ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4099/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea formulată, reclamanta H.H., domiciliată în Siria, cu domiciliul ales în București, sector 6, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul A.A.M., cetățean sirian cu reședința în Târgu Jiu, să se dispună recunoașterea pe teritoriul României a Hotărârii judecătorești nr. 316 din 15 martie 2003 pronunțată de către Judecătoria Sharia II din orașul Alep Siria și executarea sentinței în sensul înapoierii fiicei minore S.A.M. de la pârâtul A.A.M., care o ține fără drept. În motivarea cererii a susținut că prin Hotărârea judecătorească 316 din 15 martie 2003 pronunțată de Judecătoria Sharia II din orașul Alep, Siria s-a desfăcut căsătoria încheiată între reclamantă și pârât, minora S.A.M., născută la 11 august 2000 în Gottingen, Germania, fiindu-i încredințată reclamantei.

Hotărârea a rămas definitivă prin renunțarea la apel a pârâtului la 26 septembrie 2004, iar în 5 septembrie 2006 minora a plecat în Turcia, pentru o intervenție chirurgicală, operație ce trebuia făcută de un medic german. În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992, art. 103 C. fam. și Decretul nr. 70/1979 încheiat între Republica Socialistă România, la acea dată, și Republica Arabă Siria privind asistența judiciară în materie civilă și penală.

Prin Sentința nr. 406/2011 din 14 decembrie 2011, Tribunalul Gorj, secția I civilă, a respins cererea formulată de reclamanta H.H., domiciliată în Siria, orașul Alep, cu domiciliul ales în București, sector 6, formulată prin mandatar G.D.C., îndreptată împotriva pârâtului A.A.M., cetățean sirian cu reședința în Târgu Jiu, privind recunoașterea pe teritoriul României a Hotărârii judecătorești nr. 316 din 15 martie 2003, pronunțată de către Judecătoria Sharia II din orașul Alep - Siria și executarea sentinței în sensul înapoierii minorei S.A.M. Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut următoarele: În ceea ce privește competența soluționării cererii de Tribunalul Gorj, secția civilă, s-a reținut că instanța a fost legal sesizată prin Sentința civilă nr. 5365 din 14 iunie 2011 a Judecătoriei Târgu Jiu, secția civilă, iar potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. i) C. proc.

civ., competența aparține tribunalului din raza teritorială a domiciliului pârâtului, competență stabilită și de dispozițiile art. 148 - 149 din Legea nr. 105/1992. S-a reținut că minora S.A.M., de cetățenie germană, care inițial prin Sentința civilă 316/2004 a fost încredințată reclamantei H.H., este în îngrijirea tatălui A.A.M. din septembrie 2006, că minora are probleme de sănătate, motiv pentru care se află în evidența mai multor clinici, că este elevă în clasa a V-a la Colegiul Național T.V., cu rezultate excepționale, și că în urma audierii minorei în camera de consiliu, aceasta a declarat că este de peste 5 ani în România, în îngrijirea tatălui, se bucură de afecțiune în familie, că deși poartă discuții telefonice zilnice cu mama sa pe care nu a văzut-o din 2004, nu dorește să se întoarcă în Siria.

În acest sens s-a depus la dosar și materialul întocmit de Biroul Procuraturii din Gottingen - Germania. Legat de situația tatălui a constatat că, prin Sentința penală nr. 165 din 3 noiembrie 2001 a Curții de Apel Craiova dată în Dosarul 1744/54/2011, a fost respinsă sesizarea privind cererea de extrădare a cetățeanului german de naționalitate siriană A.A.M., întrucât nu a fost înaintată de statul solicitant o cerere formală de extrădare, reținându-se din considerentele acestei sentințe că nu sunt îndeplinite dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, modificată, revocându-se și măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara dispusă prin Încheierea din 8 septembrie 2011. A mai reținut instanța că pârâtul A.A.M.

este cetățean german, de naționalitate siriană și este posesor al cărții de rezidență permanentă emisă de O.R.I. Gorj la 1 ianuarie 2008 și are domiciliul ales în Târgu Jiu, este de profesie medic stomatolog, administrator, director și asociat la mai multe societăți private. Cu privire la cererea de recunoaștere a hotărârii străine, a reținut tribunalul că ea nu a fost formulată în condițiile legii, respectiv a dispozițiilor cuprinse în art. 162 din Legea nr. 105/1992.

S-a reținut că, în drept, sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 70/1979 prin care a fost ratificată Convenția dintre Republica Socialistă România și Siria privind asistența judiciară în materie civilă și penală, unde în Cap. 5 este prevăzută și procedura recunoașterii și executării hotărârilor judecătorești și arbitrale, cu excepția cerințelor de legalitate pe care trebuie să le îndeplinească Hotărârea nr. 316/2004 a Judecătoriei Sharia II din orașul Alep, cerințe ce trebuie apreciate în raport de dispozițiile Legii nr. 105/1992, lege sub imperiul căreia a fost pronunțată această sentință.

Potrivit art. 23 din această convenție, cererea de încuviințare a executării poate fi depusă de partea interesată direct la autoritatea judiciară competentă a părții contractante pe teritoriul căreia urmează să fie efectuată executarea sau la instanța care s-a pronunțat în primă instanță în cauza respectivă, care o va transmite, dacă este cazul, autorității judiciare competente să o execute. Astfel, potrivit art. 162 din această lege, actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite în fața instanțelor române numai dacă sunt supralegalizate pe cale administrativă, ierarhică și în continuare de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, spre a li se garanta astfel autenticitatea semnăturilor și sigiliului.

Supralegalizarea pe cale administrativă este supusă procedurii stabilite de statul de origine al actului, urmată de supralegalizarea efectuată fie de către misiunea diplomatică sau oficiul consular român din statul de origine, fie de către misiunea diplomatică sau de oficiul consular al statului de origine în România și în continuare în ambele situații, de către Ministerul Afacerilor Externe Român și că scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul unei înțelegeri internaționale la care este parte România sau pe bază de reciprocitate.

La cererea de încuviințare a executării se va anexa: a) copia certificată a hotărârii judecătorești sau a tranzacției judiciare, precum și o adeverință că hotărârea este definitivă și executorie; b) adeverința că partea care nu a participat la proces și împotriva căreia s-a dat hotărârea a fost citată la timp și în conformitate cu legea părții contractante pe teritoriul căreia a fost pronunțată hotărârea; traducerea certificată a actelor indicate la lit. a) și b), precum și traducerea cererii dacă nu a fost întocmită în limba părții contractante pe teritoriul căreia urmează să se recunoască sau să se execute hotărârea. Sub acest aspect, s-a apreciat că sesizarea instanței este nelegală, deoarece reclamanta, prin apărător, deși i s-a pus în vedere și s-a acordat termen pentru a depune actele în copie legalizată, aceasta a depus copii de pe alte copii ale acestor acte.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că cererea de recunoaștere a unei hotărâri străine pe teritoriul României trebuie supralegalizată și însoțită de traduceri autorizate, că supralegalizarea nu este cerută însă în cazul hotărârilor pronunțate în state părți la Convenția de la Haga adoptată la 5 octombrie 1961 și la care România a aderat, așa cum rezultă din O.G. nr. 66/1999, ce a fost publicată în M. Of. 408/26.08.1999, astfel că aderând la această Convenție, ea face parte din dreptul intern. Reținându-se că Republica Arabă Siria nu a ratificat această convenție, pe cale de consecință, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 162 din Legea nr. 105/1992.

Potrivit dispozițiilor art. 167 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept privat, hotărârile străine sunt recunoscute în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, sub rezerva îndeplinirii cumulative a următoarelor condiții: hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată; instanța care a pronunțat-o a avut competența să judece procesul; să existe reciprocitate în ce privește efectele hotărârii între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. Chiar dacă există convenția de reciprocitate adoptată prin Decretul nr. 70 din 1 martie 1979 invocată de către reclamantă, actele pe care aceasta le-a depus în fața instanței civile trebuiau să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 162 din Legea nr. 105/1992, condiții care nu sunt îndeplinite, motiv pentru care cererea a fost respinsă.

Prin Decizia nr. 80 din 19 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta H.H. împotriva Sentinței civile nr. 406 din 14 decembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Gorj în Dosarul nr. 9230/95/2011. Pentru a se pronunța astfel, Curtea a considerat că incidente în speță sunt prevederile Convenției dintre Republica Socialistă România și Republica Arabă Siriană privind asistența judiciară în materie civilă, familială și penală, astfel cum a fost ratificată prin Decretul nr. 70/1979, prevederi speciale care derogă de la dreptul comun în materie, Legea nr. 105/1992.

Potrivit dispozițiilor art. 23 din Convenție, cererea de încuviințare a executării poate fi depusă de partea interesată direct la autoritatea judiciară competentă a părții contractante pe teritoriul căreia urmează să fie efectuată executarea sau la instanța care s-a pronunțat în primă instanță în cauza respectivă, care o va transmite, dacă este cazul, autorității judiciare competente să o execute, la care se vor anexa înscrisurile prevăzute la art. 2 din aceeași convenție. Odată cu cererea de recunoaștere a hotărârii și încuviințare a executării poate fi cerută și executarea hotărârii. Instanța a mai reținut că din dispozitivul Sentinței nr. 316/2004 reiese că s-a ratificat referatul celor doi arbitri din 10 decembrie 2003, fără ca acest referat să fie depus la dosar în copie certificată sau cel puțin să se facă dovada că potrivit legii siriene acest referat nu ar fi necesar și nu ar face corp comun cu hotărârea a cărei recunoaștere se solicită.

De asemenea, din dispozitivul Sentinței nr. 316/2004 nu rezultă că s-ar fi luat măsura încredințării vreunui minor, iar certificatul depus în dosarul de apel nu arată în ce mod reprezintă o completare a hotărârii în cauză sau o interpretare a acesteia și care sunt efectele juridice ale acestui înscris, respectiv în ce măsură poate fi supus și acesta recunoașterii. Din înscrisurile depuse la dosarul de fond, emise de Biroul Procuraturii Gottingen, reiese de asemenea că reclamanta ar fi cedat dreptul de încredințare a minorei spre îngrijire bunicii copilului, iar aceasta ar fi transmis acest drept la rândul ei fiului său, că sub temeiul acestei noi situații legal apărute, conform cu C. fam.

sirian, reclamanta nu ar mai fi îndreptățită cu dreptul de încredințare și întreținere legală a fiicei ei și că ulterior după hotărârea de divorț, prin Declarația din 17 octombrie 2004, reclamanta ar fi renunțat la drepturile sale, iar din punct de vedere al legislației siriene, tatăl este singurul care are dreptul legal de încredințare pentru copilul său.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 22 ale Convenției dintre Republica Socialistă România și Republica Arabă Siriană privind asistența judiciară în materie civilă, familială și penală, astfel cum a fost ratificată prin Decretul nr. 70/1979, hotărârile judecătorești menționate la art. 21 vor fi recunoscute și se va încuviința executarea lor, cu excepția următoarelor cazuri: dacă potrivit legii părții contractante pe teritoriul căreia se cere recunoașterea sau încuviințarea executării este exclusă competența instanțelor judecătorești ale părții contractante pe teritoriul căreia s-a pronunțat hotărârea în cauză; dacă prin recunoașterea sau executarea hotărârii judecătorești se aduce atingere principiilor fundamentale ale legislației sau ordinii publice a părții contractante pe teritoriul căreia urmează să fie recunoscută sau executată hotărârea.

Curtea de Apel Craiova a mai reținut că, în raport de nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului, inclusiv nevoia copilului de stabilitate, având în vedere vârsta și etapa de dezvoltare a minorului, opiniile și preferințele copilului, astfel cum au fost verificate de instanța de fond, natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și tatăl său, istoricul îngrijirii copilului, care suferă de anumite afecțiuni ce necesită tratament de specialitate, precum și de climatul de război în care se află țara unde își are domiciliul reclamanta-apelantă, se poate concluziona că în măsura în care se poate aprecia că s-a dispus încredințarea minorului către mamă prin hotărârea judecătorească dată de Judecătoria Sharia II din orașul Alep Siria, iar aceasta nu ar fi renunțat la dreptul său, executarea hotărârii în cauză ar fi în contradicție cu interesul minorului, acestea fiind cauze care împiedică recunoașterea și încuviințarea executării hotărârii deduse judecăți.

Împotriva Deciziei nr. 80 din 19 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, reclamanta H.H. a declarat recurs, întemeiat pe art. 4, 7 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului în sensul admiterii acțiunii sale. După o prezentare a situației de fapt, recurenta a susținut în esență următoarele: În motivare a arătat că greșit instanța de apel i-a respins ca nefondat primul motiv de apel, avându-se în vedere că chiar dacă apărătorul său nu a depus la dosar înscrisurile supralegalizate solicitate la termenul stabilit, soluția era de suspendare a cauzei în baza art. 155 1 C. proc.

civ. Sub aspectul condițiilor propriu-zise ale recunoașterii Hotărârii judecătorești nr. 316 din 15 martie 2003, pronunțată de către Judecătoria Sharia II din orașul Alep Siria, impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992, recurenta a susținut că instanța de apel și-a încălcat atribuțiile judecătorești, comportându-se ca instanță de control a hotărârii siriene și nu a sentinței apelate, fapt inadmisibil pentru o instanță judecătorească.

A arătat că este greșită decizia pronunțată de instanța de apel față de reținerea acesteia, în sensul că reclamanta nu a anexat copii certificate ale hotărârii judecătorești siriene, precum și a adeverinței care să facă dovada că aceasta este definitivă, deși din dispozitivul Sentinței nr. 316/2004 reiese că s-a ratificat referatul celor doi arbitri din 10 decembrie 2003, fără ca acest referat să fie depus la dosar în copie certificată sau cel puțin să se facă dovada că potrivit legii siriene acest referat nu ar fi necesar și nu ar face corp comun cu hotărârea a cărei recunoaștere se solicită, în condițiile în care din aceasta reiese clar faptul că hotărârea a rămas definitivă la data de 26 septembrie 2004, în raport de renunțarea pârâtului la declararea recursului.

Aprecierile pe care Curtea de Apel Craiova le-a făcut cu privire la înscrisurile care fac dovada persoanei căreia i-a fost încredințată minora în această perioadă, despre interesul copilului, despre aspectele pe care instanța ar trebui să le aibă în considerare cu privire la încredințarea minorei către un părinte sau altul, privesc examinarea în fond a cauzei, neavând legătură cu verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de art. 167 și 168 din Legea nr. 105/1992, privind recunoașterea hotărârii siriene pe teritoriul României. Înalta Curte, analizând recursul declarat de reclamanta H.H. împotriva Deciziei nr. 80 din 19 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin prisma criticilor formulate și temeiurilor de drept invocate, constată că acesta este fondat.

Cadrul legal care reglementează materia a fost corect reținut de instanță, fiind format, într-adevăr, din dispozițiile Legii nr. 105/1992, aplicabilă raporturilor de drept internațional privat român, în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, și respectiv convențiile internaționale la care România este parte. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se dispună recunoașterea pe teritoriul României a Hotărârii judecătorești nr. 316 din 15 martie 2003, pronunțată de către Judecătoria Sharia II din orașul Alep Siria și executarea sentinței în sensul înapoierii fiicei minore S.A.M. de la pârâtul A.A.M., care o ține fără drept. Pentru recunoașterea efectelor unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un alt stat decât România este necesar a fi îndeplinite mai multe condiții de formă și de fond, condiții deduse din interpretarea prevederilor Legii nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

Astfel, potrivit art. 167 din Legea nr. 105/1992, hotărârile referitoare la alte procese decât cele arătate în art. 166 pot fi recunoscute în România, spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată; instanța care a pronunțat-o a avut potrivit legii menționate, competența să judece procesul; să existe reciprocitate în ce privește efectele hotărârilor străine dintre România și statul instanței care a pronunțat hotărârea. În afară de condițiile impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992, actele care se depun în fața instanței civile trebuie să îndeplinească și cerințele prevăzute de art. 162 din aceeași lege, precum și dispozițiile din Decretul nr. 70/1979 prin care a fost ratificată Convenția dintre Republica Socialistă România și Siria privind asistența judiciară în materie civilă și penală.

Examinând actele dosarului, se constată că, critica recurentei-reclamante întemeiată pe art. 304 pct. 4 C. proc. civ. nu poate fi primită, întrucât nu s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești, ce se concretizează într-o imixtiune a instanțelor de judecată în sfera activității executive sau legislative, situație ce nu se regăsește în cauza de față, dar se reține că instanța de apel s-a comportat ca o instanță de control a hotărârii siriene, și nu a sentinței apelate. În cauză, considerentele deciziei instanței de apel, referitoare la înscrisurile aflate la dosar, din care rezultă cui i-a fost încredințată minora și în ce condiții, dacă sub temeiul acestei noi situații legal apărute, conform cu C. fam.

sirian, reclamanta mai este sau nu îndreptățită în a-i mai fi încredințată spre întreținere legală fiica sa, sau dacă urmează a-i fi încredințată tatălui, au fost corect sancționate prin criticile recurentei, argumentația fiind străină de cea de cercetare specifică acțiunilor de recunoaștere a hotărârilor străine, în conformitate cu Legea nr. 105/1992.

Mai mult decât atât, se poate constata că instanța de apel a apreciat admiterea cererii reclamantei în raport și de nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului, inclusiv de nevoia copilului de stabilitate, de vârsta și etapa de dezvoltare a minorului, de opiniile și preferințele copilului, astfel cum au fost verificate de instanța de fond, de natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și tatăl său, istoricul îngrijirii copilului, care suferă de anumite afecțiuni ce necesită tratament de specialitate, precum și de climatul de război în care se află țara unde își are domiciliul recurenta-reclamantă, că încredințarea minorei mamei sale ar fi în contradicție cu interesul copilului, concluzionând că tot acest complex de factori sunt cauze care împiedică recunoașterea și încuviințarea executării hotărârii siriene, aspecte care privesc examinarea în fond a cauzei.

Față de această situație, se reține că instanța de apel nu putea tranșa, în cadrul unei proceduri de exequator, nicio dezlegare asupra aspectelor de fond ale cauzei, impunându-se verificarea îndeplinirii condițiilor cerute de art. 162, art. 167 și art. 168 din Legea nr. 105/1992. Apare ca fondată și critica întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât motivarea deciziei pronunțate de instanța de apel pe aspecte ce privesc fondul cauzei face imposibil controlul de legalitate din perspectiva îndeplinirii dispozițiilor Legii nr. 105/1992. Instanța de apel nu a analizat condițiile ce se cer a fi îndeplinite în raport de dispozițiile art. 168 din Legea nr. 105/1992, de recunoaștere pe teritoriul României a Hotărârii judecătorești nr. 316 din 15 martie 2003, pronunțată de către Judecătoria Sharia II din orașul Alep Siria.

Avându-se în vedere faptul că instanța de apel nu a analizat îndeplinirea în cauză a tuturor dispozițiilor Legii nr. 105/1992, că aceste aspecte nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăște asupra fondului cauzei în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, or în cauza de față acestea nu au fost stabilite față de situația prezentată, urmează a fi admis recursul reclamantei. Față de această situație restul criticilor de nelegalitate întemeiate pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se mai justifică a fi analizate. În considerarea celor de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta H.H.

împotriva Deciziei nr. 80 din 19 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta H.H. împotriva Deciziei nr. 80 din 19 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 noiembrie 2013. Procesat de GGC - AZ