ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2253/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului, reține următoarele: Prin Sentința nr. 152/LC din 13 martie 2012, Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea în constatare înaintată de către reclamanta SC U. SA în contradictoriu cu pârâtul Județul Satu Mare, prin Consiliul Județean Satu Mare, fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, la data de 20 mai 2009, între Județul Satu Mare, în calitate de beneficiar, și consorțiul J.V.S.M.E.G.U., în calitate de antreprenor, prin E.S. Gmbh, în calitate de lider al consorțiului, s-a încheiat Acordul contractual de lucrări, inclusiv proiectare din 20 mai 2009, contract cu condiții speciale obligatorii pentru F.G.

Raportat la faptul că părțile contractante au încheiat acest contract în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii și ale Ordinului MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condițiilor contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de lucrări, instanța a reținut că drepturile și obligațiile părților semnatare ale contractului intră sub incidența acestor dispoziții legale speciale, derogatorii de la dreptul comun. Cu toate că, în calitate de parte contractantă, reclamanta SC U. SA Baia Mare, prin negocierea și semnarea contractului, a stabilit natura drepturilor și obligațiilor părților, inclusiv legislația aplicabilă drepturilor și obligațiilor contractuale, prin promovarea prezentei acțiuni tinde să modifice legislația aplicabilă contractului, nesocotind astfel disp.

art. 969 C. civ. vechi, sub imperiul căruia a fot încheiat contractul și cu ale cărui dispoziții se completează, în măsura în care nu conține dispoziții contrare, legislația specială aplicabilă. Textele legale pe care reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea, respectiv disp. art. 1255 și 2637 C. civ., raportat la data încheierii contractului și la disp. art. 1 - 5 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, s-a reținut că nu pot fi aplicate în cauza dedusă judecății. Întemeiat pe considerentele expuse mai sus și reținând incidența în cauză a textelor legale invocate, instanța a respins ca nefondată prezenta acțiune, fără a acorda cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate de la partea căzută în pretenții.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen și legal timbrat reclamanta SC U. SA Baia Mare, solicitând instanței modificarea în întregime a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii formulate de reclamantă. În ședința publică din data de 19 septembrie 2012, reprezentantul reclamantei a solicitat instanței a se lua act de cererea de renunțare la judecata apelului, fără cheltuieli de judecată. Prin Decizia nr. 68/C/2012-A din 19 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a luat act de renunțarea la judecata apelului formulat de reclamanta SC U. SA împotriva Sentinței nr. 152/LC din 13 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, instanța având în vedere cererea de renunțare la judecata cauzei, precum și poziția reprezentantului reclamantei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs SC U. SA Baia Mare, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta consideră că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta a renunțat la judecata apelului, menținând în consecință hotărârea primei instanțe în întregime, deși ar fi trebuit să ia act de renunțarea la judecată și să dispună, după luarea consimțământului celeilalte părți din litigiu, anularea hotărârii primei instanțe. Cu toate că în practicaua hotărârii s-a reținut că reprezentantul apelantei a solicitat "a se lua act de cererea de renunțare (...) depusă de reprezentanții reclamantei", menționându-se în mod greșit "cererea de renunțare la judecata apelului'", reprezentantul apelantei nu a cerut decât a se lua act de renunțarea la judecată, astfel cum a fost formulată și depusă de reprezentanții reclamantei.

Or, reprezentanții reclamantei nu au depus altceva decât o renunțare la judecata cauzei, iar nu a apelului, astfel că instanța de apel nu era în măsură să modifice natura acestei cereri, nici să se considere învestită cu o altfel de cerere decât cea în mod expres formulată de apelanta-reclamantă. Consecințele renunțării la judecată față de cele ale renunțării la calea de atac, în speță apelul, sunt esențialmente diferite. Astfel, în primul caz, atâta vreme cât, potrivit art. 246 C. proc. civ., renunțarea la judecată se poate face oricând, inclusiv după dezbaterea fondului, așadar inclusiv în căile de atac, dar numai cu acordul pârâtului, hotărârea primei instanțe nu mai poate subzista, fiind necesar a fi anulată.

În cealaltă situație, a renunțării la apel, practic hotărârea primei instanțe se consolidează, partea care renunță achiesând la aceasta, hotărârea urmând a se bucura de autoritatea de lucru judecat. Tocmai de aceea, consideră recurenta, în cazul renunțării la judecată în calea de atac, este necesar consimțământul celeilalte părți din litigiu, iar în situația renunțării la calea de atac, actul reprezintă o manifestare unilaterală de voință care nu mai are nevoie să fie acceptată pentru a-și produce efectele. În speță, instanța de apel a solicitat în mod expres intimatului-pârât să-și exprime poziția procesuală vizavi de renunțarea reclamantei, aspect față de care acesta, prin reprezentant legal, a înțeles să solicite a se lua act de renunțarea la judecată formulată de reclamantă.

Așadar, a fost de acord cu renunțarea la judecată, înțelegând și asumându-și consecințele anularii hotărârii instanței de fond și totodată eventualul risc al unei noi judecăți, recurenta considerând că tocmai în aceasta rezidă sensul luării consimțământului pârâtului. Mai susține recurenta și că motivarea atitudinii pârâților este cât se poate de justificată prin prisma faptului că s-a urmărit intenția reală a încheierii unei tranzacții, sub condiția renunțării la judecată, care în cele din urmă nu s-a mai materializat. Recurenta arată că nu putea renunța la o cale de atac, în lipsa unei hotărâri favorabile în fond, însă și-a exprimat consimțământul cu privire la încetarea acestui proces prin renunțarea la judecată în virtutea înțelegerii vizate cu cealaltă parte din proces și în speranța că diferendul dintre părți se va soluționa în cele din urmă pe cale amiabilă.

În actuala situație însă, luându-se act în mod eronat de renunțarea la însăși calea de atac a apelului, în eventualitatea foarte probabilă a inițierii unui nou demers litigios, practic recurenta va fi pusă în situația de a i se invoca autoritatea de lucru judecat a hotărârii primei instanțe. În consecință, recurenta consideră că soluția legală era ca instanța de apel, luând act de renunțarea la judecată, să anuleze hotărârea instanței de fond. În sens contrar, chiar dacă părțile au consimțit la stingerea procesului prin renunțare la judecată, hotărârea primei instanțe ar subzista, iar efectele sale ar supraviețui renunțării, ceea ce ar fi în evidentă contradicție cu însuși sensul renunțării la judecată.

Or, dacă potrivit art. 246 C. proc. civ., renunțarea la judecată se poate face oricând, chiar și în fazele de atac, efectul renunțării la judecată nu poate fi decât acela al lipsirii de eficiență a oricăror hotărâri anterioare, conform literaturii de specialitate și prevederilor noului C. proc. civ. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Prioritar, Înalta Curte constată că demersul judiciar întreprins de reclamantă a fost început în anul 2011, sub imperiul vechiului C. proc. civ. Relevante în acest context sunt normele tranzitorii cuprinse la art. 24 Noul C. proc. civ., potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare". În același sens, art. 25 din noul Cod stipulează că procesele în curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

În consecință, recurenta-reclamantă nu se poate prevala în cadrul recursului de noile dispoziții procedurale prevăzute la art. 406 alin. (5) Noul C. proc. civ., în condițiile în care litigiul pendinte a început anterior intrării în vigoare a noii legi de procedură. Vechiul C. proc. civ., aplicabil în speță, reglementează în Titlul III, Cap. III, Secțiunea a V-a, renunțarea la judecată și renunțarea la drept. Principiul disponibilității procesuale conferă reclamantului dreptul de a se desista de judecată ori de a renunța la dreptul subiectiv. Desistarea reclamantului poate îmbrăca două forme, respectiv renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății. Potrivit art. 246 C. proc.

civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă, iar renunțarea reclamantului se poate produce în orice moment procesual, însă dacă părțile au intrat în cercetarea fondului, renunțarea nu se poate face decât cu acordul celeilalte părți. Renunțarea la drept este reglementată de art. 247 C. proc. civ., conform căruia "în caz de renunțare la chiar dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată". Spre deosebire de renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul pretins produce efecte mult mai energice și este limitată și din punct de vedere al exercitării. Astfel, reclamantul poate renunța la drept numai atunci când se află în fața instanței de fond, ori a celei de apel.

Cererea se va face prin înscris autentic sau verbal în ședință publică. Pentru renunțarea la drept, indiferent de faza procesuală în care se află părțile, reclamantul nu este nevoit să obțină acordul pârâtului, însă se vor respecta condițiile cu privire la capacitatea de exercițiu, la fel ca în cazul renunțării la judecată.

Chiar dacă cele două forme ale desistării, renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul pretins, prezintă câteva trăsături comune (se sprijină pe manifestarea voluntară de voință a reclamantului, numai uneori urmată și de consimțământul pârâtului, au ca efect închiderea sau stingerea judecății, prin renunțarea la judecată închiderea procesului constituind efectul principal al renunțării, iar prin renunțarea la însuși dreptul dedus judecății, stingerea constituind efectul secundar al renunțării, amândouă exprimă dorința de conciliere), distincția dintre ele este absolut necesar a fi făcută, tocmai pentru că prin renunțarea la judecată reclamantul nu-și abandonează și posibilitatea de a exercita ulterior o acțiune împotriva aceluiași pârât, cu același obiect și cu aceeași cauză, în timp ce prin renunțarea la însuși dreptul dedus judecății reclamantul renunță definitiv la pretenția sa, nemaiputând reînvesti instanța cu o cerere identică, efectele juridice ale actelor de dispoziție mai sus analizate fiind diferite.

Astfel, prin renunțarea la dreptul subiectiv pretins împotriva pârâtului, reclamantul pierde posibilitatea de a se mai adresa instanței cu o nouă cerere de chemare în judecată prin care să urmărească valorificarea respectivului drept. Tocmai de aceea, în acest caz, pentru pârât nemaiexistând riscul de a fi acționat din nou în justiție, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanța să ia act de renunțarea la drept. Prin cererea înregistrată la data de 27 august 2012 reclamanta a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., ca instanța să ia act de renunțarea la judecata cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 11284/83/2011. La termenul din 19 septembrie 2012, reprezentantul apelantei-reclamante a solicitat instanței să ia act de renunțarea la judecata apelului, astfel cum s-a consemnat în practicaua deciziei recurate.

Față de modalitatea de formulare a actului de dispoziție, de temeiul juridic invocat, de concluziile orale formulate cu prilejul soluționării cauzei în apel de avocatul reclamantei prezent la termenul de judecată la care instanța a acordat cuvântul părților în dezbaterea apelului, precum și față de poziția reprezentantului intimatului-pârât, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a reținut că este vorba de renunțarea la judecata apelului, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., și nu de renunțarea la judecata cererii care a învestit prima instanță. Pentru aceste considerente, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu-și găsește incidența în speță, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC U. SA Baia Mare împotriva Deciziei nr. 68/C/2012-A din 19 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 iunie 2013. Procesat de GGC - AZ