ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2118/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 13789/3 din 9 aprilie

2008, contestatoarea G.I.R. a chemat în judecată intimatul Ministerul

Justiției, formulând contestație la Ordinul nr. 595/C al Ministerului

Justiției, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

anularea Ordinului Ministrului Justiției nr. 595/C, emis în data de 28

februarie 2008 în legătură cu respingerea cererii de restituire în natură a

imobilului preluat abuziv, conform prevederilor Legii nr. 10/2001; restituirea

în natură a imobilului proprietate personală situat în Agnita, județul Sibiu,

înscris în C.F. 1538 Agnita; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

s-a arătat că petenta, alături de unchiul său M.Z.M. (în prezent decedat, și a

cărui unică moștenitoare este, conform Certificatului de moștenitor nr. 55 din

26 octombrie 2007) au formulat Notificarea nr. 149 din 20 decembrie 2001 pentru

restituirea prin echivalent sau în natură a imobilului aflat în Agnita, județul

Sibiu, în calitate de moștenitori ai defunctului S.M., anexând toate actele

necesare notificării.

Imobilul menționat a

fost preluat în mod abuziv de autoritățile acelei vremi, și nu s-a primit

niciun fel de despăgubire pentru imobilul expropriat.

A susținut

contestatoarea că Ordinul de respingere a cererii de restituire în natură este

nelegal și netemeinic, față de prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, de prevederile legii beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite, respectiv ai

persoanelor titulare ale dreptului de proprietate asupra imobilelor la data

preluării în mod abuziv (art. 3 din Legea nr. 10/2001).

Imobilul a aparținut

lui S.M. și soției sale S.R. și în baza Actului de expropriere nr. 288 din 6

mai 1946 imobilul a fost expropriat, iar în prezent, în acest imobil

funcționează Judecătoria Agnita.

Față de situația

astfel expusă, contestatoarea a considerat că sunt întrunite condițiile art. 1

din lege, iar prin notificare s-a reținut în mod eronat faptul că nu sunt întrunite

condițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Prin Ordinul

contestat, s-a constatat că „nu s-a făcut dovada calității de moștenitor al

proprietarilor tabulari S.M. și R”.

Textul pct. 4.04 din

Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 a specificat că legiuitorul a lăsat, într-o primă fază, analiza și

calificarea calității de moștenitor la aprecierea unității deținătoare sau a

entității învestite cu soluționarea notificării. În prezent, având în vedere

complexitatea materiei, s-a recomandat entităților învestite cu soluționarea

notificărilor să apeleze fie la serviciile unor notari publici, fie ale

juriștilor din cadrul entității respective.

Din cuprinsul

Ordinului contestat nu a rezultat că entitatea învestită a apelat la serviciile

unor specialiști în determinarea și aprecierea calități de moștenitor a

contestatoarei, în baza actelor și documentelor pe care le-a depus ca dovadă.

S-a reținut doar că nu a depus certificate de moștenitor sau testamente din

care să rezulte că autorii săi au venit la succesiunea antecesorilor, în

contradicție flagrantă cu obligația de a se efectua o analiză calificată a

actelor doveditoare depuse de solicitant pentru stabilirea calității de

moștenitor legal sau testamentar. Certificate de moștenitor și/sau testamente

se vor depune dacă acestea există.

A mai arătat

contestatoarea că neconcordanțele cu privire la prenumele antecesorilor este

datorată înregistrărilor eronate ale diferitelor autorități din perioadele

respective. Neconcordanțele nu pot constitui un motiv real de negare a

legăturii de rudenie cu antecesorii, fiind evidentă influența lingvistică a

diferitelor regimuri ce s-au succedat (german, austro-ungar, român). Lipsa

jurisprudenței în Regat cu privire la cărțile funciare a generat eroarea în

care s-a aflat intimata în momentul în care i-a respins cererea. O carte

funciară a suportat modificări în timp (alipiri, dezlipiri, sistări), momente

la care s-au făcut și erorile cu privire la prenume; în speță vorbim de un

sistem instituit prin regimul austro-ungar (Cartea Funciară a fost întocmită pe

formular în limba maghiară) și este evident - în susținerea contestatoarei - că

„S." în această formă reprezintă varianta germană a numelui, „Z."

reprezintă varianta maghiară a numelui, același raționament aplicându-se și în

cazul „S." - „Z."; „I." - „Il".

De asemenea, a arătat

contestatoarea că intimatul nu a emis o decizie sau dispoziție - conform art.

26 din Legea 10/2001, ci un ordin, iar acest act nu conține o motivație a

respingerii cererii formulate. Simpla afirmație că nu s-au depus certificate de

moștenitor sau testamente nu constituie o motivație a respingerii cererii,

întrucât dovada calității de moștenitor se poate face prin orice mijloace de

probă admise de lege, conform dispozițiilor legale.

Din actele de stare

civilă pe care reclamanta le-a atașat dosarului a rezultat faptul că aceasta îi

moștenește pe antecesorii săi - S.M. și R. - proprietari ai imobilului.

Susținerea unității

deținătoare că nu s-ar fi depus certificate de moștenitor este - în opinia

contestatoarei - ilegală și abuzivă, întrucât nu poate fi limitată sfera de

aplicare a textului de lege, fiind depuse toate actele de stare civilă care

demonstrează în mod cert calitatea de succesibil al persoanelor îndreptățite.

În condițiile în care

orice dovadă necesară se poate depune până la rezolvarea definitivă a

notificării, a considerat contestatoarea că putea fi notificată asupra faptului

că se apreciază lipsa certificatelor de moștenitor ca fiind lipsa calității de

moștenitor. Mai mult decât atât, a fost neglijat cu desăvârșire textul art. 4

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conform căruia cererea de restituire are

valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se

solicită.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 26 alin. (3) și următoarele din Legea nr. 10/2001.

Intimatul Ministerul

Justiției a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, la acțiunea

formulată de contestatoarea G.I.R., solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.

În motivare, s-a

arătat că, prin procesul verbal din data de 21 februarie 2008 al Comisiei

pentru soluționarea cererilor de restituire în natură sau prin echivalent a

unor imobile deținute de Ministerul Justiției, comunicat, alături de Ordinul

Ministrului Justiției nr. 595/C din 28 februarie 2008, sunt expuse motivele

care au stat la baza respingerii cererii de restituire a imobilului.

Astfel, în mod corect

s-a constatat că prin actele depuse nu s-a făcut dovada calității de moștenitor

al proprietarilor tabulari S.M. și R. și, prin urmare, a stabilit că petenta nu

are calitatea de persoană îndreptățită la restituirea imobilului, în sensul

dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și a Normelor Metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Este adevărat că

petenta G.I.R. a depus certificate de moștenitor pentru a dovedi calitatea de

moștenitor a părinților săi M.A.M.N. și I., și a unchiului său M.Z.M., însă nu

a depus respectiv certificate de moștenitor, testamente din care să rezulte că

autorii săi M.Z.M. și M.A.M.N. și I. au venit la moștenirea antecesorilor

acestora: soții M.A. și S.S. (S.) și soții S.M. și R. (S.).

Or, conform

dispozițiilor pct. 4.2 coroborat cu pct. 4.4 din Normele Metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, dovada calității

de moștenitor legal sau testamentar se face cu certificate de moștenitor,

potrivit legii civile române.

Arată intimatul că nu

sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în speță

nepunându-se problema calității de moștenitor a contestatoarei față de autorii

săi, și acceptării în termen a succesiunii de către aceasta, ci, în mod

corespunzător, a acestor autori față de antecesorii lor. Contestatoarea ar

putea veni la moștenirea foștilor proprietari S.M. și S.R. prin retransmitere,

respectiv prin efectul a mai multe moșteniri succesive, fiind necesar ca

fiecare dintre antecesori să fi avut la rândul lor calitatea de moștenitori ai

celor pe care i-au succedat,

PENTRU ACESTE MOTIVE

calitatea de moștenitori a autorilor reclamantei față de antecesorii lor, soții

M.A. și S.S., și a acestora față de foștii proprietari, soții S.M. și R. poate

fi apreciată prin raportare la data decesului persoanelor despre a căror

succesiune este vorba, iar nu în raport de data apariției legii, neexistând

dispoziții legale care să îndreptățească o altă concluzie.

În acest sens, a mai

precizat intimatul că succesiunile se deschid prin moarte (art. 651 C. civ.),

iar nu prin apariția unei legi, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, având

doar rolul de a da succesibililor posibilitatea de a fi repuși în termenul de

acceptare a moștenirii de pe urma autorilor lor. Însă, pentru ca petenta să

poată fi îndreptățită la restituirea bunului în discuție, este necesar ca

acești autori să aibă la rândul lor calitatea de moștenitori ai celorlalți

antecesori, și în cele din urmă a proprietarilor tabulari.

Referitor la actele

de stare civilă depuse în dovedirea legăturii de rudenie cu proprietarii

imobilului, a solicitat intimatul să se constate că există numeroase

neconcordanțe cu privire la prenumele antecesorilor acesteia, situație care a

făcut imposibilă identificarea persoanelor care au avut vocație succesorală de

pe urma proprietarilor tabulari ai imobilului și, în concluzie, calitatea de

succesoare în drepturi a petentei.

Pe cale de cerere

reconvențională, s-a solicitat ca, în situația în care se va aprecia că

pretențiile afirmate prin cererea în judecată sunt întemeiate și că reclamanta

a dovedit că este persoană îndreptățită la restituirea imobilului, să se

constate, în urma probelor ce urmează a se administra și a înscrisurilor aflate

la dosar, că Ministerul Justiției a efectuat îmbunătățiri în valoare de 84.516

RON, așa cum rezultă din Adresa nr. 165/DE/12 martie 2007 a Curții de Apel Alba

Iulia, și să se dispună obligarea reclamantei la plata sumei reprezentând

contravaloarea acestor îmbunătățiri, reactualizată cu indicele de inflație.

A susținut intimatul

reclamant că din înscrisurile aflate la dosar rezultă cu certitudine că

Ministerul Justiției a efectuat, de la data preluării în administrare a acestui

imobil, lucrări necesare și utile - cu titlu de exemplu: reparație capitală

amenajare, expertizarea pentru studiu de fezabilitate, reparație acoperiș,

rețea LAN - care au adus un spor de valoare imobilului situat în Agnita,

județul Sibiu. Or, în situația în care se va dispune restituirea în natură a

imobilului în care funcționează Judecătoria Agnita, de toate aceste

îmbunătățiri va beneficia, fără temei, reclamanta.

Cu toate că Legea nr.

10/2001 nu reglementează o procedură specială cu referire la îmbunătățirile

efectuate de deținătorii imobilelor cu altă destinație decât cea de locuință,

precizează intimatul-reclamant că este de principiu că nimeni nu se poate

îmbogăți în detrimentul altcuiva, și dacă totuși această îmbogățire a condus la

micșorarea patrimoniului altei persoane, dă naștere unei obligațiuni de

restituire.

În ceea ce privește

contravaloarea îmbunătățirilor, s-a solicitat admiterea probei cu expertiză

tehnică, pentru a se putea aprecia în concret care au fost lucrările executate

de Ministerul Justiției, și respectiv în ce măsură aceste lucrări vor mări

patrimoniul reclamantei pe seama patrimoniului pârâtului.

Prin Sentința civilă

nr. 426 din 20 martie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis

contestația formulată de contestatoarea G.I.R.; a anulat Ordinul Ministerului

Justiției nr. 595/C din 28 februarie 2008; a dispus restituirea în natură,

către reclamantă, a imobilului situat în Agnita, județul Sibiu, înscris în C.F.

1538 Agnita; a admis cererea reconvențională formulată de intimatul-reclamant

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești; a obligat

contestatoarea-pârâtă să plătească intimatului-reclamant suma de 84.516 RON,

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, reactualizată cu

indicele de inflație, la data plății, și a luat act că părțile își rezervă

dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a dispune

astfel, instanța de fond a reținut în esență că:

În ce privește faptul

că Ministrul Justiției s-a pronunțat prin ordin și nu prin decizie sau

dispoziție motivată, așa cum prevede Legea nr. 10/2001, tribunalul a constatat,

că în exercitarea funcțiilor sale ministrul se pronunță prin ordin, act care

are aceiași putere juridică și aceiași valoare cu decizia sau dispoziția

motivată prevăzută de art. 25 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată

și completată prin Legea nr. 247/2005.

Pe fond, s-a

constatat că în mod greșit s-a respins cererea formulată de către reclamantă,

de a i se acorda măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a

imobilului proprietatea acestuia și care a fost și a aparținut autorilor său

S.M. și R.

A fost avută în

vedere atât împrejurarea că, prin înscrisurile depuse la dosar, și mai ales

cele întocmite în regim de carte funciară, s-a făcut dovada că petenta G.I.

este moștenitoarea adevăraților proprietari pentru următoarele considerente:

Imobilul a fost

preluat de către stat prin expropriere, de la S.M. căsătorit cu S.R., iar

aceștia au avut ca unic fiu pe S.G., care a decedat în anul 1928 fără a avea

descendenți.

La moștenirea lui

S.M. a venit sora acestuia S.S.S., căsătorită M., potrivit certificatului de

deces emis de Consiliul Local Dumbrăveni la data de 7 noiembrie 1997.

M.S. a avut doi

copii, M.A.M.N. și M.I.R.

În urma decesului lui

M.M.N., au rămas ca moștenitori M.I. - soție supraviețuitoare - și G.I.R. (ns.

M.).

În urma decesului

defunctei M.I., la data de 3 august 1998, unică moștenitoare a devenit G.I.R.

(conform Certificatului moștenitor nr. 135 din 7 decembrie 2005 emis de BNP

R.C.).

S-a făcut astfel

dovada că reclamanta este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit

dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a mai

constatat că ordinul emis de Ministerul Justiției, ca urmare a soluționării

notificării depuse de către petentă împreună cu M.Z.M. - fratele lui M.A.M.N.,

decedat la 16 mai 2003 după ce notificarea fusese depusă - nu a fost motivat

sub temeiul respingerii notificării.

Tribunalul a mai

constatat că în urma lui M.Z.M., potrivit Certificatului de moștenitor nr. 55

din 26 octombrie 2007 emis de BNP "A.A.R.", întreaga succesiune a

fost culeasă de G.I.R.

Tribunalul a

constatat că, în prezent, în acest imobil se află sediul Judecătoriei Agnita,

astfel că, potrivit disp. art. 16 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea

normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, a dispus

restituirea imobilului cu obligația proprietarei de a-i menține afectațiunea pe

o perioada cuprinsă între 3 - 5 ani conform legii.

S-au avut în vedere

și dispozițiile art. 16 pct. 2, 3 și 4 din Normele metodologice.

Cu privire la cererea

reconvențională formulată de către Ministerul Justiției, privind acordarea despăgubirilor

constând în contravaloarea lucrărilor necesare și utile pentru buna

administrare, a reparațiilor capitale care au adus un spor de valoare a

imobilului, tribunalul a admis această cerere, apreciind că a fost dovedită cu

facturile fiscale depuse la dosar, în cuantum de 84.516 RON.

La adoptarea acestei

soluții, tribunalul a avut în vedere disp. art. 48 din Legea nr. 10/2001 așa

cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009.

Tribunalul a luat act

că părțile își rezervă dreptul de a solicitat cheltuieli de judecată pe cale

separată.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel ambele părți.

Apelantul Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești a criticat soluția primei instanțe

susținând în esență că:

În mod greșit s-a

reținut că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită în accepțiunea

Legii nr. 10/2001, în condițiile în care aceasta nu a depus documente din care

să reiasă că autorii săi au venit la moștenirea antecesorilor acestora,

respectiv a soților M.A. și S.S. (ns. S.), și a soților S.M. și R. (ns. S.).

Pentru a reține

calitatea reclamantei de moștenitor al foștilor proprietari, instanța de fond a

făcut referire numai la certificatele de moștenitor care dovedesc calitatea

acesteia de moștenitor al părinților și unchiului. Nu s-a invocat nici un

document din care să rezulte că părinții, respectiv unchiul petentei ar fi

venit la moștenirea foștilor proprietari, respectiv a soților S.M. și R.

A mai precizat

apelantul că prin dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001, s-a stabilit

clar care sunt categoriile de persoane ce beneficiază de prevederile acestui

act normativ. Instanța de fond a admis în mod eronat acțiunea, câtă vreme

reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma foștilor

proprietari.

Prin apelul formulat

de apelanta reclamantă a susținut în esență că:

Greșit a fost

obligată la plata sumei de 84.516 RON reprezentând îmbunătățiri aduse

imobilului, reactualizate cu indicele inflației la data plății.

A arătat apelanta că

nu contestă dreptul Ministerului Justiției de a obține despăgubiri, potrivit

dreptului comun, pentru sporul de valoare al imobilului, dar acest spor trebuie

să rezulte din îmbunătățiri necesare și utile, iar nu din lucrări necesare

administrării imobilului pentru activitatea desfășurată de intimat în acesta.

Chiar potrivit art.

48 din Legea nr. 10/2001 - temei de drept ce a fost avut în vedere de instanță

- dreptul la despăgubiri trebuie să rezulte din cheltuieli necesare, iar

cuantumul despăgubirilor ar trebui stabilit prin scăderea gradului de uzură al

îmbunătățirilor efectuate, în raport cu durata de viață a acestora.

A susținut apelanta

că majoritatea cheltuielilor invocate de intimatul-reclamant au caracter

voluptoriu, respectiv că acestea nu măresc valoarea imobilului, fiind efectuate

pentru buna desfășurare a activității deținătorului (aceea de judecătorie).

S-a arătat că numai

cheltuielile pentru reparația capitală efectuată în anul 1995 și cele pentru

reparația acoperișului, realizată în anul 2005 ar putea fi avute în vedere la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă aceste cheltuieli trebuie ajustate

ținând seama de gradul de uzură a lucrărilor efectuate.

A considerat apelanta

că, în măsura în care nu vor fi avute în vedere argumentele expuse, prin

obligarea sa la plata în integralitate a sumelor indicate în cererea

reconvențională, actualizate cu indicele de inflație la data plății, se

realizează o îmbogățire fără justă cauză a intimatului reclamant.

În drept, au fost

invocate prevederile art. 282 - 298 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 224A din 25 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de

Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești; a admis apelul reclamantei

G.I.R.; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune. A respins ca prescrisă cererea

reconvențională, sub aspectul cheltuielilor de reparații capitale și amenajării

precum și a celor referitoare la repararea acoperișului, și a respins ca

nefondată cererea reconvențională sub aspectul celorlalte cheltuieli.

Pentru a dispune

astfel, instanța de apel a reținut în esență că:

Conform actelor

depuse la dosar, corect și bine argumentat de prima instanță s-a reținut că

reclamanta are calitate de persoană îndreptățită în accepțiunea Legii nr.

10/2001, de a cere restituirea imobilului.

Trimiterea că

singurele probe (și mijloace de probe ce trebuiau depuse la dosar) ar fi fost

numai certificatul de moștenitor sau testamentul, nu sunt imperativ cerute de

Legea nr. 10/2001 (care este o lege de reparațiune, iar sub aspectul dovezilor

legea permite și alte probe, cum a făcut și contestatoarea).

Cu privire la apelul

formulat de G.I.R., la instanța de fond au fost contestate anumite sume, cu

ocazia dezbaterilor. Or, sub acest aspect, apelul este întemeiat.

Pentru anumite sume,

cererea este prescrisă (fiind depășiți cei trei ani prevăzuți de Decretul nr.

167/1958).

Pentru anumite sume

operează această prescripție; o discuție s-ar putea face în sensul că apelanta

a fost de acord (chiar în apel) cu plata sumei de 8.088 RON - făcută în 1995 -

pentru reparație capitală, sau cea de 6.346 RON făcută în 2005 privind

reparație a acoperișului.

Celelalte cheltuieli

(numai prin prezentarea chitanțelor) nu s-a stabilit că erau utile și necesare

imobilului, ci în lipsă de dovezi au fost cheltuieli „voluptorii”.

Ca atare a fost

admisă excepția prescripției pentru anumite sume și faptul că pentru altele că

sunt voluptorii și cererea reconvențională s-a reținut a nu fi întemeiată

pentru capetele de cerere de la pct. 2, 3, 5 și 6 din actul centralizator.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs pârâtul-reclamant Ministerul Justiției.

Prin Decizia civilă

nr. 2068 din 8 martie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis

recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Deciziei civile nr.

224A din 25 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea

cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pentru a dispune

astfel, instanța de casare a reținut în esență că:

În conformitate cu

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce reglementează conținutul

obligatoriu al hotărârilor judecătorești, hotărârea trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și

cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Trebuie reamintit că

motivarea hotărârii reprezintă o garanție procesuală a procesului echitabil,

reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Deși art. 6 parag. 1

din Convenție nu cere instanțelor să dea un răspuns detaliat fiecărui argument

faptic, instanța are obligația de a proceda la un examen efectiv al

mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă esențiale ale părților, cel

puțin pentru a le aprecia pertinența (a se vedea în acest sens, cauza Albină

contra României, Hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Dinu contra României,

Hotărârea din 16 noiembrie 2006).

Argumentele instanței

de apel constau într-o motivare generică, care nu expune propriile argumente și

temeiurile de drept pe care se sprijină, și nici nu enunță care sunt rațiunile

concrete în virtutea cărora motivarea instanței de fond este însușită de instanța

de apel, astfel că nu au fost respectate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ., și nici pe cele ale art. 6 parag. 1 din Convenție, determinând o

afectare a procesului echitabil, o vătămare procesuală ce nu poate fi

înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei,

spre rejudecarea apelului.

În ceea ce privește

soluționarea apelului sub aspectul cererii reconvenționale, deși însăși

instanța de apel consideră că, în cauză, „o discuție s-ar putea face, numai

pentru că apelanta a fost de acord, chiar în apel, cu plata sumei de 8.088 RON,

făcută în 1995, pentru reparație capitală sau cca. de 6.346 RON, făcută în

2005, privind reparația acoperișului", această analiză nu a mai fost

realizată, ceea ce nu poate echivala cu analiza tuturor mijloacelor de apărare

ale părților.

În acest context,

nemotivarea unei hotărâri determină imposibilitatea analizării, în cadrul

căilor de atac, a legalității sau temeiniciei hotărârii, după natura acestor

căi de atac, nemotivarea hotărârii echivalând, în fapt, cu o necercetare a

fondului pricinii, ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor art. 312 alin. (5)

C. proc. civ.

În consecință, în

rejudecarea cauzei, instanța de apel va trebui să stabilească, în soluționarea

cererii principale, care sunt actele ce justifică calitatea de persoană

îndreptățită a reclamantei, în sensul art. 3 al Legii nr. 10/2001 republicată,

respectiv, calitatea reclamantei de moștenitor a foștilor proprietari, S.M. și

R., conform art. 4 alin. (2) al aceluiași normativ, și, în ipoteza în care,

consideră ca, în materia restituirii imobilelor ce formează obiectul legii

speciale, funcționează norme derogatorii de la regulile de drept comun sub

aspectul probațiunii, să enunțe aceste norme, pentru a se putea exercita

controlul judiciar, din perspectiva interpretării și aplicării legii.

În același sens, în

soluționarea cererii reconvenționale, instanța de apel va trebui să stabilească

care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție

extinctiva în cauză, pentru fiecare sumă solicitată, care este semnificația

recunoașterii de către reclamanta-pârâta a sumelor reprezentând contravaloarea

reparației capitale amenajare și reparației acoperiș, și să determine natura

juridică a sumelor plătite de pârâtul-reclamant, respectiv cheltuieli necesare

și utile, ori cheltuieli voluptorii, în acord cu dispozițiile legale incidente

și, în baza oricăror probe, ce se vor dovedi utile cauzei.

Pentru rejudecarea

apelului, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 13 octombrie

2011, sub numărul de Dosar nr. 8851/2/2011.

În rejudecarea

apelului au fost administrate probe noi, respectiv înscrisuri și expertiză

tehnică în specialitatea construcții.

Prin Decizia civilă

nr. 19A din 28 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat

de apelantul-intimat Ministerul Justiției, împotriva Sentinței civile nr. 426

din 20 martie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă,

în contradictoriu cu apelanta-contestatoare G.I.R.

A admis apelul

formulat de apelanta-contestatoare G.I.R., împotriva aceleiași sentințe.

A respins excepția

prescripției ca nefondată.

A schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că suma pe care o va plăti contestatoarea

intimatului este de 75.009 RON, reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor.

S-a menținut în rest

sentința.

A fost obligat

intimatul să plătească contestatoarei suma de 800 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată în apel.

Curtea de Apel a

reținut următoarele:

Un prim aspect care

se impune a fi lămurit, în rejudecarea apelurilor - potrivit statuărilor

instanței de casare și prevederilor art. 315 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

- este cel referitor la actele care probează calitatea contestatoarei de

persoană îndreptățită la măsurile reparatorii reglementate prin Legea nr.

10/2001.

Analiza asupra

acestei chestiuni trebuie să pornească de la caracterul actului normativ pe

care reclamanta și-a fundamentat pretențiile de restituire a imobilului, și

anume caracterul acestuia de lege specială.

Acest caracter al

Legii nr. 10/2001 face ca reglementările din conținutul ei să deroge la cele

ale dreptului comun, în puterea principiului general de drept specialia

generalibus derogant.

Prevalența Legii nr.

10/2001 - ca lege specială - în raport de reglementările proprii dreptului

comun a fost stabilită și de instanța supremă, prin interpretarea făcută pe

calea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2001, statuând în

sensul că: „Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de

raporturi juridice.

Astfel, dacă actul de

preluare prin care statul a devenit proprietar constituie facta praeterita, situația

juridică pe care a generat-o, constând în calitatea de proprietar recunoscută

statului, cu întreg complexul de drepturi și obligații pe care le implică,

constituie o situație juridică cu persistență în timp - facta pendentia care,

detașându-se de momentul constituirii sale, își continuă existența, intrând

astfel în domeniul temporal de incidență a noii reglementări care, astfel,

devine aplicabilă, fără a retroactiva.

Totodată, fiind vorba

de o situație juridică obiectivă, avându-și originea în lege, iar nu de o

situație juridică subiectivă, constituită prin manifestarea de voință a unuia

sau a unor subiecte de drept, legea nouă o poate reglementa în termenii care îi

sunt proprii, aducându-i modificări sau chiar punându-i capăt, în cadrul

domeniului său temporal legitim de acțiune.

Întrucât

reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și

procedural ordinea publică, rezultă că acestea sunt de imediată aplicare.

Pe de altă parte,

potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001: „Sunt îndreptățite, în

înțelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în

natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai

imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora”, iar conform art. 4 alin.

(2) din aceeași lege „De prevederile prezentei legi beneficiază și moștenitorii

legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite”.

În speță, reclamanta

apelantă a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.

10/2001, prevalându-se de calitatea de succesor în drepturi al foștilor

proprietari ai imobilului - numiții S.M. și S.R.

Cei doi foști

proprietari ai imobilului în litigiu nu sunt autori nemijlociți ai reclamantei,

ci sunt autori îndepărtați ai acesteia, reclamanta-apelantă justificându-și

vocația la măsurile reparatorii solicitate prin prisma mai multor succesiuni

deschise succesiv, prin intermediul cărora acesteia i s-ar fi retransmis

dreptul legat de proprietatea ce a fost preluată de la S.M. și S.R.

Și referitor la modalitatea

de dovedire a transmisiunilor succesorale astfel afirmate de reclamantă, se

impune a se avea în vedere natura specială a reglementărilor din cuprinsul

Legii nr. 10/2001, dar și a celor emise pentru a asigura punerea în aplicare a

acestei legi.

Din această categorie

fac parte și Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate

prin Hotărârea de Guvern nr. 250/2007, prin art. 4.2 din acestea stabilindu-se

că: „La art. 4 alin. (2) din lege norma referitoare la accesul moștenitorilor persoanei

îndreptățite la beneficiul legii implică o analiză calificată a actelor

doveditoare depuse de solicitant (acte de stare civilă, certificate de

moștenitor, dacă acestea există, testamente) pentru stabilirea calității de

moștenitor legal sau testamentar. Având în vedere complexitatea materiei, se

recomandă entităților învestite cu soluționarea notificărilor să apeleze fie la

serviciile unor notari publici, fie ale juriștilor din cadrul entității

respective. Menționăm că legiuitorul a lăsat, într-o primă fază, această

analiză și calificare (a calității de moștenitor) la aprecierea unității

deținătoare sau a entității învestite cu soluționarea notificării. În cazul în

care se depune "certificat de calitate" emis de un notar public,

potrivit legii, entitatea învestită va soluționa notificarea și pe baza

acestuia.”

Din cuprinsul acestei

din urmă norme reiese cu evidență faptul că, persoanelor care se pretind

îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, le este

permis să probeze calitatea de moștenitor și prin acte de stare civilă, iar nu

numai prin certificate de moștenitor ori testamente.

Reglementarea

menționată nu conține vreo limitare a dreptului de a proba transmisiunile

succesorale în această modalitate, astfel că dovedirea calității de moștenitor

prin acte de stare civilă poate fi făcută cu privire la oricare dintre

moștenitorii anteriori ai foștilor proprietari, și care sunt în același timp

antecesori ai persoanei ce solicită măsurile reparatorii în condițiile Legii

nr. 10/2001.

Astfel, argumentul

apelantului Ministerul Justiției în sensul că dovada calității de moștenitor

poate fi făcută exclusiv prin certificat de moștenitor, respectiv prin

testament este vădit nefondată, fiind formulată cu neobservarea facilităților

de probațiune pe care legiuitorul le-a reglementat în favoarea persoanelor

îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

În ce privește

raporturile juridice succesorale care justifică situația reclamantei de

succesoare a foștilor proprietari asupra imobilului a cărui restituire se

solicită în speță, reține următoarele:

Potrivit extrasului

de pe cartea funciară nr. 1538 Agnita, numiții S.M. și S.R. erau proprietari ai

imobilului compus din Casă de piatră și grădină, iar acest imobil a fost

expropriat.

Și din Adeverința nr.

2465-2482 din 8 septembrie 2003 eliberată de Consiliul Local al orașului Agnita

reiese că numitului S.M. i-a fost expropriat imobilul înscris în cartea

funciară nr. 1538 sub nr. top 749, 740.

Actele de stare

civilă atestă următoarele:

- S.M. a decedat la

data de 27 iulie 1969;

- S.R. (soția lui

S.M.) a decedat anterior acestuia, la data de 27 aprilie 1968;

- S.G. (fiul soților

S.M. și R.) a decedat anterior părinților lui, respectiv la data de 30 martie

1968;

- numita M.Z.Z.

(născută S.) a fost sora lui S.M., și decesul acestea a survenit la data de 21

martie 1967 (fiind deci predecedată lui S.M.);

- soțul acesteia din

urmă a fost numitul M.A. - decedat la 14 iulie 1936 -, iar din căsătoria lor au

rezultat copii M.A.M.N. și M.Z.M;

- la data de 8 august

1994 a decedat M.A.M.N.;

- reclamanta G.I.

(născută M.) este fiica lui M.A.M.N.;

- numitul M.Z.M. era

în viață la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și a formulat notificare

pentru imobilul în litigiu, împreună cu reclamanta; acesta a decedat la data de

16 iunie 2003.

Având în vedere acest

conținut al înscrisurilor analizate, se constată că de pe urma numitului S.M. -

persoana de la care a fost preluat imobilul prin expropriere - nu au rămas

moștenitori din clasa I (descendenți), iar soția era predecedată, astfel că la

moștenirea acestuia aveau vocație concretă moștenitorii din clasa a II-a,

respectiv colateralii privilegiați.

Numita S.S., autoarea

reclamantei și sora defunctului, era predecedată acestuia, astfel că dreptul ei

succesoral a revenit, prin reprezentare, copiilor acesteia, M.A.M.N. și M.Z.M.

În urma decesului lui

M.A.M.N., acest drept a fost retransmis către reclamantă.

În raport de aceste

transmisiuni succesorale, se constată că cei doi notificatori au dovedit

raporturile juridice translative de drepturi care îi legitimează în calitate de

persoane cu vocație la dreptul la măsuri reparatorii, vocație ce se

fundamentează pe succesiunile rămase de pe urma antecesorilor lor îndepărtați,

iar formularea notificării produce efect de acceptare a fiecăreia dintre aceste

succesiuni, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr.

10/2001- care stabilește că „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu

au acceptat moștenirea sunt repuși de drept în termenul de acceptare a

succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de

restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror

restituire se solicită în temeiul prezentei legi”.

Se impune a fi

observat faptul că, în redactarea acestei din urmă norme, legiuitorul face

vorbire de „succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat

moștenirea”, ceea ce conduce la concluzia că acest mod de acceptare a succesiunii

trebuie să opereze în privința tuturor succesiunilor care fac legătura între un

notificator ce este succesibil cu vocație succesorală și succesiunea fostului

proprietar al imobilului pentru care s-a formulat notificarea. În patrimoniul

notificatorilor se regăsește dreptul - dobândit prin retransmitere, respectiv

prin reprezentare - pe care autorii lor l-ar avut de a accepta succesiunea

formulând o astfel de notificare.

Aspectul privind

inadvertențele sesizate de apelantul intimat în ce privește prenumele sub care

autorii reclamantei sunt înscriși în diferitele acte de stare civilă ce au fost

depuse nu poate fi reținut ca temei al menținerii Ordinului contestat, ținând

seama pe de o parte de declarațiile de notorietate ce au fost depuse - în formă

autentică - în etapa rejudecării apelului, declarații care atestă împrejurarea

că este vorba de aceleași persoane al căror nume a fost scris de autorități în

modalități diferite (spre exemplu: M./M.; S./Z.; E./I.), dar și de cuprinsul

ansamblului actelor în care se regăsesc asemenea mențiuni, care permit a se

ajunge la concluzia că sunt aceleași persoane, născute la aceeași dată, în

aceeași localitate și din aceeași părinți.

Având în vedere toate

aceste considerente, precum și dispozițiile legale menționate, se reține

caracterul nefondat al criticilor aduse de apelantul intimat sentinței

pronunțate de instanța de fond.

În ce privește apelul

declarat de reclamantă - care privește soluția pronunțată în primă instanță

asupra cererii reconvenționale, se va analiza cu precădere excepția

prescripției dreptului la acțiune, excepție ce a fost invocată de instanță în

precedentul ciclu procesual, și în privința căreia instanța de casare a dispus

a fi analizată cu prilejul rejudecării apelului.

Din această

perspectivă, se reține că prescripția reprezintă o sancțiune care operează față

de titularul de drept ce a rămas în pasivitate în mod nejustificat o perioadă

de timp prescrisă de lege.

Termenul de

prescripție începe să curgă, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958,

de la data când se naște dreptul la acțiune.

În speță, cererea în

pretenții formulată de intimatul reclamant a fost fondată pe faptul juridic

licit al îmbogățirii fără justă cauză, derivat din împrejurarea că odată cu

restituirea imobilului către reclamanta pârâtă, aceasta din urmă ar beneficia

fără drept de investiții/îmbunătățiri pe care intimatul le-a efectuat.

Or, în condițiile în

care imobilul se află și în prezent în administrarea apelantului intimat, iar

dreptul apelantei reclamante pârâte asupra imobilului respectiv este în

litigiu, nefiind pronunțată o hotărâre executorie care că confere acesteia

legitimitatea de a solicita să îi fie predat bunul, nu există temei spre a se

reține că termenul de prescripție ar fi început să curgă de la data la care

investițiile au fost făcute - când beneficiul acestor investiții a aparținut

chiar intimatului reclamant.

Față de aceste

considerente, nu se poate constata caracterul întemeiat al excepției analizate.

Prima instanță a

reținut temeinicia pretențiilor formulate de intimatul reclamant în baza art.

48 din Legea nr. 10/2001.

Procedând astfel,

instanța de fond a greșit, extinzând nejustificat sfera de aplicare a unei

norme speciale care se referă la situația chiriașilor din imobilele ce intră în

sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, în ce privește însăși entitatea

notificată, încălcând astfel regula de interpretare potrivit căreia excepțiile

sunt de strictă interpretare.

Această cerere a

intimatului reclamant se impunea a fi analizată în condițiile dreptului comun,

astfel cum partea a și formulat-o, respectiv în coordonatele instituției

îmbogățirii fără justă cauză.

Respectând aceste

coordonate, se constată că reclamanta-pârâtă a recunoscut beneficiul pe care

l-ar avea ca urmare a unora dintre lucrările de îmbunătățire pentru care au

fost formulate pretențiile de dezdăunare de către intimatul-reclamant,

solicitând însă ca la stabilirea întinderii obligației sale de dezdăunare să

fie avută în vedere uzura înregistrată de aceste lucrări în raport de data

efectuării lor.

Această din urmă

solicitare a reclamatei pârâte este întemeiată ținând seama de faptul că

îmbogățirea fără justă cauză constă în mărirea patrimoniului unei persoane, pe

seama micșorării patrimoniului altei persoane, fără a exista o cauză justă.

În patrimoniul

reclamantei pârâte urmează a intra îmbunătățirile făcute pe cheltuiala

intimatului numai în măsura în care acestea mai există în prezent.

Partea de investiție

în privința căreia a intervenit uzura specifică a profitat chiar intimatului

recurent, prin deținerea și utilizarea bunului imobil, astfel că micșorarea de

patrimoniu ce operează în aceste din urmă limite nu are drept corespondent o

majorare a patrimoniului reclamantei pârâte și, în consecință, nu este

îndreptățit să pretindă acesteia despăgubiri.

Prin expertiza ce a

fost efectuată în etapa rejudecării apelului s-a constatat că, dintre lucrările

de investiții efectuate de intimatul reclamant la imobilul ce urmează a fi

restituit reclamantei pârâte, numai cele care au privit reparațiile capitale de

amenajare și reparațiile aduse acoperișului (care au și fost recunoscute de

reclamata pârâtă) au însușirea de utile beneficiarului restituirii, în timp ce

celelalte lucrări la care se referă cererea reconvențională nu au o astfel de

însușire, ele fiind necesare și utile strict pentru desfășurarea activității

specifice instanței judecătorești care folosește efectiv imobilul.

Ca atare, pretențiile

în despăgubire formulate de apelantul intimat reclamant au fost dovedite numai

în limita sumei 75.009 RON, ce reprezintă valoarea actualizată - conform

raportului de expertiză depus la data de 9 decembrie 2013 - a lucrărilor

constând în reparație capitală amenajare efectuată în anul 1995, și reparație

acoperiș efectuată în anul 2005, după deducerea uzurii pe care aceste lucrări

au înregistrat-o de la data efectuării lor până în prezent.

În ce privește alte

cheltuieli de reparații identificate de expert, sau cele efectuate la acoperiș

în anul 2013 - potrivit facturii depuse de apelantul intimat reclamant la ultimul

termen de judecată în apel - acestea nu au format obiectul cererii

reconvenționale, prin această cerere solicitându-se exclusiv contravaloarea

îmbunătățirilor identificate prin Adresa nr. 165/DE/12 martie 2007 a Curții de

Apel Alba Iulia, respectiv: reparație capitală amenajare efectuată în 1995;

expertizare pt. SF realizată în 2002; Studiu fezabilitate efectuat în 2003;

reparație acoperiș efectuată în 2005; proiectare rețea LAN efectuată în 2005;

executare rețea LAN realizată în 2006.

Cum, potrivit art.

294 alin. (1) C. proc. civ., părțile nu sunt îndreptățite să formuleze cereri

noi în fața instanței de apel, iar apelul formulat de Ministerul Justiției nu a

privit soluția primei instanțe relativă la cererea reconvențională, solicitarea

apelantului-pârât - formulată în cadrul concluziilor orale - de acordare și a

acestor cheltuieli nu poate fi primită.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta G.I.R. și pârâtul

Ministerul Justiției.

Reclamanta G.I.R. a

criticat decizia, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a susținut că instanța a făcut o greșită interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale în materia prescripției extinctive atunci când

a reținut că acțiunea în pretenții nu este prescrisă și a respins excepția

invocată în acest sens.

Dreptul la acțiune,

având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost

exercitat în termenul stabilit de lege iar acest termen se calculează de la

data de când s-a născut dreptul de a solicita contravaloarea lucrărilor

efectuate.

În raport de data

efectuării lucrărilor, pârâtul putea să solicite contravaloarea acestora doar

pentru perioada 19 iunie 2005 - 19 iunie 2008.

În ceea ce privește

cuantumul sumei, s-a susținut că în cauză nu s-a stabilit pe deplin care

lucrări au fost de întreținere și care au fost necesare și utile și care au

adus un spor de valoare imobilului.

A arătat recurenta că

lucrările de reparație capitală amenajare nu a fost dovedit, că acestea au

profitat doar pârâtului în raport de destinația imobilului iar în prezent

imobilul se află într-o stare avansată de degradare.

O altă critică

vizează greșita neacordare, în totalitate, a cheltuielilor de judecată

efectuate în apel, deși aceste cheltuieli au fost dovedite.

Ministerul Justiției

a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs s-a susținut că în mod nelegal instanța a reținut că în

cauză s-a făcut dovada că reclamanta are calitate de persoană îndreptățită, în

accepțiunea Legii nr. 10/2001, deși aceasta nu a depus înscrisuri din care să

rezulte că autorii săi au venit la succesiunea antecesorilor acestora și au

calitate de moștenitori legali.

În cauză nu este

suficient că reclamanta a făcut dovada calității de moștenitor de pe urma

părinților săi, respectiv unchiul său, ci trebuia să facă dovada, în aceleași

condiții, respectiv cu certificate de moștenitor, că aceștia sunt moștenitori

legali de pe urma foștilor proprietari ai imobilului.

S-a arătat că dovada

calității de moștenitor se face doar cu certificatul de moștenitor, în cauză

nefiind aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

S-a criticat decizia,

invocându-se că în mod nelegal și netemeinic instanța a reținut că acțiunea în

pretenții a fost dovedită numai în limita sumei de 75.009 RON, ce reprezintă

valoarea actualizată a lucrărilor efectuate în anii 1995, respectiv 2005, fără

a se observa că au fost efectuate lucrări de reparații începând cu anul 1993 și

până în anul 2006 și toate aceste lucrări au fost necesare și utile imobilului,

aducând un spor de valoare.

Analizând motivele de

recurs se constată că recursul declarat de reclamanta G.I.R. este fondat în

parte iar recursul declarat de Ministerul Justiției este nefondat.

Critica formulată de

recurenta reclamantă G.I.R. privind greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor legale în materia prescripției dreptului la acțiune, respectiv

aprecierea momentului de la care începe să curgă termenul general de

prescripție extinctivă este nefondată.

În principiu, dreptul

la acțiune privitor la drepturile de creanță sunt prescriptibile extinctiv.

Această regulă rezultă atât din art. 1 alin. (1) al Decretului nr. 167/1958

(coroborat cu art. 21) cât și din alte dispoziții legale, cuprinse fie în

același decret (art. 7, 8 și 11 îndeosebi, referitoare la începutul

prescripției extinctive) fie și alte acte normative (codul civil).

Cererea de restituire

a contravalorii investițiilor făcute de pârât la imobilul deținut și care

sporesc valoarea acestuia, ca acțiune personală patrimonială, este supusă

prescripției.

Regula generală

privind începutul prescripției dreptului material la acțiune are, de lege lata,

o dublă consacrare în două texte cuprinse însă în acte normative diferite: art.

7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 și art. 1886 C. civ.

Conform acestei

reguli, prescripția extinctivă începe să curgă la data nașterii dreptului

material la acțiune.

Data nașterii

dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv (ori interesul

legitim) este încălcat, negat ori contestat ori data la care dreptul la acțiune

- chiar în lipsa unei contestații sau încălcări - trebuie, după circumstanțe

exercitat.

Până în momentul în

care dreptul subiectiv nu a fost încălcat, negat ori contestat, nu se poate

vorbi de nașterea dreptului la acțiune, pentru că nu există niciun motiv pentru

a se obține, prin constrângere, protecția statală a dreptului subiectiv, și

nici rațiuni care să facă necesară declanșarea cursului prescripției extinctive.

Prescripția dreptului

la acțiune în recuperarea contravalorii îmbunătățirilor și investițiilor făcute

la imobilul deținut și care sporesc valoarea acestuia, începe să curgă de la

momentul negării și contestării dreptului pârâtului, prin formularea acțiunii

în restituirea bunului, întrucât numai din acest moment se poate stabili cu

certitudine starea imobilului, valoarea amenajărilor și investițiilor, valoarea

degradărilor, fiind pe deplin aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din

Decretul nr. 167/1958.

Nefondată este și

critica formulată de reclamantă privind faptul că în cauză nu s-a determinat

care lucrări au fost necesare și utile imobilului, și care au adus un spor de

valoare acestuia, precum și gradul de uzură, pentru că trebuie acordat doar contravaloarea

sporului de valoare de la data restituirii.

Din raportul de

expertiză efectuat în cauză și din răspunsurile la obiecțiunile formulate de

părți precum și din motivarea instanței rezultă că au fost avute în vedere doar

lucrările de amenajare capitală din anul 1995 și pentru reparație acoperiș din

anul 2005 și care au fost caracterizate în mod legal ca fiind lucrări necesare

și utile imobilului și care au adus un spor de valoare, avându-se în vedere

totodată și coeficienții de uzură.

Fondată este însă

critica privind aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în sensul că

instanța de apel în mod greșit nu a acordat reclamantei contravaloarea totală a

cheltuielilor de judecată efectuate în apel, reprezentând contravaloarea

expertizei, respectiv 1.620 RON, dovada acestor cheltuieli fiind făcută cu

înscrisurile depuse la dosar, plata fiind confirmată și de către expert.

În ce privește

recursul formulat de Ministerul Justiției acesta este nefondat pentru

următoarele considerente:

Critica privind greșita

reținere a calității de persoană îndreptățită a reclamantei, în accepțiunea

Legii nr. 10/2001 este nefondată.

Astfel, dovada

calității de moștenitor se face, de regulă, cu certificatul de moștenitor sau

de legatar, ori hotărârea judecătorească, însă în lipsa acestora, prin orice

mijloace de probă care atestă legătura de rudenie, acceptarea succesiunii etc.,

respectiv acte de stare civilă.

În speță, este

adevărat că reclamanta nu a putut prezenta un certificat de moștenitor care să

ateste dincolo de orice dubiu calitatea de moștenitori a părinților săi,

respectiv unchiului său, de pe urma titularilor dreptului de proprietate asupra

imobilului, însă în cauză au fost administrate suficiente alte dovezi pe baza

cărora se poate reține legătura de rudenie și care justifică calitatea de

succesoare a reclamantei, cererea de restituire având valoare de acceptare a

succesiunilor pentru bunurile care fac obiectul legii și la care autorii

reclamantei aveau vocație succesorală.

Dispozițiile art. 4

alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în raport cu

principiile devoluțiunii legale a moștenirii în sensul că sunt repuși în

termenul de acceptare acei succesibili care nu sunt înlăturați de la moștenire

de succesibili în grad