ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2253/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului, reține următoarele:

Prin Sentința nr. 152/LC din 13 martie 2012,

Tribunalul Satu Mare a respins acțiunea în constatare înaintată de către

reclamanta SC U. SA în contradictoriu cu pârâtul Județul Satu Mare, prin

Consiliul Județean Satu Mare, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că, la data de 20 mai 2009, între

Județul Satu Mare, în calitate de beneficiar, și consorțiul J.V.S.M.E.G.U., în

calitate de antreprenor, prin E.S. Gmbh, în calitate de lider al consorțiului,

s-a încheiat Acordul contractual de lucrări, inclusiv proiectare din 20 mai

2009, contract cu condiții speciale obligatorii pentru F.G.

Raportat la faptul că

părțile contractante au încheiat acest contract în temeiul prevederilor O.U.G.

nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a

contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune

de servicii și ale Ordinului MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea

condițiilor contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de

lucrări, instanța a reținut că drepturile și obligațiile părților semnatare ale

contractului intră sub incidența acestor dispoziții legale speciale,

derogatorii de la dreptul comun.

Cu toate că, în

calitate de parte contractantă, reclamanta SC U. SA Baia Mare, prin negocierea

și semnarea contractului, a stabilit natura drepturilor și obligațiilor

părților, inclusiv legislația aplicabilă drepturilor și obligațiilor

contractuale, prin promovarea prezentei acțiuni tinde să modifice legislația

aplicabilă contractului, nesocotind astfel disp. art. 969 C. civ. vechi, sub

imperiul căruia a fot încheiat contractul și cu ale cărui dispoziții se

completează, în măsura în care nu conține dispoziții contrare, legislația

specială aplicabilă.

Textele legale pe care

reclamanta și-a întemeiat în drept acțiunea, respectiv disp. art. 1255 și 2637

C. civ., raportat la data încheierii contractului și la disp. art. 1 - 5 din

Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil, s-a reținut că nu pot fi aplicate în cauza dedusă judecății.

Întemeiat pe

considerentele expuse mai sus și reținând incidența în cauză a textelor legale

invocate, instanța a respins ca nefondată prezenta acțiune, fără a acorda

cheltuieli de judecată, acestea nefiind solicitate de la partea căzută în

pretenții.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen și legal timbrat reclamanta SC U. SA Baia

Mare, solicitând instanței modificarea în întregime a sentinței atacate, în

sensul admiterii acțiunii formulate de reclamantă.

În ședința publică

din data de 19 septembrie 2012, reprezentantul reclamantei a solicitat

instanței a se lua act de cererea de renunțare la judecata apelului, fără

cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr.

68/C/2012-A din 19 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a luat act de

renunțarea la judecata apelului formulat de reclamanta SC U. SA împotriva

Sentinței nr. 152/LC din 13 martie 2012, pronunțată de Tribunalul Satu Mare,

instanța având în vedere cererea de renunțare la judecata cauzei, precum și

poziția reprezentantului reclamantei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs SC U. SA Baia Mare, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta consideră

că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamanta a renunțat la

judecata apelului, menținând în consecință hotărârea primei instanțe în

întregime, deși ar fi trebuit să ia act de renunțarea la judecată și să

dispună, după luarea consimțământului celeilalte părți din litigiu, anularea

hotărârii primei instanțe.

Cu toate că în

practicaua hotărârii s-a reținut că reprezentantul apelantei a solicitat

"a se lua act de cererea de renunțare (...) depusă de reprezentanții

reclamantei", menționându-se în mod greșit "cererea de renunțare la

judecata apelului'", reprezentantul apelantei nu a cerut decât a se lua

act de renunțarea la judecată, astfel cum a fost formulată și depusă de

reprezentanții reclamantei. Or, reprezentanții reclamantei nu au depus altceva

decât o renunțare la judecata cauzei, iar nu a apelului, astfel că instanța de

apel nu era în măsură să modifice natura acestei cereri, nici să se considere

învestită cu o altfel de cerere decât cea în mod expres formulată de

apelanta-reclamantă.

Consecințele

renunțării la judecată față de cele ale renunțării la calea de atac, în speță

apelul, sunt esențialmente diferite. Astfel, în primul caz, atâta vreme cât,

potrivit art. 246 C. proc. civ., renunțarea la judecată se poate face oricând,

inclusiv după dezbaterea fondului, așadar inclusiv în căile de atac, dar numai

cu acordul pârâtului, hotărârea primei instanțe nu mai poate subzista, fiind

necesar a fi anulată. În cealaltă situație, a renunțării la apel, practic

hotărârea primei instanțe se consolidează, partea care renunță achiesând la

aceasta, hotărârea urmând a se bucura de autoritatea de lucru judecat.

Tocmai de aceea,

consideră recurenta, în cazul renunțării la judecată în calea de atac, este

necesar consimțământul celeilalte părți din litigiu, iar în situația renunțării

la calea de atac, actul reprezintă o manifestare unilaterală de voință care nu

mai are nevoie să fie acceptată pentru a-și produce efectele.

În speță, instanța de

apel a solicitat în mod expres intimatului-pârât să-și exprime poziția procesuală

vizavi de renunțarea reclamantei, aspect față de care acesta, prin reprezentant

legal, a înțeles să solicite a se lua act de renunțarea la judecată formulată

de reclamantă. Așadar, a fost de acord cu renunțarea la judecată, înțelegând și

asumându-și consecințele anularii hotărârii instanței de fond și totodată

eventualul risc al unei noi judecăți, recurenta considerând că tocmai în

aceasta rezidă sensul luării consimțământului pârâtului.

Mai susține recurenta

și că motivarea atitudinii pârâților este cât se poate de justificată prin

prisma faptului că s-a urmărit intenția reală a încheierii unei tranzacții, sub

condiția renunțării la judecată, care în cele din urmă nu s-a mai materializat.

Recurenta arată că nu

putea renunța la o cale de atac, în lipsa unei hotărâri favorabile în fond,

însă și-a exprimat consimțământul cu privire la încetarea acestui proces prin

renunțarea la judecată în virtutea înțelegerii vizate cu cealaltă parte din

proces și în speranța că diferendul dintre părți se va soluționa în cele din

urmă pe cale amiabilă.

În actuala situație

însă, luându-se act în mod eronat de renunțarea la însăși calea de atac a

apelului, în eventualitatea foarte probabilă a inițierii unui nou demers

litigios, practic recurenta va fi pusă în situația de a i se invoca autoritatea

de lucru judecat a hotărârii primei instanțe.

În consecință,

recurenta consideră că soluția legală era ca instanța de apel, luând act de

renunțarea la judecată, să anuleze hotărârea instanței de fond. În sens

contrar, chiar dacă părțile au consimțit la stingerea procesului prin renunțare

la judecată, hotărârea primei instanțe ar subzista, iar efectele sale ar

supraviețui renunțării, ceea ce ar fi în evidentă contradicție cu însuși sensul

renunțării la judecată. Or, dacă potrivit art. 246 C. proc. civ., renunțarea la

judecată se poate face oricând, chiar și în fazele de atac, efectul renunțării

la judecată nu poate fi decât acela al lipsirii de eficiență a oricăror

hotărâri anterioare, conform literaturii de specialitate și prevederilor noului

C. proc. civ.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta

Curte constată că demersul judiciar întreprins de reclamantă a fost început în

anul 2011, sub imperiul vechiului C. proc. civ.

Relevante în acest

context sunt normele tranzitorii cuprinse la art. 24 Noul C. proc. civ.,

potrivit cărora "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai

proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în

vigoare". În același sens, art. 25 din noul Cod stipulează că procesele în

curs de judecată începute sub legea veche rămân supuse acelei legi.

În consecință,

recurenta-reclamantă nu se poate prevala în cadrul recursului de noile

dispoziții procedurale prevăzute la art. 406 alin. (5) Noul C. proc. civ., în

condițiile în care litigiul pendinte a început anterior intrării în vigoare a

noii legi de procedură.

Vechiul C. proc.

civ., aplicabil în speță, reglementează în Titlul III, Cap. III, Secțiunea a

V-a, renunțarea la judecată și renunțarea la drept.

Principiul

disponibilității procesuale conferă reclamantului dreptul de a se desista de

judecată ori de a renunța la dreptul subiectiv. Desistarea reclamantului poate

îmbrăca două forme, respectiv renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul

subiectiv dedus judecății.

Potrivit art. 246 C.

proc. civ., reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în

ședință, fie prin cerere scrisă, iar renunțarea reclamantului se poate produce

în orice moment procesual, însă dacă părțile au intrat în cercetarea fondului,

renunțarea nu se poate face decât cu acordul celeilalte părți.

Renunțarea la drept

este reglementată de art. 247 C. proc. civ., conform căruia "în caz de

renunțare la chiar dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va

respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată".

Spre deosebire de

renunțarea la judecată, renunțarea la dreptul pretins produce efecte mult mai

energice și este limitată și din punct de vedere al exercitării.

Astfel, reclamantul

poate renunța la drept numai atunci când se află în fața instanței de fond, ori

a celei de apel. Cererea se va face prin înscris autentic sau verbal în ședință

publică.

Pentru renunțarea la

drept, indiferent de faza procesuală în care se află părțile, reclamantul nu

este nevoit să obțină acordul pârâtului, însă se vor respecta condițiile cu

privire la capacitatea de exercițiu, la fel ca în cazul renunțării la judecată.

Chiar dacă cele două

forme ale desistării, renunțarea la judecată și renunțarea la dreptul pretins,

prezintă câteva trăsături comune (se sprijină pe manifestarea voluntară de

voință a reclamantului, numai uneori urmată și de consimțământul pârâtului, au

ca efect închiderea sau stingerea judecății, prin renunțarea la judecată

închiderea procesului constituind efectul principal al renunțării, iar prin

renunțarea la însuși dreptul dedus judecății, stingerea constituind efectul

secundar al renunțării, amândouă exprimă dorința de conciliere), distincția

dintre ele este absolut necesar a fi făcută, tocmai pentru că prin renunțarea

la judecată reclamantul nu-și abandonează și posibilitatea de a exercita

ulterior o acțiune împotriva aceluiași pârât, cu același obiect și cu aceeași

cauză, în timp ce prin renunțarea la însuși dreptul dedus judecății reclamantul

renunță definitiv la pretenția sa, nemaiputând reînvesti instanța cu o cerere

identică, efectele juridice ale actelor de dispoziție mai sus analizate fiind

diferite.

Astfel, prin renunțarea

la dreptul subiectiv pretins împotriva pârâtului, reclamantul pierde

posibilitatea de a se mai adresa instanței cu o nouă cerere de chemare în

judecată prin care să urmărească valorificarea respectivului drept. Tocmai de

aceea, în acest caz, pentru pârât nemaiexistând riscul de a fi acționat din nou

în justiție, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanța să ia act de

renunțarea la drept.

Prin cererea

înregistrată la data de 27 august 2012 reclamanta a solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., ca instanța să ia act de renunțarea la

judecata cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 11284/83/2011.

La termenul din 19

septembrie 2012, reprezentantul apelantei-reclamante a solicitat instanței să

ia act de renunțarea la judecata apelului, astfel cum s-a consemnat în

practicaua deciziei recurate.

Față de modalitatea

de formulare a actului de dispoziție, de temeiul juridic invocat, de

concluziile orale formulate cu prilejul soluționării cauzei în apel de avocatul

reclamantei prezent la termenul de judecată la care instanța a acordat cuvântul

părților în dezbaterea apelului, precum și față de poziția reprezentantului

intimatului-pârât, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a

reținut că este vorba de renunțarea la judecata apelului, făcând o corectă

aplicare a dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., și nu de renunțarea la

judecata cererii care a învestit prima instanță.

Pentru aceste

considerente, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu-și găsește incidența în speță, Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) teza 2 C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC U. SA Baia Mare împotriva Deciziei

nr. 68/C/2012-A din 19 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 iunie 2013.

Procesat

de GGC - AZ