ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1819/2018

Prin sentința civilă nr. 618 din 20 iunie 2017, Judecătoria Beiuș a admis, în parte, acțiunea și a dispus grănițuirea imobilului, proprietatea în indiviziune a reclamantelor. I-a obligat pe pârâții A. și B. la lăsarea în deplină posesie și liniștită folosință a suprafeței de 34 mp, la efectuarea lucrărilor menționate, la mutarea hornului din fața geamului de aerisire și la demolarea zidului de beton edificat la strada dintre proprietăți. A admis, în parte, cererea reconvențională formulată și precizată de pârâții A. și B. și le-a obligat pe reclamante la lucrările specificate. A respins celelalte pretenții.

Tribunalul Bihor, secția I civilă, prin decizia nr. 169/A din 19 februarie 2018, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței pronunțate de judecătorie, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E. și F. A schimbat, în parte, sentința în sensul că i-a obligat pe pârâți să desființeze groapa de gunoi edificată lângă peretele anexelor reclamantelor. A menținut restul dispozițiilor hotărârii apelate.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâții A., C., D. și B. au declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Bihor la data de 28 martie 2018.

Tribunalul Bihor, prin adresa Dosar nr. x/187/2016 din 11 aprilie 2018, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, Curții de Apel Oradea, instanță care, la 17 aprilie 2018, l-a transmis, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 19 aprilie 2018.

Prin rezoluția din 24 aprilie 2018, s-a fixat termen la 16 mai 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de tribunal în apel într-un litigiu având ca obiect grănițuire, a cărui competență de soluționare aparține în primă instanță, potrivit art. 94 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., judecătoriei.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea conținutului expres al normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a acesteia, ajungându-se la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ.:

"Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Nici art. 483 alin. (3) C. proc. civ., normă ce reglementează natura și scopul căii extraordinare de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate, nu poate conduce la o altă interpretare, a unei competențe de drept comun în materia recursului, care ar aparține instanței supreme.

Astfel, potrivit textului menționat, "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Rezultă că norma art. 483 alin. (3) C. proc. civ. are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În acest context, neexistând o legală învestire a Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecata cauzei va fi declinată către Curtea de Apel Oradea, căreia îi aparține competența, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâții A., C., D. și B. împotriva deciziei nr. 169/A din 19 februarie 2018 a Tribunalului Bihor, secția I civilă în favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 mai 2018.