerii acțiunii de față (februarie 2012), nu permite reținerea unei folosințe abuzive, mai ales că în octombrie 2013 Institutul de Etnografie și Folclor a eliberat imobilul.

Spre deosebire de aceasta, instanța de apel a recunoscut reclamantului dreptul de despăgubiri pentru lipsa de folosință, însă doar de la data promovării acțiunii și doar împotriva detentorilor precari Academia Română și Institutul de Etnografie și Folclor, sub argumentul că aceștia, ca titulari ai dreptului de administrare, au exercitat efectiv folosința bunului.

Soluția denotă un vădit raționament contradictoriu, nefiind de conceput ca cel împotriva căruia se exercită cu succes acțiunea în revendicare să fie văzut ca un neposesor și, implicit, absolvit de orice responsabilitate a împiedicării exercițiului folosinței normale a bunului de către titularul legitim al dreptului de proprietate.

Acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor îndreptată împotriva posesorului neproprietar, ipoteză ce corespunde și pârâtului Statul Român, care a continuat actele folosință a imobilului prin altul - Academia Română și Institutul de Etnografie și Folclor – ulterior denunțării unilaterale de către reclamant a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x1/1940 și chiar ulterior rămânerii definitive și irevocabile a sentinței civile nr.1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, ce a constatat intervenirea rezoluțiunii de drept a contractului.

Fără îndoială, Statul Român este și posesor, împrejurare demonstrată cu prisosință chiar de soluția admiterii împotriva acestuia a acțiunii în revendicare și neînlăturată de faptul cedării în favoarea Academiei Române și Institutului de Etnografie și Folclor  a unui drept de administrare asupra imobilului. Existența acestui drept, derivat din cel de proprietate aparținând statului (dar pe care acesta, la un moment dat, l-a pierdut), nu neagă posesia statului și nu poate justifica absolvirea sa de orice responsabilitate legată de un exercițiu nelegal al folosinței asupra imobilului litigios.

Ca parte a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x1/1940, denunțat unilateral pentru neplata ratelor de rentă viageră, dar mai ales ca parte a litigiului soluționat prin sentința civilă nr. 1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, rămasă irevocabilă, Statul Român era cel dintâi obligat să adopte o conduită conformă situației juridice recunoscută ori constatată judiciar, în sensul desființării actului juridic ce-i conferise un drept de proprietate asupra imobilului.

Astfel fiind, era și cel dintâi ținut să se conformeze dreptului reclamantului, prin retragerea dreptului de administrare atribuit Academiei Române și Institutului de Etnografie și Folclor și predarea bunului imobil către reclamant. Or, bunul nu a fost predat reclamantului nici până în prezent, cum rezultă din circumstanțele cauzei și din afirmațiile recurentului-reclamant, necontrazise prin nicio dovadă contrară.

Prin urmare, rezultă cu evidență că „cel mai obligat” dintre pârâți ori cel dintâi ținut să răspundă pentru lipsa de folosință a imobilului este Statul Român, fiind nelegal raționamentul instanțelor de fond care au înlăturat răspunderea sa sub acest aspect.

Cât privește situația recurentei Academia Română, aceasta s-a apărat în raport cu impunerea de către instanța de apel a obligației de plată a despăgubirilor pentru lipsa de folosință, invocând faptul că a deținut imobilul în litigiu în temeiul unui act normativ, respectiv H.G. nr. 210/1990, prin conferirea de către Statul Român a unui drept de administrare asupra acestuia, că a folosit imobilul în scopul pentru care i s-a acordat dreptul (activități de cercetare), neobținând niciun venit de pe urma bunului în cauză. De asemenea, a afirmat că, în cazul său, nu sunt întrunite nici condițiile răspunderii civile delictuale și nici cele ale îmbogățirii fără justă cauză, neavând loc nicio mărire a patrimoniului

său.

Apărările recurentei-pârâte nu pot fi primite de vreme ce, prin intermediul său și a Institutului de Etnografie și Folclor, s-a exercitat în mod concret și efectiv posesia nelegitimă a statului ulterior denunțării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x1/1940 și pronunțării sentinței civile nr. 1061/2008. Exercitarea unui drept de administrare asupra unui imobil care încetase de a mai constitui proprietate a statului, chiar având la bază un act normativ de conferire a unui atare drept, nu asanează fapta ilicită a celui ce a avut și a pus în practică exercițiul acestui drept care se opunea, în mod evident, dreptului de proprietate al reclamantului.

Cel mult, o atare împrejurare poate fi relevantă în raporturile Statului Român cu Academia Română și Institutul de Etnografie și Folclor, însă nicidecum în cele cu reclamantul.

Nici afirmația inexistenței unei măriri a patrimoniului Academiei – ca cerință a îmbogății fără justă cauză -  nu poate fi reținută, de vreme ce condiția poate fi realizată nu doar în mod activ, spre exemplu prin închirierea imobilului, ci și în mod pasiv,  prin evitarea unor costuri, cum ar fi cele ale utilizării spațiului, căci în realitate, continuarea exercitării dreptului de administrare conferit Academiei Române și Institutul de Etnografie și Folclor, chiar după pronunțarea sentinței civile nr.1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, a procurat acestora folosința gratuită a spațiului amenajat ca muzeu, dar care constituia proprietatea reclamantului.

Pentru aceste motive, criticile recurentei-pârâte Academia Română nu pot fi primite.

Cât privește situația pârâtei C., de asemenea criticată prin recursul reclamantului, se apreciază că a fost corect rezolvată de instanțele de fond în sensul neobligării sale la suportarea despăgubirilor pentru lipsa de folosință atâta timp cât, prin întâmpinarea formulată, această parte a negat apartenența celor două posturi trafo, iar dovezi suplimentare care să probeze o situație contrară (și care să și justifice obligarea acestei pârâte la plata unor astfel de daune) nu au fost făcute de reclamant.

Relativ la momentul de la care începând reclamantul este îndreptățit să solicite despăgubirea sa pentru lipsa de folosință, Înalta Curte constată că și acest element al cauzei a fost dezlegat greșit de către instanța de apel, criticile recurentului-reclamant fiind îndreptățite.

Acțiunea proprietarului în dezdăunarea sa pentru lipsa de folosință a imobilului care-i aparține este o acțiune cu caracter patrimonial ce a fost întemeiată – în cazul dedus judecății – în principal pe răspunderea civilă delictuală și, în mod subsidiar, pe îmbogățirea fără justă cauză. Reclamantul a acționat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributului folosinței (

usus

și

fructus

), încălcare pe care a reclamat-o, prin cererea de chemare în judecată, de la data notificării celor trei pârâți a intenției sale de rezolvire de drept a contractului de vânzare-cumpărare în baza pactului comisoriu de grad IV, respectiv anul 2007 - potrivit celor reținute prin sentința civilă nr.1061/2008 a Judecătoriei Sector 5, când dreptul de proprietate asupra bunului s-a reîntors în patrimoniul său – și, începând cu anul 2009 (respectiv cu trei ani anterior introducerii acțiunii), potrivit precizărilor din apel făcute de reclamant.

Instanța de apel a afirmat că nu se poate reține că lipsa de folosință datorată de părți se întinde de la data notificării formulată de reclamant sau de la data de 9.02.2009 (potrivit precizărilor din apel) întrucât notificarea nu operează punerea în întârziere decât între profesioniști, în timp ce în materie civilă, punerea în întârziere operează de la data introducerii cererii de  chemare în judecată. În consecință, acesta a fost momentul de la care începând s-a considerat că cei doi pârâți datorează despăgubiri pentru folosința abuzivă a imobilului.

Dezlegarea instanței este nelegală în primul rând întrucât nesocotește temeiul juridic al cererii

de chemare în judecată, art.998-999 C.civ., și specificul răspunderii civile delictuale (spre deosebire de răspunderea contractuală), pentru angajarea căreia, punerea prealabilă în întârziere nu este necesară. În cazul răspunderii civile delictuale debitorul este de drept în întârziere, fără a fi necesară  efectuarea vreunei formalități speciale în acest scop (

dies interpellat pro homine

). Este, într-adevăr, necesară punerea în întârziere, în forma cerută de lege, în scopul angajării răspunderii civile contractuale (ceea ce nu este cazul în speță).

Tot astfel, impunerea necesității unei notificări calificate, care să îmbrace forma cererii de chemare în judecată - așa cum a apreciat instanța de apel, când a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri de la acest moment - este rezultatul confuziei pe care curtea de apel o face între obligația de despăgubire pentru întârzierea la plată a unei sume de bani în materie civilă (dobânzi) și obligația de despăgubiri acordată sub forma unei sume de bani pentru neexecutarea altor obligații.

De asemenea, în argumentarea soluției sale, de recunoaștere a dreptului reclamantului la

despăgubiri pentru lipsa de folosință începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată, instanța de apel a mai reproșat reclamantului fie lipsa intenției sale de intrare în posesia imobilului - prin neformularea unei cereri de repunere în situația anterioară sau de constatare a dreptului de proprietate, subsecvent celei de constatare a rezoluțiunii de drept a contractului – fie nedeținerea unui titlu executoriu care să-i dea acest drept – afirmându-se că hotărârea pronunțată în litigiul precedent, fiind una în constatare, nu era susceptibilă  de punerea în executare, reclamantul redobândind posesia numai ca urmare a exercitării acțiunii în revendicare în cadrul prezentului litigiu.

Raționamentul instanței de apel este greșit sub toate a