ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 619/2017

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 77 din 29 martie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/54/2017, în temeiul art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de petentul A., fiind obligat la plata cheltuielilor judiciare efectuate de stat în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut că petentul a formulat contestația în conformitate cu dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 4 teza a II-a C. pen., raportat la Decizia definitivă și general obligatorie nr. 405 din 15.06.2016 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate cu privire la dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen.

Contestatorul A. a solicitat să se constatate dezincriminată fapta prevăzută de art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. pentru care a fost condamnat în Dosarul nr. x/54/2014 prin sentința penală nr. 96/2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 89/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosar nr. x/54/2014. S-a solicitat să se dispună încetarea de drept a executării pedepsei principale, complementare și accesorii, respectiv a executării pedepsei de 3 ani închisoare sub supraveghere. Argumentele petentului au fost expuse pe larg în sentința penală contestată.

Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 96/2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 89/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosar nr. x/54/2014, în temeiul art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu în formă calificată.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen. i-au fost interzise inculpatului A., ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public pe o perioadă de 3 ani de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen. i-au fost interzise inculpatului A., ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și stabilește un termen de supraveghere de 3 ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul A. ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune București, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. a) C. pen., s-a impus condamnatului A. să execute următoarea obligație: să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate .

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, i-a fost impus inculpatului A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Fundației pentru Promovarea Sancțiunilor Comunitare sau Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului sector 3 pe o perioadă de 60 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului A. asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

Pentru a se pronunța această soluție, s-a reținut că fapta inculpatului A., care și-a exercitat în mod defectuos atribuțiile de serviciu, dispunând sub aparența înscrierii unei modificări a suprafeței de teren de 300 mp, prin încheierea de carte funciară nr. x din 22.11.2010, înscrierea unui drept de proprietate în favoarea inculpatei B. pentru suprafața de 34.121 mp, încălcând dispozițiile general obligatorii ale Deciziei Curții Constituționale nr. 723/2010, art. 20 din Legea nr. 7/1996, art. 33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996 și art. 47-51 din Legea nr. 7/1996, prin aceasta producând un prejudiciu în sumă de 249.636 Euro, echivalentul a 1.026.015 RON, în dauna Ministerului Economiei, în scopul constituirii ilegale în favoarea inculpatei B. a dreptului de proprietate asupra terenului, în suprafață de 34.121 mp, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 5 alin. (1) C. pen.

În ceea ce privește contestația la executare, instanța a constatat că, potrivit art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Astfel, s-a menționat că într-o contestație la executare nu se poate schimba sau modifica soluția care a căpătat autoritate de lucru judecat. Contestația la executare este doar un mijloc procesual, cu caracter jurisdicțional, care poate fi folosit înainte de punerea în executare a hotărârii penale definitive, dacă s-a ivit un incident prevăzut de lege până în acest moment, în cursul executării pedepsei, dacă incidentul s-a ivit în perioada executării și chiar după ce s-a executat pedeapsa, dar în legătură cu executarea ei. Este un mijloc procesual de a se asigura punerea în executare și executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și de drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale.

Datorită acestei naturi juridice, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat.

Legea se referă la orice altă cauză de stingere sau de micșorare a pedepsei. Astfel, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea, poate fi folosită contestația la executare pentru încetarea executării pedepsei, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative pronunțate în baza legii vechi. De asemenea, se poate cere reducerea obligatorie a pedepsei ce mai este de executat. Contestația la executare este admisibilă numai dacă legea nouă a intervenit în cursul executării pedepsei, nu și după executarea ei în întregime.

Pentru ca un "incident" să poată forma caz de contestație la executare se cer îndeplinite două condiții: în primul rând, incidentul să se ivească în cursul executării pedepsei, deci o împrejurare ce nu putea fi avută în vedere la pronunțarea hotărârii de condamnare, deoarece altfel neaplicarea sa de către instanță este o eroare de judecată care nu poate fi înlăturată decât printr-o cale de atac extraordinară.

În al doilea rând, incidentul să se refere la executarea hotărârii, fără să atragă schimbări în dispozitivul hotărârii definitive de condamnare, să respecte deci autoritatea de lucru judecat.

În legătură cu cea de-a doua condiție, sunt, așadar, inadmisibile contestațiile la executare prin care se solicita schimbarea încadrării juridice și reducerea pedepsei.

Față de aceste considerente teoretice, Curtea a reținut că procedura contestației la executare nu permite reexaminarea fondului cauzei din perspectiva stabilirii conținutului constitutiv concret a infracțiunii care a condus la condamnarea contestată, hotărârile judecătorești definitive având autoritate de lucru judecat sub aspectul raportului juridic de drept penal și procesual penal soluționat, care poate fi reanalizat numai în calea extraordinară de atac a revizuirii

Din examinarea prevederilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și art. 147 alin. (4) din Constituție s-a reținut, însă, că principiile care guvernează efectele deciziilor Curții Constituționale sunt următoarele: pe de o parte "deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor" iar, pe de altă parte "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției".

În același sens, instanța a reținut că asupra efectelor deciziilor pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate al unei norme juridice, în procedura prev. de art. 29 din Legea nr. 47/1992 s-a distins după cum este vorba de o decizie prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-un act normativ în raport de prevederi constituționale sau despre o decizie de interpretare, prin care s-a interpretat textul criticat în excepția de neconstituționalitate în sensul constatării constituționalității într-o anumită interpretare dată de Curtea Constituțională.

Astfel, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008 (publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 605 din 14.08.2008) Curtea Constituțională a statuat că "decizia de constatare a neconstituționalității unei dispoziții dintr-un act normativ face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor" în timp ce norma constatată constituțională într-o anumită interpretare continuă să se aplice în această interpretare.

În consecință, instanța a reținut în cauză că Decizia nr. 405/2016 pronunțată de Curtea Constituțională, prin care s-a statuat că "admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii", nu poate fi încadrată în motivele de contestație la executare și nici nu are semnificația unei legi de dezincriminare în sensul art. 595 alin. (1) C. proc. pen.

În acest sens, s-a reținut că însăși Curtea Constituțională a statuat asupra efectelor deciziilor de admitere a excepției de neconstituționalitate prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016), în sensul delimitării aplicabilității deciziilor după cum situațiile juridice susceptibile de aplicare sunt anterioare ori posterioare datei la care decizia a devenit obligatorie.

Astfel, s-a arătat că "în ceea ce privește efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea sa în Monitorul Oficial - facta futura" așadar, Curtea reține că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situațiile juridice ce urmează a se naște, cât și situațiile juridice pendinte și, în mod excepțional, acele situații care au devenit facta praeterita " (paragraf 24 decizie).

Curtea Constituțională a reținut " că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia - cauze pendinte în care respectivele dispoziții sunt aplicabile - indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat " (paragraf 25 din Decizie).

"În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita" - Curtea reține că partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut" (paragraf 25 din Decizie).

Curtea Constituțională a reținut și că "în mod excepțional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează și cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării deciziei prin care se constată neconstituționalitate acestea au fost soluționate definitiv și irevocabil, de vreme ce prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestora cauze", "Soluția legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc (n.r. pentru viitor) ale deciziei de admitere a Curții, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României" (paragraf 26 din Decizie).

În ceea ce privește incidența interpretării constituționalității unei norme pentru cauzele definitiv soluționate, Curtea a reținut în considerentele deciziei citate (paragraf 27) că "pentru cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată. Curtea reține că din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul. Curtea a constatat că incidența deciziei de admitere a instanței de Contencios Constituțional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc (pentru trecut) actului jurisdicțional al Curții, cu încălcarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală și ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este atașată hotărârilor judecătorești definitive" (paragraf 27 din Decizie).

Față de aceste considerente, instanța a reținut că Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, fiind o decizie prin care norma penală a fost declarată constituțională in interpretarea dată în controlul constituționalității, nu a produs efectul abrogării normei de incriminare a infracțiunii de abuz în serviciu.

În interpretarea deciziei Curții Constituționale anterior menționată, se poate observa că este vorba despre o soluție care are autoritate de lucru judecat, respectiv facta praeterita, în interpretarea dată de Curte (precitată în paragraful anterior), dispozițiile de incriminare în baza cărora s-a dispus condamnarea contestatorului au beneficiat de o prezumție de constituționalitate pe toată durata desfășurării procesului penal, finalizat cu pronunțarea sentinței penale.

S-a arătat că aceiași interpretare a fost dată și de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin Decizia nr. 422/RC din 18 octombrie 2016.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat contestație condamnatul A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 10 mai 2017.

În susținerea contestației, prin motivele scrise depuse la dosar la data de 12 iunie 2017, s-a susținut că Decizia Curții Constituționale a României nr. 405/2016, astfel cum a fost reconfirmată prin decizia Curții Constituționale a României din 06.06.2017, nu este o simplă decizie interpretativă, ci are ca efect direct dezincriminarea parțială a abuzului în serviciu, fiind aplicabile, așadar, prevederile art. 4 C. pen. și art. 3 din Legea nr. 187/2012. S-a arătat că declararea unui text de incriminare ca fiind neconstituțional atrage dezincriminarea faptelor comise anterior deciziei Curții Constituționale (făcându-se referire la practica judiciară - deciziile penale nr. 363/2015 și nr. 330/A/2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și la Decizia nr. 265/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și la doctrină - I. Pascu, A. S. Uzlau, G.H. Muscala - Drept Penal - partea generală - Ed. 4, Ed. Hamangiu București 2016, pag. 64; F. Streteanu, D. Nitu -Drept penal-partea generală, Vol. I Ed. Universul Juridic-București 2014, pag. 114).

S-a mai susținut că cele trei cerințe legale suplimentare cumulative privind elementul material al infracțiunii de abuz în serviciu rezultă din paragrafele 50-70 din Decizia nr. 405/2016 care se referă la standardul obiectiv de îndeplinire a actului și prevederea exclusiv prin lege a atribuțiilor de serviciu ce ocazionează îndeplinirea sau neîndeplinirea actului de către funcționarul public.

În cazul său, petentul a învederat că actele de serviciu incriminate ca infracțiuni de abuz în serviciu refera doar la încălcări ale unor dispoziții legale speciale [art. 20, 26, 31, 33, 47 și 51 din Legea nr. 7/1997] fără a se observa ca procedura si conținutul actelor de serviciu îndeplinite cu încălcarea legii speciale amintite sunt reglementate prin dispoziții infralegale.

În concluzie, s-a solicitat admiterea contestației, desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanța pentru examinarea temeiniciei cererii, iar, în subsidiar, admiterea contestației la executare, astfel cum a fost formulată și motivata în fața primei instanțe.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Preliminar, se impun anumite precizări în raport de temeiul de drept al soluției pronunțată de prima instanță.

În cauză, petentul A. a formulat o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 595 alin. (1) C. proc. pen., prin care a solicitat instanței de executare să constate că fapta, încadrată în dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru care a fost condamnat prin sentința penală nr. 96/2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în Dosarul nr. x/54/2014, definitivă prin Decizia penală nr. 89 din 10 martie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost dezincriminată ca urmare a Deciziei nr. 405 din 15.06.2016 a Curții Constituționale.

Ulterior, pentru termenul din data de 28.03.2017, apărarea acestuia a depus concluzii scrise, susținând și un temei de drept subsidiar, respectiv art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., aducând, în susținerea contestației la executare, aceleași argumente legate de efectele deciziei Curții Constituționale asupra dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prima instanță, deși a analizat admisibilitatea cererii din perspectiva ambelor temeiuri de drept invocate, în dispozitivul hotărârii, s-a referit în mod expres doar la dispozițiile art. 598 lit. d) C. proc. pen.

Nu această împrejurare atrage soluția ce va fi pronunțată, întrucât, astfel cum s-a menționat anterior, Curtea de Apel Craiova a analizat cererea condamnatului și prin prisma dispozițiilor art. 595 C. proc. pen., însă precizarea se impunea în raport de modul de redactare a dispozitivului.

În ceea ce privește admisibilitatea cererii petentului condamnat, ipoteza în discuție vizează situația în care Decizia Curții Constituționale nr. 450 din 15 iunie 2016 a intervenit după soluționarea definitivă a cauzei.

Potrivit art. 595 C. proc. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din C. pen.

Înalta Curte constată că, după publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei Curții Constituționale nr. 450 din 15 iunie 2016, nici Parlamentul și nici Guvernul nu au intervenit în intervalul de timp prevăzut de dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție pentru aducerea textelor art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. în limitele Legii fundamentale, astfel cum acestea au fost stabilite de către instanța de contencios constituțional.

Ca atare, chestiunea ce se ridică în continuare este aceea de a stabili, pornind de la efectele deciziilor Curții Constituționale, dacă această situație poate fi circumscrisă noțiunii de " lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea".

Problema efectelor deciziilor Curții Constituționale atunci când acestea vizează norma de incriminare a primit deja o rezolvare obligatorie prin Deciziile nr. 18 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 18 noiembrie 2016 și nr. 6/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 284 din 24.04.2017 ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Prin cea din urmă hotărâre s-a stabilit că "fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei și indiferent de data raporturilor comerciale", iar în considerente, care au aceeași forță obligatorie ca și cea atașată dispozitivului, s-au statuat următoarele:

"Sub aspectul efectelor deciziei Curții Constituționale, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituția României, republicată, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

În privința efectelor unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unei norme de incriminare, în considerentele Deciziei nr. 18 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 930 din 18 noiembrie 2016, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că "dezincriminarea faptei prevăzute în art. 6 din Legea nr. 241/2005 ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 363 din 7 mai 2015 exclude existența concordanței dintre fapta concretă și modelul descris de legiuitor în norma de incriminare cuprinsă în art. 2801 din Legea nr. 31/1990.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reamintește prevederile art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale, potrivit cărora efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Pe cale de consecință, având în vedere dispozițiile art. 4 din C. pen., în situația în care fapta anterioară nu este incriminată, nu poate subzista scopul sustragerii de la urmărirea penală, întrucât nu se poate efectua urmărirea penală a unei fapte neincriminate. Asemănător, nici atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii unei excepții de neconstituționalitate și al constatării neconstituționalității normei."

Constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare). În această ipoteză, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.

Rezultă, așadar, că neconstituționalitatea sintagmei "raporturi comerciale" din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din C. pen., constatată prin Decizia Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015, are ca efect restrângerea conduitelor incriminate prin textul de lege menționat, cu consecința excluderii din sfera ilicitului penal a variantei normative constând în "fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale"

(…) cu referire la legea penală de dezincriminare, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reține că potrivit art. 4 teza I din C. pen., legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, iar în temeiul prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., cu modificările ulterioare, dispozițiile art. 4 din C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii.

Totodată, Înalta Curte reamintește că dezincriminarea operează retroactiv, indiferent de data săvârșirii faptei, atât în cazul în care privește toate variantele de incriminare, cât și în cazul în care privește o anumită variantă de incriminare. Prin urmare, în ipoteza în care o variantă este dezincriminată, ca efect al unei decizii de constatare a neconstituționalității, dezincriminarea operează retroactiv indiferent dacă fapta a fost săvârșită în varianta respectivă sub imperiul C. pen. anterior sau sub imperiul Noului C. pen."

S-a susținut de către Ministerul Public, cu ocazia dezbaterilor, că statuările în drept din această hotărâre nu ar fi incidente în cauză, întrucât Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 este o decizie interpretativă, spre deosebire de Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea sintagmei raporturi comerciale. Un punct de vedere similar l-a îmbrățișat și instanța de fond, care, deși nu a avut în vedere deciziile completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a reținut ca prim impediment de inadmisibilitate a procedurii prev. de art. 595 C. proc. pen. faptul că ne aflăm în prezența unei decizii interpretative.

Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 517 din 08.07.2016, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

În esență, Curtea a constatat că dispozițiile criticate folosesc o exprimare generală, fără a arăta în mod limitativ acțiunile sau omisiunile prin care se săvârșește infracțiunea (paragraf 60), că acestea încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma "îndeplinește în mod defectuos" nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată (paragraf 57) și a statuat că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului (paragraful 60).

În cuprinsul aceleiași hotărâri, în paragraful nr. 88 Curtea Constituțională a făcut referire expresă la faptul că "dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. (…) au fost reconfigurate prin prezenta decizie".

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituție nu disting în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, toate, în întregul lor, fiind general obligatorii. Decizia de admitere a sesizării de neconstituționalitate este obligatorie și produce efecte erga omnes, determinând obligația legiuitorului, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, de a pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Legii fundamentale. Termenul în care trebuie îndeplinită obligația constituțională este de 45 de zile, consecința nerespectării sale fiind încetarea efectelor juridice a dispozițiilor din legile sau ordonanțele constatate ca fiind neconstituționale. În cazul deciziilor de interpretare, în lipsa intervenției legiuitorului, textul este păstrat în fondul activ al legislației dar în forma stabilită de Curtea Constituțională.

Ca atare, chiar dacă nici Parlamentul și nici Guvernul nu au intervenit pentru modificarea legii, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și a art. 297 alin. (1) din C. pen. în forma anterioară Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 și-au încetat efectele, textele continuând să subziste în sensul stabilit de Curtea Constituțională ca fiind în acord cu prevederile Legii fundamentale.

Reconfigurarea, la care se referă Curte Constituțională chiar în conținutul deciziei (pararagraf 88), vizează restrângerea sferei de incidență a infracțiunii în limite constituționale, respectiv numai la încălcările atribuțiilor de serviciu stabilite expres prin legislația primară.

Astfel, dacă anterior Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, formularea largă a textului permitea includerea în elementul material al laturii obiective a infracțiunii a oricărei încălcări a atribuțiilor de serviciu, indiferent dacă acestea erau prevăzute în legi, ordonanțe, hotărâri ale guvernului, fișă a postului, dispoziții, etc., ulterior acestei hotărâri, o acțiune sau inacțiune dobândește semnificație penală doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei dispoziții exprese dintr-o lege sau ordonanță a Guvernului. Orice încălcări ale atribuțiilor de serviciu care nu își au izvorul într-o dispoziție din legislația primară, se situează în afara ilicitului penal.

Ca atare, Înalta Curte constată că Ministerul Public face o distincție total artificială între efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015 (avută în vedere la pronunțarea Deciziei nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală) prin care s-a constatat că sintagma "raporturi comerciale" din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din C. pen. este neconstituțională și cele ale Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 prin care s-a constatat că dispozițiile art. 246 din C. pen. din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

În ambele situații se produc aceleași efecte și acestea sunt prevăzute de art. 147 alin. (1) din Legea fundamentală. În lipsa intervenției legiuitorului, a operat direct, în baza dispozițiilor constituționale, o restrângere a sferei de incriminare: în cazul conflictului de interese, prin eliminarea sintagmei "raporturi comerciale" din conținutul elementului material al laturii obiective a infracțiunii, iar în cazul infracțiunii de abuz în serviciu, prin eliminarea oricăror alte încălcări ale atribuțiilor de serviciu care nu își găsesc reglementarea în legislația primară.

De aceea, Înalta Curte constată că statuările în drept din expozitivul Deciziei nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sunt pe deplin incidente în prezenta cauză.

Ca atare, reluând considerentele deciziei anterior menționate, Înalta Curte reține că, prin neintervenția legiuitorului în termenul stabilit de dispozițiile Legii fundamentale, efectele unei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării, dezincriminare care poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare vizate de decizia instanței de contencios constituțional.

În cauză, varianta de incriminare vizată prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, și care în prezent și-a încetat efectele, este aceea a încălcării atribuțiilor de serviciu care își găsesc reglementarea doar în legislația secundară.

Această situație a fost asimilată de Înalta Curte, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu apariția unei legi de dezincriminare, noua dispoziție legală fiind reprezentată de forma actuală a textului a cărei modificare a operat direct, la expirarea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție.

Ca atare, în aceste circumstanțe, devin pe deplin incidente prevederile art. 4 din C. pen. și ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit cărora "dispozițiile art. 4 din C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile și în situațiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracțiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracțiunii, inclusiv a formei de vinovăție, cerută de legea nouă pentru existența infracțiunii", iar mijlocul procedural prin care se dă eficiență dispozițiilor anterior menționate este cel prevăzut de art. 595 C. proc. pen.

În fine, o ultimă discuție se impune în raport de susținerile primei instanțe care a apreciat că nu ar putea da curs solicitării petentului condamnat întrucât, astfel cum s-a statuat prin Hotărârea Curții Constituționale nr. x din 3 martie 2016, decizia de constatare a neconstituționalității nu se aplică în privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere, fiind vorba despre un raport juridic epuizat - facta praeterita și că decizia de admitere nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut.

Înalta Curte constată că în considerentele Deciziei nr. 126 din 3 martie 2016, nu este antamată situația particulară în care hotărârea instanței de contencios constituțional vizează chiar norma de incriminare, ci, această chestiune este abordată doar în opinia concurentă, care nu este obligatorie. Mai mult, formularea acesteia conduce la concluzia că argumentele prezentate nu au fost îmbrățișate de opinia majoritară. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că nu decizia Curții Constituționale este cea care retroactivează.

Astfel cum s-a arătat anterior, în lipsa intervenției legiuitorului, decizia Curții Constituționale, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, produce efecte asupra normei de incriminare, în sensul că viciul de neconstituționalitate este exclus din text, iar acesta rămâne în vigoare în forma stabilită prin decizia de admitere a excepției de neconstituționalitate.

În cazul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, aceasta a reconfigurat infracțiunea de abuz în serviciu, prin restrângerea sferei de incriminare, lăsând în afara protecției penale încălcările atribuțiilor de serviciu care nu își au izvorul într-o dispoziție din legislația primară.

În continuare, Înalta Curte reține că legea, dând expresie principiului prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție, este cea care stabilește faptul că scoaterea unui anumit comportament în afara ilicitului penal produce efecte retroactive (dispozițiile art. 12 din C. pen. anterior privind retroactivitatea legii de dezincriminarea reprezintă o consacrare a principiului constituțional potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile" - Decizia Curții Constituționale nr. 834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 727 din 26.10.2007). În acest sens sunt dispozițiile art. 4 C. pen. în vigoare care prevăd că legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă; în acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele penale ale hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Concluzionând, instanța de judecată analizează doar efectele deciziei Curții Constituționale asupra normei de incriminare, iar ulterior, rezultatul acestei verificări este valorificat în condițiile stabilite de lege.

În consecință, nu decizia Curții Constituționale se aplică retroactiv, ci ea produce efecte general obligatorii și pentru viitor asupra normei penale; în situația particulară în care aducerea acesteia în concordanță cu Legea fundamentală conduce la o restrângere a sferei de incriminare, prin voința legiuitorului ce are la bază principii de rang constituțional, dispoziția legală astfel modificată se aplică retroactiv.

În raport de toate considerentele anterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că mijlocul procedural care permite analiza cererii petentului, a cărui hotărâre de condamnare a rămas definitivă anterior Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, este cel prevăzut de dispozițiile art. 595 C. proc. pen. rap. la art. 4 C. pen. Aceasta soluție este consacrată, de altfel, și în jurisprudența instanței supreme ulterioară Deciziei nr. 6 din 28 februarie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

Astfel, prin Decizia nr. 110/A din 4 aprilie 2017, Înalta Curte a arătat că "după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, contestația întemeiată pe dispozițiile art. 595 C. proc. pen. constituie un mijloc procesual prin care poate fi invocată dezincriminarea, ca efect al unei decizii a Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate privind norma de incriminare. În consecință, incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 405/2016 - în sensul verificării existenței ori a inexistenței încălcării unei legi, ordonanțe sau ordonanțe de urgență - poate fi examinată în procedura reglementată în dispozițiile art. 595 C. proc. pen. "În același sens este și Decizia nr. 179/RC din 26 aprilie 2017 a I.C.C.J., secția penală, care recunoaște posibilitatea cenzurării unei atare cereri pe calea recursului în casație, în baza dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu respectarea condițiilor privind termenul de exercitare a căii extraordinare de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, va admite contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 77 din 29 martie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/54/2017.

V-a desființa în totalitate sentința mai sus-menționată și, având în vedere soluția de inadmisibilitate pronunțată de prima instanță, va trimite cauza spre rejudecarea contestației formulată de condamnatul A. Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Deși prin O.U.G nr. 18/2016 prevederile art. 425

1

alin. (7) C. proc. pen. nu au fost modificate similar cu cele care vizează soluțiile la judecata în apel și care, în art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., reglementează, ca și caz de trimitere spre rejudecare, situația nepronunțării asupra fondului, Înalta Curte apreciază că o asemenea omisiune a legiuitorului nu poate atrage obligația instanței de contestație să soluționeze cauza pentru prima dată în calea de atac, întrucât aceasta ar conduce implicit la eludarea dublului grad de jurisdicție instituit prin dispozițiile art. 597 alin. (7) C. proc. pen.

Conform art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 77 din 29 martie 2017 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. x/54/2017.

Desființează în totalitate sentința mai sus-menționată și trimite cauza aceleiași instanțe, spre rejudecarea contestației formulată de condamnatul A. în temeiul art. 595 C. proc. pen.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 13 iunie 2017.