ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 13789/3 din 9 aprilie 2008, contestatoarea G.I.R. a chemat în judecată intimatul Ministerul Justiției, formulând contestație la Ordinul nr. 595/C al Ministerului Justiției, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 595/C, emis în data de 28 februarie 2008 în legătură cu respingerea cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv, conform prevederilor Legii nr. 10/2001; restituirea în natură a imobilului proprietate personală situat în Agnita, județul Sibiu, înscris în C.F. 1538 Agnita; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, s-a arătat că petenta, alături de unchiul său M.Z.M. (în prezent decedat, și a cărui unică moștenitoare este, conform Certificatului de moștenitor nr. 55 din 26 octombrie 2007) au formulat Notificarea nr. 149 din 20 decembrie 2001 pentru restituirea prin echivalent sau în natură a imobilului aflat în Agnita, județul Sibiu, în calitate de moștenitori ai defunctului S.M., anexând toate actele necesare notificării. Imobilul menționat a fost preluat în mod abuziv de autoritățile acelei vremi, și nu s-a primit niciun fel de despăgubire pentru imobilul expropriat. A susținut contestatoarea că Ordinul de respingere a cererii de restituire în natură este nelegal și netemeinic, față de prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, respectiv ai persoanelor titulare ale dreptului de proprietate asupra imobilelor la data preluării în mod abuziv (art. 3 din Legea nr. 10/2001). Imobilul a aparținut lui S.M. și soției sale S.R. și în baza Actului de expropriere nr. 288 din 6 mai 1946 imobilul a fost expropriat, iar în prezent, în acest imobil funcționează Judecătoria Agnita. Față de situația astfel expusă, contestatoarea a considerat că sunt întrunite condițiile art. 1 din lege, iar prin notificare s-a reținut în mod eronat faptul că nu sunt întrunite condițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Prin Ordinul contestat, s-a constatat că „nu s-a făcut dovada calității de moștenitor al proprietarilor tabulari S.M. și R”. Textul pct. 4.04 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007 a specificat că legiuitorul a lăsat, într-o primă fază, analiza și calificarea calității de moștenitor la aprecierea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării. În prezent, având în vedere complexitatea materiei, s-a recomandat entităților învestite cu soluționarea notificărilor să apeleze fie la serviciile unor notari publici, fie ale juriștilor din cadrul entității respective. Din cuprinsul Ordinului contestat nu a rezultat că entitatea învestită a apelat la serviciile unor specialiști în determinarea și aprecierea calități de moștenitor a contestatoarei, în baza actelor și documentelor pe care le-a depus ca dovadă.

S-a reținut doar că nu a depus certificate de moștenitor sau testamente din care să rezulte că autorii săi au venit la succesiunea antecesorilor, în contradicție flagrantă cu obligația de a se efectua o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant pentru stabilirea calității de moștenitor legal sau testamentar. Certificate de moștenitor și/sau testamente se vor depune dacă acestea există. A mai arătat contestatoarea că neconcordanțele cu privire la prenumele antecesorilor este datorată înregistrărilor eronate ale diferitelor autorități din perioadele respective. Neconcordanțele nu pot constitui un motiv real de negare a legăturii de rudenie cu antecesorii, fiind evidentă influența lingvistică a diferitelor regimuri ce s-au succedat (german, austro-ungar, român).

Lipsa jurisprudenței în Regat cu privire la cărțile funciare a generat eroarea în care s-a aflat intimata în momentul în care i-a respins cererea. O carte funciară a suportat modificări în timp (alipiri, dezlipiri, sistări), momente la care s-au făcut și erorile cu privire la prenume; în speță vorbim de un sistem instituit prin regimul austro-ungar (Cartea Funciară a fost întocmită pe formular în limba maghiară) și este evident - în susținerea contestatoarei - că „S." în această formă reprezintă varianta germană a numelui, „Z." reprezintă varianta maghiară a numelui, același raționament aplicându-se și în cazul „S." - „Z."; „I." - „Il". De asemenea, a arătat contestatoarea că intimatul nu a emis o decizie sau dispoziție - conform art. 26 din Legea 10/2001, ci un ordin, iar acest act nu conține o motivație a respingerii cererii formulate.

Simpla afirmație că nu s-au depus certificate de moștenitor sau testamente nu constituie o motivație a respingerii cererii, întrucât dovada calității de moștenitor se poate face prin orice mijloace de probă admise de lege, conform dispozițiilor legale. Din actele de stare civilă pe care reclamanta le-a atașat dosarului a rezultat faptul că aceasta îi moștenește pe antecesorii săi - S.M. și R. - proprietari ai imobilului. Susținerea unității deținătoare că nu s-ar fi depus certificate de moștenitor este - în opinia contestatoarei - ilegală și abuzivă, întrucât nu poate fi limitată sfera de aplicare a textului de lege, fiind depuse toate actele de stare civilă care demonstrează în mod cert calitatea de succesibil al persoanelor îndreptățite.

În condițiile în care orice dovadă necesară se poate depune până la rezolvarea definitivă a notificării, a considerat contestatoarea că putea fi notificată asupra faptului că se apreciază lipsa certificatelor de moștenitor ca fiind lipsa calității de moștenitor. Mai mult decât atât, a fost neglijat cu desăvârșire textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conform căruia cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 26 alin. (3) și următoarele din Legea nr. 10/2001. Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, la acțiunea formulată de contestatoarea G.I.R., solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivare, s-a arătat că, prin procesul verbal din data de 21 februarie 2008 al Comisiei pentru soluționarea cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a unor imobile deținute de Ministerul Justiției, comunicat, alături de Ordinul Ministrului Justiției nr. 595/C din 28 februarie 2008, sunt expuse motivele care au stat la baza respingerii cererii de restituire a imobilului. Astfel, în mod corect s-a constatat că prin actele depuse nu s-a făcut dovada calității de moștenitor al proprietarilor tabulari S.M. și R. și, prin urmare, a stabilit că petenta nu are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, în sensul dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007. Este adevărat că petenta G.I.R. a depus certificate de moștenitor pentru a dovedi calitatea de moștenitor a părinților săi M.A.M.N. și I., și a unchiului său M.Z.M., însă nu a depus respectiv certificate de moștenitor, testamente din care să rezulte că autorii săi M.Z.M. și M.A.M.N. și I. au venit la moștenirea antecesorilor acestora: soții M.A. și S.S. (S.) și soții S.M. și R. (S.). Or, conform dispozițiilor pct. 4.2 coroborat cu pct. 4.4 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dovada calității de moștenitor legal sau testamentar se face cu certificate de moștenitor, potrivit legii civile române.

Arată intimatul că nu sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în speță nepunându-se problema calității de moștenitor a contestatoarei față de autorii săi, și acceptării în termen a succesiunii de către aceasta, ci, în mod corespunzător, a acestor autori față de antecesorii lor. Contestatoarea ar putea veni la moștenirea foștilor proprietari S.M. și S.R. prin retransmitere, respectiv prin efectul a mai multe moșteniri succesive, fiind necesar ca fiecare dintre antecesori să fi avut la rândul lor calitatea de moștenitori ai celor pe care i-au succedat,

PENTRU ACESTE MOTIVE

calitatea de moștenitori a autorilor reclamantei față de antecesorii lor, soții M.A. și S.S., și a acestora față de foștii proprietari, soții S.M. și R. poate fi apreciată prin raportare la data decesului persoanelor despre a căror succesiune este vorba, iar nu în raport de data apariției legii, neexistând dispoziții legale care să îndreptățească o altă concluzie. În acest sens, a mai precizat intimatul că succesiunile se deschid prin moarte (art. 651 C. civ.), iar nu prin apariția unei legi, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având doar rolul de a da succesibililor posibilitatea de a fi repuși în termenul de acceptare a moștenirii de pe urma autorilor lor. Însă, pentru ca petenta să poată fi îndreptățită la restituirea bunului în discuție, este necesar ca acești autori să aibă la rândul lor calitatea de moștenitori ai celorlalți antecesori, și în cele din urmă a proprietarilor tabulari.

Referitor la actele de stare civilă depuse în dovedirea legăturii de rudenie cu proprietarii imobilului, a solicitat intimatul să se constate că există numeroase neconcordanțe cu privire la prenumele antecesorilor acesteia, situație care a făcut imposibilă identificarea persoanelor care au avut vocație succesorală de pe urma proprietarilor tabulari ai imobilului și, în concluzie, calitatea de succesoare în drepturi a petentei.

Pe cale de cerere reconvențională, s-a solicitat ca, în situația în care se va aprecia că pretențiile afirmate prin cererea în judecată sunt întemeiate și că reclamanta a dovedit că este persoană îndreptățită la restituirea imobilului, să se constate, în urma probelor ce urmează a se administra și a înscrisurilor aflate la dosar, că Ministerul Justiției a efectuat îmbunătățiri în valoare de 84.516 RON, așa cum rezultă din Adresa nr. 165/DE/12 martie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, și să se dispună obligarea reclamantei la plata sumei reprezentând contravaloarea acestor îmbunătățiri, reactualizată cu indicele de inflație.

A susținut intimatul reclamant că din înscrisurile aflate la dosar rezultă cu certitudine că Ministerul Justiției a efectuat, de la data preluării în administrare a acestui imobil, lucrări necesare și utile - cu titlu de exemplu: reparație capitală amenajare, expertizarea pentru studiu de fezabilitate, reparație acoperiș, rețea LAN - care au adus un spor de valoare imobilului situat în Agnita, județul Sibiu. Or, în situația în care se va dispune restituirea în natură a imobilului în care funcționează Judecătoria Agnita, de toate aceste îmbunătățiri va beneficia, fără temei, reclamanta.

Cu toate că Legea nr. 10/2001 nu reglementează o procedură specială cu referire la îmbunătățirile efectuate de deținătorii imobilelor cu altă destinație decât cea de locuință, precizează intimatul-reclamant că este de principiu că nimeni nu se poate îmbogăți în detrimentul altcuiva, și dacă totuși această îmbogățire a condus la micșorarea patrimoniului altei persoane, dă naștere unei obligațiuni de restituire. În ceea ce privește contravaloarea îmbunătățirilor, s-a solicitat admiterea probei cu expertiză tehnică, pentru a se putea aprecia în concret care au fost lucrările executate de Ministerul Justiției, și respectiv în ce măsură aceste lucrări vor mări patrimoniul reclamantei pe seama patrimoniului pârâtului.

Prin Sentința civilă nr. 426 din 20 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis contestația formulată de contestatoarea G.I.R.; a anulat Ordinul Ministerului Justiției nr. 595/C din 28 februarie 2008; a dispus restituirea în natură, către reclamantă, a imobilului situat în Agnita, județul Sibiu, înscris în C.F. 1538 Agnita; a admis cererea reconvențională formulată de intimatul-reclamant Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești; a obligat contestatoarea-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 84.516 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, reactualizată cu indicele de inflație, la data plății, și a luat act că părțile își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut în esență că: În ce privește faptul că Ministrul Justiției s-a pronunțat prin ordin și nu prin decizie sau dispoziție motivată, așa cum prevede Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat, că în exercitarea funcțiilor sale ministrul se pronunță prin ordin, act care are aceiași putere juridică și aceiași valoare cu decizia sau dispoziția motivată prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005. Pe fond, s-a constatat că în mod greșit s-a respins cererea formulată de către reclamantă, de a i se acorda măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a imobilului proprietatea acestuia și care a fost și a aparținut autorilor său S.M.

și R. A fost avută în vedere atât împrejurarea că, prin înscrisurile depuse la dosar, și mai ales cele întocmite în regim de carte funciară, s-a făcut dovada că petenta G.I. este moștenitoarea adevăraților proprietari pentru următoarele considerente: Imobilul a fost preluat de către stat prin expropriere, de la S.M. căsătorit cu S.R., iar aceștia au avut ca unic fiu pe S.G., care a decedat în anul 1928 fără a avea descendenți. La moștenirea lui S.M. a venit sora acestuia S.S.S., căsătorită M., potrivit certificatului de deces emis de Consiliul Local Dumbrăveni la data de 7 noiembrie 1997. M.S. a avut doi copii, M.A.M.N. și M.I.R. În urma decesului lui M.M.N., au rămas ca moștenitori M.I. - soție supraviețuitoare - și G.I.R.

(ns. M.). În urma decesului defunctei M.I., la data de 3 august 1998, unică moștenitoare a devenit G.I.R. (conform Certificatului moștenitor nr. 135 din 7 decembrie 2005 emis de BNP R.C.). S-a făcut astfel dovada că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a mai constatat că ordinul emis de Ministerul Justiției, ca urmare a soluționării notificării depuse de către petentă împreună cu M.Z.M. - fratele lui M.A.M.N., decedat la 16 mai 2003 după ce notificarea fusese depusă - nu a fost motivat sub temeiul respingerii notificării. Tribunalul a mai constatat că în urma lui M.Z.M., potrivit Certificatului de moștenitor nr. 55 din 26 octombrie 2007 emis de BNP "A.A.R.", întreaga succesiune a fost culeasă de G.I.R.

Tribunalul a constatat că, în prezent, în acest imobil se află sediul Judecătoriei Agnita, astfel că, potrivit disp. art. 16 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, a dispus restituirea imobilului cu obligația proprietarei de a-i menține afectațiunea pe o perioada cuprinsă între 3 - 5 ani conform legii. S-au avut în vedere și dispozițiile art. 16 pct. 2, 3 și 4 din Normele metodologice. Cu privire la cererea reconvențională formulată de către Ministerul Justiției, privind acordarea despăgubirilor constând în contravaloarea lucrărilor necesare și utile pentru buna administrare, a reparațiilor capitale care au adus un spor de valoare a imobilului, tribunalul a admis această cerere, apreciind că a fost dovedită cu facturile fiscale depuse la dosar, în cuantum de 84.516 RON.

La adoptarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009. Tribunalul a luat act că părțile își rezervă dreptul de a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată. Împotriva acestei sentințe au formulat apel ambele părți. Apelantul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești a criticat soluția primei instanțe susținând în esență că: În mod greșit s-a reținut că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită în accepțiunea Legii nr. 10/2001, în condițiile în care aceasta nu a depus documente din care să reiasă că autorii săi au venit la moștenirea antecesorilor acestora, respectiv a soților M.A. și S.S.

(ns. S.), și a soților S.M. și R. (ns. S.). Pentru a reține calitatea reclamantei de moștenitor al foștilor proprietari, instanța de fond a făcut referire numai la certificatele de moștenitor care dovedesc calitatea acesteia de moștenitor al părinților și unchiului. Nu s-a invocat nici un document din care să rezulte că părinții, respectiv unchiul petentei ar fi venit la moștenirea foștilor proprietari, respectiv a soților S.M. și R. A mai precizat apelantul că prin dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001, s-a stabilit clar care sunt categoriile de persoane ce beneficiază de prevederile acestui act normativ. Instanța de fond a admis în mod eronat acțiunea, câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma foștilor proprietari.

Prin apelul formulat de apelanta reclamantă a susținut în esență că: Greșit a fost obligată la plata sumei de 84.516 RON reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului, reactualizate cu indicele inflației la data plății. A arătat apelanta că nu contestă dreptul Ministerului Justiției de a obține despăgubiri, potrivit dreptului comun, pentru sporul de valoare al imobilului, dar acest spor trebuie să rezulte din îmbunătățiri necesare și utile, iar nu din lucrări necesare administrării imobilului pentru activitatea desfășurată de intimat în acesta. Chiar potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 - temei de drept ce a fost avut în vedere de instanță - dreptul la despăgubiri trebuie să rezulte din cheltuieli necesare, iar cuantumul despăgubirilor ar trebui stabilit prin scăderea gradului de uzură al îmbunătățirilor efectuate, în raport cu durata de viață a acestora.

A susținut apelanta că majoritatea cheltuielilor invocate de intimatul-reclamant au caracter voluptoriu, respectiv că acestea nu măresc valoarea imobilului, fiind efectuate pentru buna desfășurare a activității deținătorului (aceea de judecătorie). S-a arătat că numai cheltuielile pentru reparația capitală efectuată în anul 1995 și cele pentru reparația acoperișului, realizată în anul 2005 ar putea fi avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă aceste cheltuieli trebuie ajustate ținând seama de gradul de uzură a lucrărilor efectuate. A considerat apelanta că, în măsura în care nu vor fi avute în vedere argumentele expuse, prin obligarea sa la plata în integralitate a sumelor indicate în cererea reconvențională, actualizate cu indicele de inflație la data plății, se realizează o îmbogățire fără justă cauză a intimatului reclamant.

În drept, au fost invocate prevederile art. 282 - 298 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 224A din 25 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești; a admis apelul reclamantei G.I.R.; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. A respins ca prescrisă cererea reconvențională, sub aspectul cheltuielilor de reparații capitale și amenajării precum și a celor referitoare la repararea acoperișului, și a respins ca nefondată cererea reconvențională sub aspectul celorlalte cheltuieli. Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut în esență că: Conform actelor depuse la dosar, corect și bine argumentat de prima instanță s-a reținut că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită în accepțiunea Legii nr. 10/2001, de a cere restituirea imobilului.

Trimiterea că singurele probe (și mijloace de probe ce trebuiau depuse la dosar) ar fi fost numai certificatul de moștenitor sau testamentul, nu sunt imperativ cerute de Legea nr. 10/2001 (care este o lege de reparațiune, iar sub aspectul dovezilor legea permite și alte probe, cum a făcut și contestatoarea). Cu privire la apelul formulat de G.I.R., la instanța de fond au fost contestate anumite sume, cu ocazia dezbaterilor. Or, sub acest aspect, apelul este întemeiat. Pentru anumite sume, cererea este prescrisă (fiind depășiți cei trei ani prevăzuți de Decretul nr. 167/1958). Pentru anumite sume operează această prescripție; o discuție s-ar putea face în sensul că apelanta a fost de acord (chiar în apel) cu plata sumei de 8.088 RON - făcută în 1995 - pentru reparație capitală, sau cea de 6.346 RON făcută în 2005 privind reparație a acoperișului.

Celelalte cheltuieli (numai prin prezentarea chitanțelor) nu s-a stabilit că erau utile și necesare imobilului, ci în lipsă de dovezi au fost cheltuieli „voluptorii”. Ca atare a fost admisă excepția prescripției pentru anumite sume și faptul că pentru altele că sunt voluptorii și cererea reconvențională s-a reținut a nu fi întemeiată pentru capetele de cerere de la pct. 2, 3, 5 și 6 din actul centralizator. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul-reclamant Ministerul Justiției. Prin Decizia civilă nr. 2068 din 8 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Deciziei civile nr. 224A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a dispune astfel, instanța de casare a reținut în esență că: În conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează conținutul obligatoriu al hotărârilor judecătorești, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Trebuie reamintit că motivarea hotărârii reprezintă o garanție procesuală a procesului echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Deși art. 6 parag.

1 din Convenție nu cere instanțelor să dea un răspuns detaliat fiecărui argument faptic, instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă esențiale ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (a se vedea în acest sens, cauza Albină contra României, Hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Dinu contra României, Hotărârea din 16 noiembrie 2006). Argumentele instanței de apel constau într-o motivare generică, care nu expune propriile argumente și temeiurile de drept pe care se sprijină, și nici nu enunță care sunt rațiunile concrete în virtutea cărora motivarea instanței de fond este însușită de instanța de apel, astfel că nu au fost respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., și nici pe cele ale art. 6 parag. 1 din Convenție, determinând o afectare a procesului echitabil, o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecarea apelului. În ceea ce privește soluționarea apelului sub aspectul cererii reconvenționale, deși însăși instanța de apel consideră că, în cauză, „o discuție s-ar putea face, numai pentru că apelanta a fost de acord, chiar în apel, cu plata sumei de 8.088 RON, făcută în 1995, pentru reparație capitală sau cca. de 6.346 RON, făcută în 2005, privind reparația acoperișului", această analiză nu a mai fost realizată, ceea ce nu poate echivala cu analiza tuturor mijloacelor de apărare ale părților.

În acest context, nemotivarea unei hotărâri determină imposibilitatea analizării, în cadrul căilor de atac, a legalității sau temeiniciei hotărârii, după natura acestor căi de atac, nemotivarea hotărârii echivalând, în fapt, cu o necercetare a fondului pricinii, ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. În consecință, în rejudecarea cauzei, instanța de apel va trebui să stabilească, în soluționarea cererii principale, care sunt actele ce justifică calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, în sensul art. 3 al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv, calitatea reclamantei de moștenitor a foștilor proprietari, S.M.

și R., conform art. 4 alin. (2) al aceluiași normativ, și, în ipoteza în care, consideră ca, în materia restituirii imobilelor ce formează obiectul legii speciale, funcționează norme derogatorii de la regulile de drept comun sub aspectul probațiunii, să enunțe aceste norme, pentru a se putea exercita controlul judiciar, din perspectiva interpretării și aplicării legii.

În același sens, în soluționarea cererii reconvenționale, instanța de apel va trebui să stabilească care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctiva în cauză, pentru fiecare sumă solicitată, care este semnificația recunoașterii de către reclamanta-pârâta a sumelor reprezentând contravaloarea reparației capitale amenajare și reparației acoperiș, și să determine natura juridică a sumelor plătite de pârâtul-reclamant, respectiv cheltuieli necesare și utile, ori cheltuieli voluptorii, în acord cu dispozițiile legale incidente și, în baza oricăror probe, ce se vor dovedi utile cauzei. Pentru rejudecarea apelului, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 13 octombrie 2011, sub numărul de Dosar nr. 8851/2/2011.

În rejudecarea apelului au fost administrate probe noi, respectiv înscrisuri și expertiză tehnică în specialitatea construcții. Prin Decizia civilă nr. 19A din 28 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-intimat Ministerul Justiției, împotriva Sentinței civile nr. 426 din 20 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-contestatoare G.I.R. A admis apelul formulat de apelanta-contestatoare G.I.R., împotriva aceleiași sentințe. A respins excepția prescripției ca nefondată. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că suma pe care o va plăti contestatoarea intimatului este de 75.009 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor.

S-a menținut în rest sentința. A fost obligat intimatul să plătească contestatoarei suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. Curtea de Apel a reținut următoarele: Un prim aspect care se impune a fi lămurit, în rejudecarea apelurilor - potrivit statuărilor instanței de casare și prevederilor art. 315 alin. (1) și (3) din C. proc. civ. - este cel referitor la actele care probează calitatea contestatoarei de persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate prin Legea nr. 10/2001. Analiza asupra acestei chestiuni trebuie să pornească de la caracterul actului normativ pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile de restituire a imobilului, și anume caracterul acestuia de lege specială.

Acest caracter al Legii nr. 10/2001 face ca reglementările din conținutul ei să deroge la cele ale dreptului comun, în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant. Prevalența Legii nr. 10/2001 - ca lege specială - în raport de reglementările proprii dreptului comun a fost stabilită și de instanța supremă, prin interpretarea făcută pe calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2001, statuând în sensul că: „Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de preluare prin care statul a devenit proprietar constituie facta praeterita, situația juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută statului, cu întreg complexul de drepturi și obligații pe care le implică, constituie o situație juridică cu persistență în timp - facta pendentia care, detașându-se de momentul constituirii sale, își continuă existența, intrând astfel în domeniul temporal de incidență a noii reglementări care, astfel, devine aplicabilă, fără a retroactiva. Totodată, fiind vorba de o situație juridică obiectivă, avându-și originea în lege, iar nu de o situație juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voință a unuia sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul domeniului său temporal legitim de acțiune.

Întrucât reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare. Pe de altă parte, potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001: „Sunt îndreptățite, în înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”, iar conform art. 4 alin. (2) din aceeași lege „De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”. În speță, reclamanta apelantă a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, prevalându-se de calitatea de succesor în drepturi al foștilor proprietari ai imobilului - numiții S.M.

și S.R. Cei doi foști proprietari ai imobilului în litigiu nu sunt autori nemijlociți ai reclamantei, ci sunt autori îndepărtați ai acesteia, reclamanta-apelantă justificându-și vocația la măsurile reparatorii solicitate prin prisma mai multor succesiuni deschise succesiv, prin intermediul cărora acesteia i s-ar fi retransmis dreptul legat de proprietatea ce a fost preluată de la S.M. și S.R. Și referitor la modalitatea de dovedire a transmisiunilor succesorale astfel afirmate de reclamantă, se impune a se avea în vedere natura specială a reglementărilor din cuprinsul Legii nr. 10/2001, dar și a celor emise pentru a asigura punerea în aplicare a acestei legi.

Din această categorie fac parte și Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 250/2007, prin art. 4.2 din acestea stabilindu-se că: „La art. 4 alin. (2) din lege norma referitoare la accesul moștenitorilor persoanei îndreptățite la beneficiul legii implică o analiză calificată a actelor doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de moștenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calității de moștenitor legal sau testamentar. Având în vedere complexitatea materiei, se recomandă entităților învestite cu soluționarea notificărilor să apeleze fie la serviciile unor notari publici, fie ale juriștilor din cadrul entității respective.

Menționăm că legiuitorul a lăsat, într-o primă fază, această analiză și calificare (a calității de moștenitor) la aprecierea unității deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării. În cazul în care se depune "certificat de calitate" emis de un notar public, potrivit legii, entitatea învestită va soluționa notificarea și pe baza acestuia.” Din cuprinsul acestei din urmă norme reiese cu evidență faptul că, persoanelor care se pretind îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, le este permis să probeze calitatea de moștenitor și prin acte de stare civilă, iar nu numai prin certificate de moștenitor ori testamente.

Reglementarea menționată nu conține vreo limitare a dreptului de a proba transmisiunile succesorale în această modalitate, astfel că dovedirea calității de moștenitor prin acte de stare civilă poate fi făcută cu privire la oricare dintre moștenitorii anteriori ai foștilor proprietari, și care sunt în același timp antecesori ai persoanei ce solicită măsurile reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001. Astfel, argumentul apelantului Ministerul Justiției în sensul că dovada calității de moștenitor poate fi făcută exclusiv prin certificat de moștenitor, respectiv prin testament este vădit nefondată, fiind formulată cu neobservarea facilităților de probațiune pe care legiuitorul le-a reglementat în favoarea persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

În ce privește raporturile juridice succesorale care justifică situația reclamantei de succesoare a foștilor proprietari asupra imobilului a cărui restituire se solicită în speță, reține următoarele: Potrivit extrasului de pe cartea funciară nr. 1538 Agnita, numiții S.M. și S.R. erau proprietari ai imobilului compus din Casă de piatră și grădină, iar acest imobil a fost expropriat. Și din Adeverința nr. 2465-2482 din 8 septembrie 2003 eliberată de Consiliul Local al orașului Agnita reiese că numitului S.M. i-a fost expropriat imobilul înscris în cartea funciară nr. 1538 sub nr. top 749, 740. Actele de stare civilă atestă următoarele: - S.M. a decedat la data de 27 iulie 1969; - S.R. (soția lui S.M.) a decedat anterior acestuia, la data de 27 aprilie 1968; - S.G.

(fiul soților S.M. și R.) a decedat anterior părinților lui, respectiv la data de 30 martie 1968; - numita M.Z.Z. (născută S.) a fost sora lui S.M., și decesul acestea a survenit la data de 21 martie 1967 (fiind deci predecedată lui S.M.); - soțul acesteia din urmă a fost numitul M.A. - decedat la 14 iulie 1936 -, iar din căsătoria lor au rezultat copii M.A.M.N. și M.Z.M; - la data de 8 august 1994 a decedat M.A.M.N.; - reclamanta G.I. (născută M.) este fiica lui M.A.M.N.; - numitul M.Z.M. era în viață la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și a formulat notificare pentru imobilul în litigiu, împreună cu reclamanta; acesta a decedat la data de 16 iunie 2003. Având în vedere acest conținut al înscrisurilor analizate, se constată că de pe urma numitului S.M.

- persoana de la care a fost preluat imobilul prin expropriere - nu au rămas moștenitori din clasa I (descendenți), iar soția era predecedată, astfel că la moștenirea acestuia aveau vocație concretă moștenitorii din clasa a II-a, respectiv colateralii privilegiați. Numita S.S., autoarea reclamantei și sora defunctului, era predecedată acestuia, astfel că dreptul ei succesoral a revenit, prin reprezentare, copiilor acesteia, M.A.M.N. și M.Z.M. În urma decesului lui M.A.M.N., acest drept a fost retransmis către reclamantă.

În raport de aceste transmisiuni succesorale, se constată că cei doi notificatori au dovedit raporturile juridice translative de drepturi care îi legitimează în calitate de persoane cu vocație la dreptul la măsuri reparatorii, vocație ce se fundamentează pe succesiunile rămase de pe urma antecesorilor lor îndepărtați, iar formularea notificării produce efect de acceptare a fiecăreia dintre aceste succesiuni, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001- care stabilește că „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi”.

Se impune a fi observat faptul că, în redactarea acestei din urmă norme, legiuitorul face vorbire de „succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea”, ceea ce conduce la concluzia că acest mod de acceptare a succesiunii trebuie să opereze în privința tuturor succesiunilor care fac legătura între un notificator ce este succesibil cu vocație succesorală și succesiunea fostului proprietar al imobilului pentru care s-a formulat notificarea. În patrimoniul notificatorilor se regăsește dreptul - dobândit prin retransmitere, respectiv prin reprezentare - pe care autorii lor l-ar avut de a accepta succesiunea formulând o astfel de notificare.

Aspectul privind inadvertențele sesizate de apelantul intimat în ce privește prenumele sub care autorii reclamantei sunt înscriși în diferitele acte de stare civilă ce au fost depuse nu poate fi reținut ca temei al menținerii Ordinului contestat, ținând seama pe de o parte de declarațiile de notorietate ce au fost depuse - în formă autentică - în etapa rejudecării apelului, declarații care atestă împrejurarea că este vorba de aceleași persoane al căror nume a fost scris de autorități în modalități diferite (spre exemplu: M./M.; S./Z.; E./I.), dar și de cuprinsul ansamblului actelor în care se regăsesc asemenea mențiuni, care permit a se ajunge la concluzia că sunt aceleași persoane, născute la aceeași dată, în aceeași localitate și din aceeași părinți.

Având în vedere toate aceste considerente, precum și dispozițiile legale menționate, se reține caracterul nefondat al criticilor aduse de apelantul intimat sentinței pronunțate de instanța de fond. În ce privește apelul declarat de reclamantă - care privește soluția pronunțată în primă instanță asupra cererii reconvenționale, se va analiza cu precădere excepția prescripției dreptului la acțiune, excepție ce a fost invocată de instanță în precedentul ciclu procesual, și în privința căreia instanța de casare a dispus a fi analizată cu prilejul rejudecării apelului. Din această perspectivă, se reține că prescripția reprezintă o sancțiune care operează față de titularul de drept ce a rămas în pasivitate în mod nejustificat o perioadă de timp prescrisă de lege.

Termenul de prescripție începe să curgă, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, de la data când se naște dreptul la acțiune. În speță, cererea în pretenții formulată de intimatul reclamant a fost fondată pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză, derivat din împrejurarea că odată cu restituirea imobilului către reclamanta pârâtă, aceasta din urmă ar beneficia fără drept de investiții/îmbunătățiri pe care intimatul le-a efectuat. Or, în condițiile în care imobilul se află și în prezent în administrarea apelantului intimat, iar dreptul apelantei reclamante pârâte asupra imobilului respectiv este în litigiu, nefiind pronunțată o hotărâre executorie care că confere acesteia legitimitatea de a solicita să îi fie predat bunul, nu există temei spre a se reține că termenul de prescripție ar fi început să curgă de la data la care investițiile au fost făcute - când beneficiul acestor investiții a aparținut chiar intimatului reclamant.

Față de aceste considerente, nu se poate constata caracterul întemeiat al excepției analizate. Prima instanță a reținut temeinicia pretențiilor formulate de intimatul reclamant în baza art. 48 din Legea nr. 10/2001. Procedând astfel, instanța de fond a greșit, extinzând nejustificat sfera de aplicare a unei norme speciale care se referă la situația chiriașilor din imobilele ce intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, în ce privește însăși entitatea notificată, încălcând astfel regula de interpretare potrivit căreia excepțiile sunt de strictă interpretare. Această cerere a intimatului reclamant se impunea a fi analizată în condițiile dreptului comun, astfel cum partea a și formulat-o, respectiv în coordonatele instituției îmbogățirii fără justă cauză.

Respectând aceste coordonate, se constată că reclamanta-pârâtă a recunoscut beneficiul pe care l-ar avea ca urmare a unora dintre lucrările de îmbunătățire pentru care au fost formulate pretențiile de dezdăunare de către intimatul-reclamant, solicitând însă ca la stabilirea întinderii obligației sale de dezdăunare să fie avută în vedere uzura înregistrată de aceste lucrări în raport de data efectuării lor. Această din urmă solicitare a reclamatei pârâte este întemeiată ținând seama de faptul că îmbogățirea fără justă cauză constă în mărirea patrimoniului unei persoane, pe seama micșorării patrimoniului altei persoane, fără a exista o cauză justă. În patrimoniul reclamantei pârâte urmează a intra îmbunătățirile făcute pe cheltuiala intimatului numai în măsura în care acestea mai există în prezent.

Partea de investiție în privința căreia a intervenit uzura specifică a profitat chiar intimatului recurent, prin deținerea și utilizarea bunului imobil, astfel că micșorarea de patrimoniu ce operează în aceste din urmă limite nu are drept corespondent o majorare a patrimoniului reclamantei pârâte și, în consecință, nu este îndreptățit să pretindă acesteia despăgubiri.

Prin expertiza ce a fost efectuată în etapa rejudecării apelului s-a constatat că, dintre lucrările de investiții efectuate de intimatul reclamant la imobilul ce urmează a fi restituit reclamantei pârâte, numai cele care au privit reparațiile capitale de amenajare și reparațiile aduse acoperișului (care au și fost recunoscute de reclamata pârâtă) au însușirea de utile beneficiarului restituirii, în timp ce celelalte lucrări la care se referă cererea reconvențională nu au o astfel de însușire, ele fiind necesare și utile strict pentru desfășurarea activității specifice instanței judecătorești care folosește efectiv imobilul.

Ca atare, pretențiile în despăgubire formulate de apelantul intimat reclamant au fost dovedite numai în limita sumei 75.009 RON, ce reprezintă valoarea actualizată - conform raportului de expertiză depus la data de 9 decembrie 2013 - a lucrărilor constând în reparație capitală amenajare efectuată în anul 1995, și reparație acoperiș efectuată în anul 2005, după deducerea uzurii pe care aceste lucrări au înregistrat-o de la data efectuării lor până în prezent. În ce privește alte cheltuieli de reparații identificate de expert, sau cele efectuate la acoperiș în anul 2013 - potrivit facturii depuse de apelantul intimat reclamant la ultimul termen de judecată în apel - acestea nu au format obiectul cererii reconvenționale, prin această cerere solicitându-se exclusiv contravaloarea îmbunătățirilor identificate prin Adresa nr. 165/DE/12 martie 2007 a Curții de Apel Alba Iulia, respectiv: reparație capitală amenajare efectuată în 1995; expertizare pt.

SF realizată în 2002; Studiu fezabilitate efectuat în 2003; reparație acoperiș efectuată în 2005; proiectare rețea LAN efectuată în 2005; executare rețea LAN realizată în 2006. Cum, potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., părțile nu sunt îndreptățite să formuleze cereri noi în fața instanței de apel, iar apelul formulat de Ministerul Justiției nu a privit soluția primei instanțe relativă la cererea reconvențională, solicitarea apelantului-pârât - formulată în cadrul concluziilor orale - de acordare și a acestor cheltuieli nu poate fi primită. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta G.I.R. și pârâtul Ministerul Justiției. Reclamanta G.I.R. a criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materia prescripției extinctive atunci când a reținut că acțiunea în pretenții nu este prescrisă și a respins excepția invocată în acest sens. Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege iar acest termen se calculează de la data de când s-a născut dreptul de a solicita contravaloarea lucrărilor efectuate. În raport de data efectuării lucrărilor, pârâtul putea să solicite contravaloarea acestora doar pentru perioada 19 iunie 2005 - 19 iunie 2008. În ceea ce privește cuantumul sumei, s-a susținut că în cauză nu s-a stabilit pe deplin care lucrări au fost de întreținere și care au fost necesare și utile și care au adus un spor de valoare imobilului.

A arătat recurenta că lucrările de reparație capitală amenajare nu a fost dovedit, că acestea au profitat doar pârâtului în raport de destinația imobilului iar în prezent imobilul se află într-o stare avansată de degradare. O altă critică vizează greșita neacordare, în totalitate, a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, deși aceste cheltuieli au fost dovedite. Ministerul Justiției a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs s-a susținut că în mod nelegal instanța a reținut că în cauză s-a făcut dovada că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită, în accepțiunea Legii nr. 10/2001, deși aceasta nu a depus înscrisuri din care să rezulte că autorii săi au venit la succesiunea antecesorilor acestora și au calitate de moștenitori legali.

În cauză nu este suficient că reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma părinților săi, respectiv unchiul său, ci trebuia să facă dovada, în aceleași condiții, respectiv cu certificate de moștenitor, că aceștia sunt moștenitori legali de pe urma foștilor proprietari ai imobilului. S-a arătat că dovada calității de moștenitor se face doar cu certificatul de moștenitor, în cauză nefiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. S-a criticat decizia, invocându-se că în mod nelegal și netemeinic instanța a reținut că acțiunea în pretenții a fost dovedită numai în limita sumei de 75.009 RON, ce reprezintă valoarea actualizată a lucrărilor efectuate în anii 1995, respectiv 2005, fără a se observa că au fost efectuate lucrări de reparații începând cu anul 1993 și până în anul 2006 și toate aceste lucrări au fost necesare și utile imobilului, aducând un spor de valoare.

Analizând motivele de recurs se constată că recursul declarat de reclamanta G.I.R. este fondat în parte iar recursul declarat de Ministerul Justiției este nefondat. Critica formulată de recurenta reclamantă G.I.R. privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale în materia prescripției dreptului la acțiune, respectiv aprecierea momentului de la care începe să curgă termenul general de prescripție extinctivă este nefondată. În principiu, dreptul la acțiune privitor la drepturile de creanță sunt prescriptibile extinctiv. Această regulă rezultă atât din art. 1 alin. (1) al Decretului nr. 167/1958 (coroborat cu art. 21) cât și din alte dispoziții legale, cuprinse fie în același decret (art. 7, 8 și 11 îndeosebi, referitoare la începutul prescripției extinctive) fie și alte acte normative (codul civil).

Cererea de restituire a contravalorii investițiilor făcute de pârât la imobilul deținut și care sporesc valoarea acestuia, ca acțiune personală patrimonială, este supusă prescripției. Regula generală privind începutul prescripției dreptului material la acțiune are, de lege lata, o dublă consacrare în două texte cuprinse însă în acte normative diferite: art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1886 C. civ. Conform acestei reguli, prescripția extinctivă începe să curgă la data nașterii dreptului material la acțiune. Data nașterii dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune - chiar în lipsa unei contestații sau încălcări - trebuie, după circumstanțe exercitat.

Până în momentul în care dreptul subiectiv nu a fost încălcat, negat ori contestat, nu se poate vorbi de nașterea dreptului la acțiune, pentru că nu există niciun motiv pentru a se obține, prin constrângere, protecția statală a dreptului subiectiv, și nici rațiuni care să facă necesară declanșarea cursului prescripției extinctive. Prescripția dreptului la acțiune în recuperarea contravalorii îmbunătățirilor și investițiilor făcute la imobilul deținut și care sporesc valoarea acestuia, începe să curgă de la momentul negării și contestării dreptului pârâtului, prin formularea acțiunii în restituirea bunului, întrucât numai din acest moment se poate stabili cu certitudine starea imobilului, valoarea amenajărilor și investițiilor, valoarea degradărilor, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Nefondată este și critica formulată de reclamantă privind faptul că în cauză nu s-a determinat care lucrări au fost necesare și utile imobilului, și care au adus un spor de valoare acestuia, precum și gradul de uzură, pentru că trebuie acordat doar contravaloarea sporului de valoare de la data restituirii. Din raportul de expertiză efectuat în cauză și din răspunsurile la obiecțiunile formulate de părți precum și din motivarea instanței rezultă că au fost avute în vedere doar lucrările de amenajare capitală din anul 1995 și pentru reparație acoperiș din anul 2005 și care au fost caracterizate în mod legal ca fiind lucrări necesare și utile imobilului și care au adus un spor de valoare, avându-se în vedere totodată și coeficienții de uzură.

Fondată este însă critica privind aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel în mod greșit nu a acordat reclamantei contravaloarea totală a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, reprezentând contravaloarea expertizei, respectiv 1.620 RON, dovada acestor cheltuieli fiind făcută cu înscrisurile depuse la dosar, plata fiind confirmată și de către expert. În ce privește recursul formulat de Ministerul Justiției acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Critica privind greșita reținere a calității de persoană îndreptățită a reclamantei, în accepțiunea Legii nr. 10/2001 este nefondată. Astfel, dovada calității de moștenitor se face, de regulă, cu certificatul de moștenitor sau de legatar, ori hotărârea judecătorească, însă în lipsa acestora, prin orice mijloace de probă care atestă legătura de rudenie, acceptarea succesiunii etc., respectiv acte de stare civilă.

În speță, este adevărat că reclamanta nu a putut prezenta un certificat de moștenitor care să ateste dincolo de orice dubiu calitatea de moștenitori a părinților săi, respectiv unchiului său, de pe urma titularilor dreptului de proprietate asupra imobilului, însă în cauză au fost administrate suficiente alte dovezi pe baza cărora se poate reține legătura de rudenie și care justifică calitatea de succesoare a reclamantei, cererea de restituire având valoare de acceptare a succesiunilor pentru bunurile care fac obiectul legii și la care autorii reclamantei aveau vocație succesorală. Dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în raport cu principiile devoluțiunii legale a moștenirii în sensul că sunt repuși în termenul de acceptare acei succesibili care nu sunt înlăturați de la moștenire de succesibili în grad