ÎCCJ, Decizia nr. 70/2015

Asupra cererii de

contestație în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

La data de 23 februarie 2015 s-a înregistrat

pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători,

contestația în anulare formulată de condamnatul N.Z. împotriva Deciziei penale

nr. 13 din data de 24 ianuarie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, completul de 5 judecători, penal 2 în Dosarul nr. 2253/1/2013.

În motivarea

contestației în anulare, contestatorul condamnat a arătat că la data

soluționării cauzei, atât în fond, cât și în recurs, existau probe de natură a

conduce la încetarea procesului penal față de acesta, întrucât avizul

Președintelui României pentru începerea urmăririi penale a fost emis fără

respectarea dispozițiilor legale, fiind incident cazul prevăzut de art. 426

lit. b) C. proc. pen.

Prin Decizia penală

nr. 13 din 24 ianuarie 2014, Înalta Curte, completul de 5 judecători, printre

altele, a admis apelul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și a condamnat pe

inculpatul N.Z. pentru infracțiunea prevăzută de art. 13

2

din Legea

nr. 78/2000 raportat la art. 248 - 248

1

C. pen., prin reținerea art.

74 alin. (2) C. pen. și art. 76 alin. (2) C. pen., la pedeapsa principală de 4

(patru) ani închisoare și 4 (patru) ani pedeapsa complementară a interzicerii

exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II - a,

lit. b) și c) C. pen., prin înlăturarea dispoziției primei instanțe vizând

schimbarea încadrării juridice a faptei reținute în sarcina acestui inculpat,

precum și a condamnării acestuia pentru infracțiunea prevăzută de art. 249

alin. (2) C. pen.

A aplicat

inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor

prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II - a, lit. b) și c) C. pen., în

condițiile și pe durata prevăzută de art. 71 C. pen.

În baza art. 86

1

C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata

unui termen de încercare de 8 (opt) ani, stabilit în condițiile prevăzute de

art. 86

2

C. pen.

În baza art. 86

3

C. pen., pe durata termenului de încercare, a impus inculpatul N.Z. să se

supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la

datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Ilfov;

b) să anunțe, în

prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice

deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să

justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice

informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

În baza art. 359 C.

proc. pen., a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin.

(5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei

principale s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii.

Împotriva acestei

decizii, condamnatul N.Z. a formulat contestație în anulare, invocând cazul

prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen., apreciind că la data soluționării

cauzei, atât în fond, cât și în recurs, existau probe de natură a conduce la

încetarea procesului penal față de acesta, respectiv că urmărirea penală a fost

declanșată fără a exista un act legal emis de către Președintele României în

acest sens.

Examinând contestația

în anulare formulată de condamnatul N.Z., Înalta Curte, completul de 5

judecători, constată că aceasta este nefondată pentru următoarele considerente:

În fața instanței de

fond și în fața instanței de recurs, contestatorul condamnat, a ridicat

problema nelegalității cererii de începere a urmăririi penale emisă de

Președintele României sub nr. 214/2008, atât ca excepție, în fața instanței de

fond, cât și ca apărare de fond în cadrul motivelor de recurs.

Instanța de recurs,

prin hotărârea a cărei anulare se solicită, a respins ca inadmisibilă

solicitarea inculpatului N.Z. de constatare a nelegalității "cererii"

Președintelui României considerând că aceasta nu reprezintă un act

administrativ care să dea naștere, să modifice sau să schimbe raporturi

juridice.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 2 din Legea 544/2004, actul administrativ este actul

unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în

regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a

executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi

juridice.

În conformitate cu

dispozițiile art. 44 C. proc. pen. raportat la art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter

individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în

cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții

interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ

depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată,

instanța de contencios administrativ competentă (...)"

Folosind ca și

criteriu producerea de efecte juridice, având în vedere totodată și

jurisprudența administrativă, care acceptă în mod unanim că toate operațiunile

material tehnice administrative, anterioare emiterii unui act administrativ

(acte preparatorii) nu sunt acte juridice, întrucât nu produc efecte juridice

proprii, fiind simple elemente de procedură angrenate în emiterea unui act

administrativ apt să producă efecte juridice, instanța de recurs a considerat

că, în mod evident, "cererea" președintelui este o operațiune

administrativă, întrucât luată separat, nu este capabilă să dea naștere, să

modifice sau să schimbe raporturi juridice și prin urmare nu este supusă controlului

instanței de contencios.

Dincolo de aceste

aspecte, referitor la motivele invocate în susținerea prezentei contestației,

Înalta Curte Completul de 5 judecători reține că, potrivit dispozițiilor art.

100 alin. (1) din Constituția țării: "În exercitarea atribuțiilor sale,

Președintele României emite decrete care se publică în M. Of. al României.

Nepublicarea atrage inexistența decretului."

Deși legiuitorul s-a

exprimat generic, nu toate atribuțiile și competențele Președintelui, urmează

să fie exercitate prin emiterea de decrete.

Alături de decrete,

în exercitarea atribuțiilor și competențelor, Președintele României emite și

alte acte juridice. Astfel, atunci când este vorba despre acte ale

Președintelui României în legătură cu activitatea Parlamentului (cum este cazul

cererii de reexaminare a unei legi) ori a Curții Constituționale (cum este

cazul sesizării privind constituționalitatea legilor înainte de promulgare),

acestea nu îmbracă forma unui decret, căci este vorba despre competențe

prevăzute de legea fundamentală în favoarea Președintelui României în legătură

cu atribuții ale altor autorități publice.

În acest context,

Înalta Curte, completul de 5 judecători, face trimitere la propria sa

jurisprudență (Decizia penală nr. 124 din 20 mai 2013, Decizia penală nr. 11

din 27 ianuarie 2015) care a consacrat în esență faptul că actele juridice ale

Președintelui României trebuie să îmbrace forma decretului atunci când acestea

sunt emise în exercitarea atribuțiilor sale astfel cum acestea sunt

reglementate în capitolul din Constituție care se referă la Președintele

României, iar nu și când este vorba despre competențe ale acestuia prevăzute

punctual în capitole referitoare la alte autorități publice.

Așa cum se poate

constata, cererea privind urmărirea penală a unui ministru pentru fapte

săvârșite în exercițiul funcției este prevăzută în capitolul din Constituție

referitor la Guvern, mai precis la răspunderea membrilor acestuia, astfel încât

acest act al Președintelui României nu trebuie să îmbrace forma unui decret publicat

în M. Of. al României.

Față de aceste

considerente, Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că în cauză nu

este incidentă vreo cauză de încetare a procesului care să atragă incidența

cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.,

sens în care va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de

condamnatul N.Z. împotriva Deciziei penale nr. 13 din data de 24 ianuarie 2014,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, penal

2 în Dosarul nr. 2253/1/2013 și va obliga contestatorul condamnat la plata

sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu

până la prezentarea apărătorului ales, se avansează din fondurile Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul N.Z. împotriva

Deciziei penale nr. 13 din data de 24 ianuarie 2014, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, completul de 5 judecători, penal 2 în Dosarul nr.

2253/1/2013.

Obligă contestatorul

inculpat la plata sumei de 250 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parțial cuvenit

apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se

avansează din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 mai 2015.

Procesat

de GGC - NN