ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 578/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 06.11.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C., a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 577 alin. (1), art. 582, art. 589 și art. 2502 alin. (2) C. civ., să se constate că, prin efectul accesiunii imobiliare, a dobândit un drept de proprietate asupra lucrărilor adăugate la imobilul identificat cu nr. cadastral nou x, pentru care nu exista acte de proprietate.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arată că prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/24.01.2012, a achiziționat de la pârâții B. și C. un imobil compus din teren în suprafața totala de 273,87 mp, precum și construcție corp C1-locuință, cu regim de înălțime S+P+2E, cu o suprafață construită la sol de 232,79 mp și suprafața construita desfășurată de 725 mp, compusă din subsol, având doua pivnițe și un beci, parter având șapte camere și dependințe, etaj I având șapte camere și dependințe, și etajul II având șapte camere și dependințe, precum și trei balcoane, construcție identificata cu număr cadastral x C1. După încheierea contractului de vânzare-cumpărare și intrarea efectivă în posesie, a constat că imobilul construcție C1 avea peste regimul de înălțime S+P+2 E, fiind edificate alte doua etaje, deși din contractul de vânzare-cumpărare nu reieșea acest aspect.

Prin sentința nr. 3454 din 18.12.2018, Tribunalul Constanța, secția I civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 121C din 23.10.2019, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel, reclamantul A. a declarat recurs, în temeiul dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casare deciziei recurate și, în rejudecare, pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că, prin efectul accesiunii imobiliare, a dobândit un drept de proprietate asupra lucrărilor adăugate la imobilul identificat cu nr. cadastral nou x înscris în CF nr. x a Municipiului Constanța, pentru care nu există acte de proprietate.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurentul-reclamant a susținut, în esentă, următoarele:

- instanța de apel a respins calea de atac, fără a analiza sentința tribunalului prin prisma motivelor invocate, respectiv fără a consemna o motivare în sprijinul raționamentului juridic al instanței de fond, încălcând regulile de procedura care guvernează calea de atac a apelului și, mai mult, a pronunțat o hotărâre nemotivată sub acest aspect, ceea ce face imposibilă analiza în cadrul recursului, a legalității soluției;

- instanța de apel și-a fundamentat soluția de respingere a apelului exclusiv pe motivele de respingere a cererii de chemare în judecată, fără a analiza dacă motivele oferite de instanța de fond sunt temeinice si legale, încălcând dispozițiile procedurale prevăzute de art. 480 C. proc. civ., precum și prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod;

- instanța de apel s-a limitat practic la a verifica dacă există o autorizație de construire pentru partea din imobil reprezntată de etajele 3 și 4, dezvoltând argumente pronind de la acest aspect prin prisma Deciziei nr. 13/2019 pronunțate de ICCJ în recurs în interesul legii, fără a avea în vedere că decizia în discuție reglementează o altă situație decât cea supusă judecății;

- prin decizia recurată, instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1673 C. civ., cu privire la dobândirea acțiunilor și drepturilor accesorii de către cumparator, odată cu imobilul;

- în mod greșit a reținut instanța de apel că bunul s-a transmis integral în patrimonial cumparatorului cu sarcina de a demola construcțiile ilegale, aceasă obligație personală stabilită printr-un proces-verbal de contravenție, nefiindu-i adusă la cunoștință de vânzător și nici în contract nu a fost prevăzută în mod expres;

- argumentele juridice întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 50/1991 sunt nelegale, instanța încălcând normele de drept incidente în cauză;

- reclamantul nu este un constructor de rea credință, ci un terț dobânditor de bună credință care depune toate diligențele necesare pentru protejarea drepturilor și intereselor sale legale și, prin urmare, nu îi sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 13 din 8 aprilie 2019 a ICCJ, privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București vizând interpretarea dispozițiilor art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în sensul dacă acestea constituie sau nu un impediment legal la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției prin efectul accesiunii imobiliare artificiale.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același cod.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

În cee ace privește crirticile recurentului-reclamant încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., din perspectiva viciilor constând în nemotivarea deciziei recurate, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru urmatoarele considerente:

Motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare, trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, fiind de esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar.

Înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns complet la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță.

În cauză, ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel era ținută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor apelantului și al apărărilor părților și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel, având a răspunde motivelor de apel formulate de reclamant, a aratat argumentele pentru care a apreciat că sentința apelată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., din perspectiva prevederilor legale invocate de reclamant prin cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel, astfel că instanța de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Astfel, instanța de apel, a reținut, ca și tribunalul, în raport de probele administrate în cauză și având în vedere și declarațiile părților, că prin contractul de vânzare cumpărarea autentificat sub nr. x/24.01.2012 la B.N.P. D. și E., reclamantul A. a cumpărat de la pârâții B. și C. imobilul situat în Constanța, bd. x, jud. Constanța, compus din teren în suprafață totală de 273,87 mp. din actele de proprietate (273 mp. din măsurătorile cadastrale) și construcție Corp C1 - locuință, cu regim de S+P+2E, identificat cu număr cadastral nou x.

S-a reținut că din extrasul pentru informare CF nr. x Constanța, reiese că imobilul descris ca fiind alcătuit din teren și construcție în suprafață de 725 mp S+P+2E, avea înscris un antecontract de vânzare-cumpărare de bun viitor autentificat sub nr. x/12.08.2010 la B.N.P. E. prin care pârâții C. și B. i-au promis lui A., vânzarea etajului 4, notat în cartea funciară a imobilului prin încheierea nr. 50446/2010.

Instanța de apel a mai reținut că prin procesul-verbal nr. x/01.07.2010, numita C. a fost sancționată cu amenda de 9.000 RON pentru că a executat lucrări de construcție la imobil fără a deține autorizație de construire și că, pe lângă sancțiunea contravențională s-a dispus oprirea lucrărilor de construcție și obținerea autorizației de construire pentru lucrările nelegal realizate în termen de 60 de zile sau în caz contrar, desființarea lucrărilor și aducerea imobilului la starea inițială în termen de 15 zile de la expirarea termenului acordat pentru obținerea autorizației de construcție, însă contravenienta nu s-a conformat niciuneia dintre obligațiile stabilite ci, dimpotrivă, la 10.09.2010 s-a constatat, din nou, continuarea lucrărilor la etajul 4.

S-a constatat că imobilul a fost identificat printr-o expertiză topografică din ale cărei concluzii rezultă că la adresa din bulevardul x nr. 11 Constanța, construcția C1 (cu 6 nivele, parter și 4 etaje) are o suprafață construită totală de 1.598 mp, astfel: S-230 mp, P-230 mp, etaj 1-253 mp, etaj 2-292 mp, etaj 3-292 mp și etaj 4-292 mp, expertul constatând că deși în anul 2007 când s-a realizat înscrierea, imobilul avea o structură de S+P+2E, la data vânzării către reclamant, aceasta avea structura de S+P+4 E și suplimentar, o terasă, edificate din materiale durabile, nivelurile superioare fiind realizate fără a deține aprobări legale.

Instanța de apel a reținut că, în temeiul art. 1673 C. civ., vânzătorul a transmis reclamantului, odată cu dreptul de proprietate asupra bunului vândut, și toate drepturile și acțiunile accesorii ce le aparțineau, iar din conținutul explicit al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012,rezultă că nu s-au transmis convențional reclamantului nici un fel de acțiuni legate de etajul 3 și etajul 4 ale construcției C1.

De altfel, s-a reținut că înstrăinătorii nu aveau un drept de proprietate asupra etajului 3 și 4 în legătură cu care aveau deja impusă prin procesul-verbal nr. x/01.07.2020 obligația de desființare a lucrărilor și aducerea la starea inițială.

S-a mai reținut că, din perspectiva prevederilor Legii nr. 50/1991, o autorizație de construcție și documentația care a stat la baze eliberării ei este suficientă doar pentru a constatarea dreptului titularului ei de a edifica și amplasa construcția, iar în lipsa autorizației de construcție, a procesului-verbal de recepție a lucrărilor la finalizarea acestora, obligatorie pentru toate tipurile de construcții autorizate, nu se poate considera că, pentru construcțiile realizate prin supraetajarea cu etajele 3 și 4, proprietarul construcției inițiale a devenit și proprietarul acestora.

Instanța de apel a argumentat că aceasta este și dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 13/2019 prin care s-a stabilit că lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoașterea pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a verificat atât situația de fapt stabilită de către instanța de fond, cât și modul de aplicare a normelor juridice la împrejurările de fapt reținute, realizând propria reapreciere a probatoriului dosarului și examinarea concretă și efectivă a apărărilor și criticilor din apel, astfel că se vădesc a fi nefondate criticile recurentului referitoare la nemotivarea hotărârii recurate.

În plus, instanța de recurs apreciază că faptul de a nu fi de acord cu motivarea unei hotărâri judecătorești, pronunțate în baza și în urma unei proceduri echitabile, nu echivalează cu o critică de nelegalitate care să determine reformarea hotărârii supuse controlului de legalitate, ci este poziționarea subiectivă a unei părți, în raport cu o hotărâre care o nemulțumește, întrucât a pierdut procesul.

Referitor la motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se constată că și acesta este nefondat.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel în adoptarea soluției pronunțate nu s-a limitat doar la verificarea existenței autorizației de construcție pentru lucrările adăugate imobilului din perspectiva Deciziei nr. 13/2019 pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii, ci s-a raportat atât la temeiurile de drept indicate de reclamant prin cererea de chemare în judecată, cât și la probatoriul administrat.

În acest sens, instanța de apel a reținut că pârâții vânzători nu aveau un drept de proprietate asupra etajelor 3 și 4 în legătură cu care aveau deja impusă prin procesul-verbal nr. x/01.07.2020 obligația de desființare a lucrărilor și aducerea la starea inițială, întrucât constructorul C. nu a avut autorizația de construcție, iar în lipsa autorizației de construcție, a procesului-verbal de recepție a lucrărilor la finalizarea acestora (ceea ce înseamnă realizarea tuturor elementelor prevăzute în autorizație și efectuarea recepției la terminarea lucrărilor - art. 37 din Legea nr. 50/1991), obligatorie pentru toate tipurile de construcții autorizate, nu se poate considera că, pentru construcțiile realizate prin supraetajarea cu etajele 3 și 4, proprietarul construcției inițiale a devenit și proprietarul acestora.

Instanța de apel a argumentat că aceasta este și dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 13/2019.

Astfel, prin Decizia nr. 13/03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curții de Apel București, în interpretarea și aplicarea art. 492 din C. civ. vechi, art. 579 alin. (1), art. 577 alin. (2) din C. civ., art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 și art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Lipsa autorizației de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum și lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, constituie impediment pentru recunoașterea, pe cale judiciară, în cadrul acțiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcții realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii."

Conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept, printr-o decizie pronunțată în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe și opozabilă erga omnes de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial. Decizia este aplicabilă, de la momentul menționat, atât cauzelor pendinte, cât și celor care se introduc ulterior pe rolul instanțelor.

Or, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată introduse de reclamant, instanța de recurs consideră, în acord cu instanța de apel, și în considerarea dispozițiilor legale enunțate, că această cerere se înscrie în sfera interpretării obligatorii ce se impune prin prisma deciziei pronunțate în recursul în interesul legii.

Astfel, în interpretarea acestei decizii, în mod legal, a reținut instanța de apel că în lipsa autorizației de construcție, a procesului-verbal de recepție a lucrărilor la finalizarea acestora (ceea ce înseamnă realizarea tuturor elementelor prevăzute în autorizație și efectuarea recepției la terminarea lucrărilor - art. 37 din Legea nr. 50/1991), obligatorie pentru toate tipurile de construcții autorizate, nu se poate considera că, pentru construcțiile realizate prin supraetajarea cu etajele 3 și 4, proprietarul construcției inițiale a devenit și proprietarul acestora.

În acest context, s-a reținut că așa cum pârâții B. și C. nu puteau invoca accesiunea pentru dovedirea proprietății asupra construcției edificate pe terenul proprietatea lor cu încălcarea legislației privind disciplina în construcții, nici reclamantul nu poate invoca această accesiune, fiind succesor cu titlu particular ce a dobândit terenul și construcția nelegal extinsă.

În consecință, instanța de apel, identificând corect ipoteza de aplicare a Deciziei nr. 13 din 03.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a făcut o aplicare particulară, la speța dedusă judecății, a acestei decizii.

În înlăturarea criticii, potrivit căreia instanța de apel ar fi aplicat greșit această decizie, dar și dispozițiile de drept material ale Legii nr. 50/1991 și cele care reglementează dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune, instanța de recurs consideră că obligativitatea autorizației de construire, drept cerință pentru intabulare, rezultă, fără dubiu, din prevederile art. 37 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 și art. 37 alin. (6) din Legea nr. 50/1991, care impun existența certificatului de atestare eliberat de autoritatea locală emitentă a autorizației de construire, care să confirme că edificarea construcțiilor s-a efectuat conform autorizației de construire și existența procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ambele acte presupunând, în mod logic, preexistența autorizației de construire.

Potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, "Lucrările de construcții autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor (...)". Câtă vreme, potrivit art. 37 alin. (5), construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia nu se considera finalizate, în cazul acestora, nu se poate elibera de către autoritatea competentă procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, ceea ce conduce la imposibilitatea intabulării.

În consecință, în lipsa autorizației de construire, dreptul de proprietate asupra construcției nu ar putea fi recunoscut de autoritățile administrative, în sensul că titularul nu ar putea să solicite înscrierea construcției în evidențele fiscale și de publicitate imobiliară, neavând, în consecință, nici posibilitatea de a dispune de acest drept, concluzia care se impune fiind aceea că, prin cererea de constatare pe cale judiciară a dreptului de proprietate asupra construcției, titularul tinde să înlăture impedimentul legal al constatării dreptului pe cale administrativă și să înfrângă legitimitatea refuzului autorităților de a elibera, printr-o hotărâre judecătorească ce beneficiază de efectele prevăzute de C. proc. civ., cu consecința eludării dispozițiilor legale imperative care impun obligația de a obține autorizația de construire.

În concluzie, având în vedere că în cauză, pârâții nu puteau invoca accesiunea pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra etajelor trei și patru din imobilul edificate fără autorizație de construcție, nici reclamantul nu poate solicita în instanță obținerea dreptului de proprietate asupra celor două etaje prin accesiune, având aceleași drepturi ca autorii săi.

Nu poate fi primită nici critica recurentului reclamant, în sensul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1673 C. civ., reținând că odată cu bunul imobil cumpărătorului i se transferă și obligația de demolare sau de intrarea în legalitate, arătând că aceste obligații sunt personale și aparțin vânzatorului.

Înalta Curte reține că obligația desființării construcției realizate nelegal este una sui generis, similară celei scriptae in rem, care se transmite odată cu dreptul de proprietate asupra imobilului. Nu răspunderea contravențională este cea care se transmite noului proprietar, care este si rămâne una personală, ci obligația de desființare a construcției ridicate fără autorizație.

Obligația de obținere a autorizației de construire are natura juridică a unei limitări legale a dreptului de proprietate privată, pe care îl grevează indiferent de titular (și de numărul transmisiunilor), fiind astfel opozabilă oricăruia dintre proprietarii fondului. Obligația de readucere a fondului în limitele legal recunoscute, ca urmare a ridicării unei construcții fără autorizație (de construire) prealabilă, nu poate fi, la rândul ei, decât opozabilă proprietarului fondului, oricare ar fi acesta. Altminteri, ar fi suficient ca cel care a edificat fără autorizație de construire să înstrăineze bunul pentru a asigura supraviețuirea fizică, dar și juridică (prin prezervarea dreptului de proprietate) a lucrării, iar limitarea legală a dreptului de proprietate menită să asigure dezideratul unei urbanizări eficiente ar fi una pur iluzorie.

De asemenea, este de reținut că art. 32 din Legea nr. 50/1991 subordonează admiterea demersului - ce tinde la desființarea lucrării - neconformării celui care a edificat fără autorizație măsurilor stabilite prin procesul-verbal de constatare a contravenției, fără a-l identifica în mod necesar pe acesta ca fiind persoana care se legitimează procesual pasiv într-un astfel de litigiu. Aceasta înseamnă că dreptul de a cerere desființarea lucrării ridicate fără autorizație poate fi exercitat nu doar împotriva celui care a edificat fără autorizație, ci și împotriva unui posibil succesor cu titlu particular al acestuia, atât timp cât condițiile prevăzute de articolul anterior menționat sunt îndeplinite.

În alți termeni, textul poate fi identificat ca reprezentând sursa legală a posibilității opunerii dreptului de a cere desființarea lucrării inclusiv succesorului cu titlu particular al celui care a edificat fără autorizație de construire.

În cauză, pârâții au construit etajele trei și patru din imobil fără să dețină autorizație de construire. În momentul edificării construcției fără autorizație s-a săvârșit contravenția reținută prin procesul-verbal nr. x/01.07.2010, prin care pârâta C. a fost sancționată cu amenda de 9.000 RON și s-a născut obligația intrării în legalitate (moment depășit în prezent) sau desființării construcției, obligație care se transmite odată cu dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind o obligație sui-generis, similară celor scriptae in rem, care sunt strâns legate de posesia lucrului, obligația fiind opozabilă față de un terț străin de raportul juridic care a dat naștere acesteia. Fiind o obligație legată de posesia bunului nu prezintă relevanță nici buna-credință a terțului dobânditor, întrucât aceasta ar însemna că dispozițiile Legii nr. 50/1991 ar rămâne fără substanță prin simpla înstrăinare a bunului.

Prin urmare, este irelevantă susținerea recurentului-reclamant în sensul că pârâții nu i-au adus la cunoștință obligația personală stabilită printr-un process-verbal de contravenție și că această obligație nu a fost prevăzută nici în contractual de vânzare cumpărare, întrucât, obligația de a suporta consecințele nerespectării dispozițiilor legale privind disciplina în construcții este transmisă ca un accesoriu odată cu bunul.

De altfel, reclamantul nu poate invoca că nu a cunoscut că cele două etaje au fost adăugate cu nerespectarea dispozițiilor legale, având în vedere că acesta a fost beneficiaarul unei promisiuni de vânzare a unui bun viitor privind etajul 4 din imobil când vânzatorul fusese deja sancționat cu amenda de 9.000 RON prin procesul-verbal nr. x/01.07.2010, iar la prima instanță, la termenul din 11.06.2018, a declarat că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2012, a văzut imobilul, că la acel moment imobilul avea 4 etaje și că i s-au arătat acte de proprietate pentru două nivele.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentului-reclamant, în sensul că instanța de apel a făcut o greșită aplicarea a dispozițiilor art. 1673 C. civ., decizia recurată fiind în afara oricărei critici sub acest aspect.

În consecință, față de considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reține întrunirea cerințelor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarant în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 121C din 23 octombrie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 martie 2021.