ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4016/2018

Ședința publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.05.2015 sub nr. de dosar x/2015, astfel cum a fost strămutată de la Judecătoria Marghita în baza sentinței civile 67/PI/04.11.2016 a Curții de Apel Oradea, ulterior precizată (dosar Judecătoria Marghita, dosar Judecătoria Marghita, dosar Judecătoria Marghita, dosar Judecătoria Oradea, dosar Judecătoria Oradea), reclamanții A. și A. PFA au solicitat în contradictoriu cu pârâta Municipiul Marghita prin Primar, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare ca urmare a licitației publice din 17 septembrie 1991 pentru suprafața de 2181 mp lotul x din topo x înscris în CF vechi x Marghita CF convertit în CF electronic x Marghita, pe care se află magazia B., 26712 mp lotul x din topo x și y mp lotul x din topo x înscris în CF x Marghita ce aparține de parcelele 897 și 896 conform adeverinței x/12.04.1994 și y/27.01.2009, a procesului-verbal 22/17.10.1994 și contractului x/21.11.1991, teren aferent clădirii agrozootehnice - magaziei B.; întăbularea în cartea funciară a magaziei și a terenului în favoarea lor cu titlu de cumpărare; obligarea pârâtei la semnarea și avizarea documentației cadastrale pentru terenul în suprafață de 2464 mp pe care s-a emis titlu de proprietate și a fost cumpărat de la C. în vederea întăbulării în CF x Marghita topo x; în subsidiar constituirea în favoarea subsemnatului a dreptului de superficie perpetuu sau pe o perioadă de 99 de ani pentru suprafața de teren aferentă și necesară exploatării construcției, înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie în favoarea reclamanților, cu cheltuieli de judecată.

Prin cerere reconvențională, pârâta reclamantă reconvențională solicită obligarea pârâtului la eliberarea terenului fără construcții aferent magaziei B., dărâmarea gardului care împrejmuiește terenul, stabilirea liniei de hotar pe linia și amplasamentul magaziei, cu obligarea reclamantului pârât reconvențional să lase liberă suprafața de teren aferentă construcției.

Prin sentința civilă nr. 4212 pronunțată la data de 30.05.2017 de Judecătoria Oradea, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamanții A. și A. PFA, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Marghita prin Primar.

A decăzut reclamantul A. din dreptul de a modifica acțiunea, modificare prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la semnarea și avizarea documentației cadastrale pentru terenul în suprafață de 2464 mp pe care s-a emis titlu de proprietate și a fost cumpărat de la C. în vederea întăbulării în CF x Marghita topo x.

S-a admis cererea reconvențională formulată de pârâtul reclamant reconvențional Municipiul Marghita prin Primar în contradictoriu cu aceeași reclamanți pârâți reconvenționali A. și A. PFA.

Au fost obligați reclamanții pârâți reconvenționali A. și A. PFA la eliberarea terenului fără construcții aferent magaziei B., dărâmarea gardului care împrejmuiește terenul aflat pe aliniamentul 4,5,6,1,2 conform expertizei topo efectuate în cauză.

S-a stabilit linia de hotar pe linia și amplasamentul magaziei, astfel cum este identificată prin expertiza topo efectuată în cauză de expert tehnic judiciar D. nr legitimație 5011/13477, notată cu C1 și cu suprafața de 89 mp, situată pe topo x, și care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Au fost obligați reclamanții pârâți reconvenționali A. și A. PFA să lase liberă suprafața de teren aferentă construcției.

Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel apelanții A. și PFA A., ca fiind nelegală și nenetemenică.

Apelantul A. a formulat apel și împotriva sentinței civile nr. 5685/12 septembrie 2017 privind cererea de îndreptare a erorii materiale, lămurire si completare dispozitiv a sentinței civile nr. 4212/30 mai 2017 a Judecătoriei Oradea pronunțata in acest dosar pe fond.

Prin decizia civilă nr. 239/A/2018 din 8.03.2018, Tribunalul Bihor a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanții A. PFA și A. împotriva sentinței civile nr. 4212/2017 pronunțată de Judecătoria Oradea în dosarul de față, pe care a menținut-o în totalitate.

A luat act de renunțarea la judecarea apelului declarat de către apelantul A. în nume propriu și în numele persoanei fizice autorizate împotriva sentinței civile nr. 5685/2017 a Judecătoriei Oradea, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și PFA A. au formulat recurs cerere de suspendare de drept a executării hotărârii, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel si a sentinței instanței de fond, rejudecarea cauzei in sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost precizata si modificata sau casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 2 mai 2018.

Prin rezoluția din data de 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale, urmează a o admite și a declina soluționarea recursului în favoarea Curții de Apel Oradea, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, a fost declarată ca neconstituțională sintagma "precum și alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curții Constituționale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidența acestor dispoziții și referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituțională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casație și Justiție, adică cele care pornesc în primă instanță de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale. Conținutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluționează de Înalta Curte de Casație și Justiție și, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, Curtea reține că, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dispozițiile legale criticate introduc o dublă măsură în privința evaluării legalității hotărârilor judecătorești, stabilind, pe de-o parte, că instanța supremă își exercită acest rol numai în anumite situații și, pe de altă parte, că își exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competența de soluționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine și dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituțională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puțin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și că doar anumite recursuri ajung să fie soluționate la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Potrivit dispozițiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, aceasta însemnând că, în concepția actualului C. proc. civ., tribunalul este instanța care are plenitudine de competență, în primă instanță, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanțe au competența în primă instanță.

În ce privește criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluționate de către judecătorii, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști, aceasta însemnând că, în ce privește criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competența, în primă instanță, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziții legale cu Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât și în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depășesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reține că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 și 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului și hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competența de soluționare a recursurilor revine instanțelor imediat superioare, respectiv curților de apel.

Faptul că intră în competența curților de apel soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluționate în primă instanță de judecătorii, rezultă și din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situație tribunalul nu are plenitudine de competență, soluționarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competența judecătoriilor.

Nu se poate reține că dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conținutul dispozițiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție "în condițiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casație și Justiție examinează recursurile care sunt în competența sa "în condițiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanță de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiași articol, care nu a fost declarat neconstituțional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluționa de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, așa după cum s-a arătat mai sus, în speța de față aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curților de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situație ce nu se regăsește în speța de față.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicție, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziție care să permită "sărirea" vreunei instanțe imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanța competentă este cea imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competența de drept comun a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudențială, a unei norme noi de competență, situație ce ar fi în contradicție cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituție și cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menționat și faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, nepublicată, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a pronunțat următoarea soluție:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și, în consecință, stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 și art. 483 din C. proc. civ., competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curților de apel. Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, va admite excepția de necompetență și va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanții A. și A. PFA împotriva deciziei civile nr. 239/A/2018 din 8 martie 2018, pronunțate de Tribunalul Bihor, secția I civilă în favoarea Curții de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 octombrie 2018.