ÎCCJ, decizie (scj.ro #123223)

Contract de lucrări. Clauză compromisorie impusă de lege. Dispoziții legale aplicabile în stabilirea competenței de atribuțiune

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitrajul

Index alfabetic : acțiune în pretenții

contract de lucrări

clauză compromisorie

achiziție publică

C. proc. civ. din 1865, art. 158 alin. (3), art. 282, art. 340, art. 343

4

O.U.G. nr. 34/2006, art. 286

Ordin nr. 915/2008

În cazul în care într-un contract de lucrări părțile au prevăzut o clauză compromisorie, impusă de necesitatea respectării unei dispoziții legale imperative, stipularea acesteia nefiind, deci, manifestarea lor de voință liber exprimată, instanța nu poate contesta validitatea unei astfel de clauze impuse de lege.

Prin urmare, este greșită soluția instanței care a reținut incidența prevederilor din O.U.G. nr. 34/2006 în detrimentul prevederilor art. 340 și urm. C. proc. civ., considerând în mod eronat inaplicabilitatea în cauză a clauzei compromisorii stipulate în contractul încheiat între părți, o astfel de cenzură, precum și analiza măsurii în care clauza compromisorie produce efecte față de tipul de interes proteguit și de natura dispozițiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 putând să aibă loc exclusiv în cazul în care clauza compromisorie ar fi fost expresia voinței liber exprimate a părților.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1167 din 29 aprilie 2015

Notă

: Ordinul ministrului economiei și finanțelor, al ministrului transporturilor și al ministrului dezvoltării, lucrărilor publice și locuinței nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condițiilor contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de lucrări a fost abrogate prin Ordinul nr. 555/2009, Ordinul nr. 1059/2009 și Ordinul nr. 306/2009 la data de 22 mai 2009.

Prin sentința nr. 76 din 5 martie 2013, Tribunalul Satu Mare

a respins ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de reclamanta SC U. SA Baia Mare, în contradictoriu cu pârâtul Județul Satu Mare, având ca obiect pretenții.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că între părți s-a încheiat Acordul Contractual de Lucrări nr. 7339 din 20 mai 2009, denumit în continuare contract, reclamanta având calitatea de executant, iar pârâta pe cea de beneficiar.

Clauzele 14.1 și 14.2 din Condițiile speciale suplimentare la contract instituie obligativitatea parcurgerii procedurii de mediere strict în disputele legate de realizarea obligațiilor contractuale.

Potrivit acestora, „14.1 Beneficiarul și Antreprenorul vor face toate eforturile pentru a rezolva pe cale amiabilă, prin tratative directe, orice neînțelegere sau dispută care se poate ivi între ei în cadrul sau în legătură cu îndeplinirea contractului. Dacă, după 15 zile de la începerea acestor tratative neoficiale, Beneficiarul și Antreprenorul nu reușesc să rezolve în mod amiabil o divergență contractuală, fiecare poate solicita medierea și, în caz de nefinalizare a acesteia, ca disputa să se soluționeze pe cale contencioasă”.

Clauzele mai sus menționate, a reținut instanța de fond, obligă părțile contractuale la efectuarea procedurii de mediere în cazul existenței unei dispute în realizarea obligațiilor contractuale ale părților.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, care vizează obligarea pârâtului la plata unor pretinse lucrări suplimentare, lucrări pe care reclamanta le pretinde a nu fi fost cuprinse în documentele contractului din litigiu, instanța a apreciat că nu sunt incidente în speța de față clauzele invocate de reclamantă, dat fiind faptul că reclamanta nu emite pretenții privind îndeplinirea unor lucrări cuprinse în documentele contractului.

În cauza de față, prima instanță a stabilit că sunt incidente alte prevederi, cu caracter special, respectiv clauza 20.1 din Condițiile de Contract pentru Echipamente și construcții, inclusiv proiectare, FIDIC 1999 (anexa 2a la Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008, potrivit cărora:

„20.1 Dacă Antreprenorul se consideră îndreptățit la o prelungire a Duratei de Execuție și/sau la plăți suplimentare, potrivit prevederilor oricărei Cauze din aceste condiții sau conform altor prevederi legate de Contract, Antreprenorul va transmite inginerului o înștiințare în care să descrie evenimentele sau circumstanțele care au determinat apariția revendicării. Înștiințarea va fi trimisă cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 28 de zile din momentul în care Antreprenorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască evenimentele sau circumstanțele respective.

Dacă Antreprenorul nu reușește să transmită înștiințarea cu privire la o revendicare în termen de 28 de zile, Durata de Execuție a Lucrărilor nu va fi prelungită, Antreprenorul nu va avea dreptul la plăți suplimentare, iar Beneficiarul va fi exonerat de orice responsabilitate legată de revendicarea respectivă”.

Conform instanței fondului, în speța de față antreprenorul (reclamanta) a solicitat instanței de judecată să oblige beneficiarul (județul Satu Mare) la plata unor plăți suplimentare, însă nu a făcut dovada că ar fi parcurs procedura prevăzută la clauza 20. Revendicări, Dispute și Arbitraj din Condiții de Contract pentru Echipamente și Construcții, inclusiv proiectare, FIDIC 1999 (anexa 2a la Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008).

Soluționarea pretențiilor privind plățile suplimentare este reglementată de părțile contractuale prin Clauzele 20.6 – 20.8 din Condițiile Contractuale Generale (Proiectare și Execuție), conform anexei 2 din Ordinul MEF/MT/MDLPL nr.915/465/415/2008, anexă la Acordul Contractual de Lucrări, inclusiv Proiectare nr. 7339 din 20 mai 2009. Potrivit acestor prevederi contractuale părțile au înțeles în mod obligatoriu și imperativ că orice dispută în legătură cu contractul va fi soluționată prin arbitraj internațional. În acest sens părțile au hotărât de comun acord în mod expres că disputa va fi soluționată potrivit Regulamentului de Arbitrare al Camerei Internaționale de Comerț.

Alin. 3 și 4 din Clauza 20.6 menționată mai sus reglementează existența și derularea procesului de arbitraj, iar orice proces de arbitraj are ca finalitate o decizie arbitrală. De altfel, constată prima instanță, chiar reclamanta recunoaște acest fapt prin documentul Înștiințare de nemulțumire nr.2707 din 25 octombrie 2011, înregistrată la Consiliul Județean Satu Mare sub nr.19941 din 26 octombrie 2011. Prin acel document înștiințează pârâtul că se va adresa direct arbitrajului în condițiile art. 20.6 din contract.

Astfel, reclamanta și-a asumat obligația de a soluționa orice dispută în legătură cu contractul pe calea arbitrajului internațional în cadrul unui proces de arbitraj finalizat cu o hotărâre de arbitraj.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul dispozițiilor art. 340 – art. 343

4

C. proc. civ., instanța de fond a constatat că nu este competentă să judece prezenta acțiune și în consecință a respins-o ca inadmisibilă.

A omis acordarea cheltuielilor de judecată, acestea nefiind solicitate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel apelanta-reclamantă SC U. SA Baia Mare

, solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Satu Mare, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal ca primă instanță competentă, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 45/C/2013–A din 20 iunie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

s-a admis apelul formulat de apelanta SC U. SA împotriva sentinței nr. 76 din 5 martie 2013, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a anulat-o și a trimis cauza la aceeași instanță pentru o nouă judecare, urmând ca la rejudecarea cauzei să fie avute în vedere cheltuielile de judecată.

Curtea de apel a reținut că între părți s-a încheiat Acordul Contractual de Lucrări nr. 7339 din 20 mai 2009, apelanta având calitatea de executant, iar intimatul pe cea de beneficiar. Apelanta a pretins efectuarea unor lucrări suplimentare față de cele prevăzute în contractul încheiat între părți, solicitând plata acestor lucrări de către intimat. Dat fiind faptul că părțile nu au ajuns la un consens cu privire la existența sau inexistența unei obligații de plată a contravalorii pretinselor lucrări suplimentare efectuate de apelantă, aceasta a recurs la calea acțiunii în justiție. Potrivit art. 20.6 din condițiile de contract pentru echipamente și construcții inclusiv proiectare „exceptând cazurile în care disputele se soluționează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală și obligatorie va fi soluționată prin arbitraj internațional”.

Curtea de apel a constatat că în mod greșit a admis prima instanță excepția necompetenței generale a instanței, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibile.

Astfel, instanța de apel a reținut că între părți a fost încheiat un contract de achiziție publică, respectiv un contract de lucrări, regimul juridic al acestui contract fiind guvernat de prevederile O.U.G. nr. 34/2006.

Potrivit art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 în forma în vigoare la data încheierii contractului dintre părți, „procesele și cererile privind actele autorităților contractante, acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante”.

Conform prevederilor aceluiași text de lege în forma în vigoare la data introducerii acțiunii, „procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante”.

Din interpretarea acestei prevederi legale rezultă că, deși concepția legiuitorului a cunoscut o evoluție în timp cu privire la caracterul administrativ sau comercial al contractelor de achiziție publică, viziunea acestuia nu s-a schimbat în ceea ce privește competența generală de soluționare a litigiilor privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și a celor privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică, această competență revenind în mod exclusiv instanțelor judecătorești.

Astfel, așa cum ambele părți afirmă în mod corect, prevederile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 au caracter imperativ.

Inserarea unei clauze compromisorii într-un astfel de contract nu este posibilă, având în vedere că de esența sa este prevalența interesului public față de interesele private.

Potrivit art. 340 C. proc. civ. vechi, aplicabil în speță în temeiul art. 3 din Legea nr. 76/2012, persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție.

Din interpretarea acestui text de lege rezultă că una dintre condițiile cumulative pentru validitatea oricărei clauze compromisorii este aceea ca în litigiul respectiv părțile să aibă posibilitatea de a dispune cu privire la drepturile deduse judecății prin încheierea unei tranzacții.

În speță, instanța de apel a constatat că această condiție nu este îndeplinită, având în vedere natura contractului încheiat între părți, contract care are la bază realizarea unor obiective de interes public și cu privire la care se utilizează resurse financiare publice.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat că instanța de fond ar fi trebuit să constate inaplicabilitatea în cauză a clauzei compromisorii stipulate în contractul încheiat între părți ca urmare a caracterului nearbitrabil al litigiului.

În sensul caracterului nearbitrabil al unor astfel de litigii este și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care s-a pronunțat asupra acestei probleme de drept prin mai multe hotărâri, printre care decizia nr. 3483/2010 și decizia nr. 2991/2012, prin care a stabilit că stipularea unei clauze compromisorii în contractele de achiziție publică nu este posibilă, litigiile izvorâte din astfel de contracte fiind de competența exclusivă a instanțelor judecătorești.

Instanța de apel a apreciat că nu pot fi primite apărările formulate de intimat în sensul că prezentul litigiu nu ar fi dintre cele la care face referire art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, având în vedere că nu privește executarea contractului încheiat între părți, ci privește anumite lucrări suplimentare efectuate de apelantă, lucrări care au un caracter extracontractual.

Sub acest aspect, curtea de apel a reținut că efectuarea unor lucrări suplimentare față de cele prevăzute în contractul încheiat între părți privește executarea contractului, astfel încât litigiul izvorât din neînțelegerea dintre părți privind existența obligației de plată a acestor lucrări este unul în legătură cu executarea contractului, intrând astfel în sfera de incidență a art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006. Astfel, instanța de apel constată că lucrarea suplimentară pretinsă a fi fost efectuată de apelantă, constând într-un bazin de retenție a apelor meteorice, a fost executată în contextul efectuării celorlalte lucrări executate de apelantă în temeiul contractului încheiat între părți și în vederea îndeplinirii obiectivului de investiții prevăzut în contract.

S-a apreciat că nu este întemeiată susținerea intimatului referitoare la caracterul extracontractual al unor astfel de lucrări, având în vedere că acestea au fost efectuate tocmai cu prilejul îndeplinirii obligațiilor contractuale ale apelantei și în vederea realizării depline a scopului contractului. Pe de altă parte, caracterul contractual al acestor lucrări rezultă și din faptul că părțile, prevăzând posibilitatea ivirii necesității de efectuare a unor astfel de lucrări, au stipulat în contractul încheiat între ele procedura de rezolvare a disputelor privind efectuarea unor astfel de lucrări.

Prin urmare, instanța de apel a constatat că excepția de necompetență generală a instanțelor judecătorești ca urmare a stipulării în contractul încheiat între părți a unei clauze compromisorii ar fi trebuit respinsă ca nefondată.

Pe cale de consecință, având în vedere că în mod greșit a soluționat instanța de fond cauza pe excepție, fără a intra în judecata fondului, văzând că în prezentul dosar nu a mai existat anterior o trimitere a cauzei spre rejudecare și că apelanta a solicitat în mod expres prin cererea de apel anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de apel a admis apelul și a anulat sentința atacată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Tribunalul Satu Mare, urmând ca la rejudecarea cauzei să fie avute în vedere și cheltuielile de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Județul Satu Mare și chematul în garanție Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (denumit ulterior Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor).

Prin recursul declarat de pârâtul Județul Satu Mare, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, s-au formulat următoarele critici:

Recurentul-pârât consideră că instanța de apel a soluționat cauza prin înlăturarea prevederilor legale privind arbitrajul, ca urmare a aplicării greșite a dispozițiilor legale în materia achizițiilor publice, precum și fără temei legal în materia dreptului procesual.

Arată că prin Clauzele 20.1 – 20.8 din Condițiile de Contract pentru Echipamente și Construcții inclusiv Proiectare F.I.D.I.C. 1999 Anexa 2 din Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condițiilor contractuale generale și speciale, părțile au reglementat inclusiv modul de soluționare a unor revendicări și dispute privind plăți suplimentare.

Potrivit acestor clauze, părțile au înțeles în mod imperativ că orice dispută privind plăți suplimentare va fi soluționată prin arbitraj, acceptând existența unei clauze compromisorii, care exclude competența generală a instanțelor de judecată. Aliniatele 3 și 4 din Clauza 20.6 din contract reglementează existența și derularea procesului de arbitraj.

Astfel că părțile au încheiat un contract cu respectarea prevederilor art. 340 C. proc. civ., pe considerentul că pretențiile la plăți suplimentare sunt de natură patrimonială și că obiectul unui astfel de litigiu se referă la drepturi asupra cărora legea permite a se face tranzacție.

Menționează că legalitatea clauzelor contractuale, respectiv sfera drepturilor și obligațiilor contractate de părți, deci a tuturor documentelor (proiectare, lucrări) contractului, inclusiv asupra clauzei compromisorii privind chestiunile extra contractuale, a fost analizată cu ocazia judecării cauzei în dosarul nr. xx284/83/2011 al Tribunalului Satu Mare prin sentința civilă nr. 152/LC/2012, definitivă și irevocabilă.

Raportat la cele de mai sus, clauza compromisorie înserată în contract este independentă de drepturile și obligațiile contractate de părți în cadrul procedurilor de atribuire a contractului de achiziție publică și nu generează, dimpotrivă, exclude în mod expres aplicarea prevederilor imperative invocate de instanța de apel.

Recurentul-pârât consideră că instanța de apel a constatat în mod eronat că apelanta, efectuând cu de la sine putere lucrări suplimentare față de cele contractate, respectiv că lucrările având o oarecare legătură cu executarea contractului, generează, prin similitudine, o obligație de plată care ar intra sub incidența prevederilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii.

Apelanta nu avea nici cadrul contractual de a pretinde plata unor lucrări suplimentare realizate, deoarece a avut obligația realizării concepției tehnice (proiectare), precum și de executare a lucrărilor concepute și proiectate, iar dacă există neconcordanțe între ceea ce a conceput (proiectare) și ceea a executat (lucrări), aceasta  se datorează culpei sale exclusive; în plus, nu avea nici cadrul legal de a executa unilateral lucrări suplimentare și de a emite pretenții de plată a acestora, deoarece legiuitorul, prin art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, a reglementat limitativ posibilitatea efectuării de lucrări suplimentare adiționale.

În opinia recurentului-pârât, instanța de apel nu putea să înlăture clauza compromisorie și să constate aplicabilitatea prevederilor legale care reglementează competența generală a instanțelor de judecată decât dacă ar fi constatat că acele lucrări suplimentare cad sub incidența prevederilor legale menționate, respectiv că aceste lucrări s-au realizat în urma unei proceduri de negociere fără publicarea prealabilă prevăzută de lege și că, în condițiile existenței unui act adițional, autoritatea refuză plata lor în mod nejustificat.

Totodată, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel, prin soluția pronunțată, a limitat în mod nelegal efectele contractului, încălcându-se prevederile art. 287

10

din O.U.G nr. 34/2006, potrivit cărora instanța de judecată poate limita efectele contractului doar cu titlu de sancțiune, în cadrul unui proces ce are ca obiect nulitatea contractului de achiziție publică și doar în situația în care constată că motive imperative de interes general impun menținerea efectelor contractului de achiziție publică.

În plan procesual, a arătat că aplicabilitatea clauzei compromisorii este reglementată prin prevederile art. 340 C. proc. civ., potrivit cărora persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu al drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție.

Prevederile art. 343

4

C. proc. civ. obligă instanța de fond să-și verifice competența și, constatând existența unei clauze compromisorii între părțile din litigiu, să se declare necompetentă.

Conform prevederilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., dacă instanța de judecată se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.

Analizând actele deduse judecății, apreciază recurentul că instanța de fond a soluționat corect cauza, respingând ca inadmisibilă acțiunea reclamantei în condițiile existenței unui arbitraj ad-hoc, respectiv al unui prim tribunal arbitral (C.A.D. – Comisia de Adjudecare a Disputelor), care ia naștere doar când părțile se adresează cu o cerere în acest sens și deci a unui tribunal arbitral care se constituie prin voința părților, iar ulterior acestuia a unui arbitraj instituționalizat. În acest context, instanța de fond nu avea posibilitatea legală să identifice și să decline competența de soluționare a revendicărilor reclamantei către o entitate care nu exista la momentul pronunțării soluției sale.

După înlăturarea prevederilor art. 340 C. proc. civ., instanța de apel a pronunțat hotărârea judecătorească fără a indica temeiul legal, respectiv norma juridică de drept procesual civil care reglementează soluția adoptată în apel, respectiv norma legală prevăzută de Codul de procedură civilă.

Apreciază că, potrivit prevederilor art. 297 C. proc. civ., instanța de apel nu avea temeiul legal să dispună anularea hotărârii instanței de fond pentru motive ce privesc competența instanțelor judecătorești, decât în situația în care instanța de fond s-ar fi declarat competentă, iar în urma judecării apelului instanța de apel ar fi constatat și stabilit necompetența instanței de fond, consecința procedurală a constatării necompetenței instanței de fond fiind cea a trimiterii cauzei spre rejudecare altei instanțe judecătorești competente.

În cauza de față, instanța de fond s-a declarat necompetentă să judece pretențiile reclamantei, constatând inadmisibilitatea acțiunii în fața instanței judecătorești, cu alte cuvinte dezînvestindu-se de judecata pricinii și, pe cale de consecință, apelul declarat era inadmisibil, cu atât mai mult cu cât nicio normă juridică de drept procesual nu reglementează legalitatea promovării unei căi de atac ordinare împotriva unei hotărâri judecătorești prin care s-a declarat necompetența instanței de judecată.

Prin urmare, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei civile recurate, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de tribunal.

Recursul declarat de chematul în garanție Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice (denumit ulterior Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor) a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și cuprinde următoarele critici:

Recurentul – chemat în garanție susține că la data încheierii contractului prevederile legale aplicabile erau cele ale O.U.G. nr. 34/2006, precum și cele ale Ordinului nr. 915/2008.

Consideră că dispozițiile art. 286 din O.UG. nr. 34/2006 nu reprezintă o normă de competență exclusivă a instanțelor de drept comun în raport cu instanțele arbitrale, ci reprezintă o normă de competență teritorială exclusivă a tribunalului de pe lângă sediul autorității contractante în raport cu dispozițiile generale de competență teritorială a instanțelor naționale.

Recurentul apreciază că dispozițiile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 permit arbitrabilitatea litigiilor privind contractele de achiziții publice.

Arată că, din perspectiva dispozițiilor Codului de procedură civilă, regula instituită prin art. 5 C. proc. civ. nu este absolută. Astfel, în anumite situații, creditorul obligației are posibilitatea de a alege către care instanță se va îndrepta din punct de vedere teritorial. Aceste excepții sunt reglementate prin intermediul art. 10 C. proc. civ. care instituie competența alternativă a instanțelor de drept comun. Astfel, dacă obligația rezultă dintr-un contract, creditorul are posibilitatea de a alege din punct de vedere teritorial instanța de drept comun în baza articolului menționat.

Normele O.U.G. nr. 34/2006 din materia competenței teritoriale a instanțelor de drept comun au instituit regula potrivit căreia, în privința contractelor de achiziție publică, creditorul nu va mai avea posibilitatea să aleagă instanța de drept comun potrivit regulilor art. 10 C. proc. civ., ci va fi limitat la a se îndrepta către tribunalul în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.

Cu toate acestea, faptul că legiuitorul a instituit o regulă ce derogă de la competența teritorială de drept comun a instanțelor naționale nu înseamnă că a derogat implicit de la competența instanțelor arbitrale. Creditorul are posibilitatea de a se adresa unui tribunal arbitral în măsura în care o clauză contractuală a fost semnată în acest sens.

Recurentul susține că în mod greșit a considerat curtea de apel că dispozițiile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, imperative fiind, interzic părților accesul la o instanță arbitrală. Acestea interzic într-adevăr părților, în măsura în care acestea nu au ales procedura arbitrală ca mecanism de soluționare a litigiilor, accesarea prevederilor ce reglementează competența teritorială a instanțelor naționale – competența teritorială reglementată prin art. 5 și art. 10 C. proc. civ.

Astfel, art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 instituie doar regula generală potrivit căreia, în lipsa acordului părților, competent va fi „tribunalul în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante”. Niciunde în cuprinsul O.U.G. nr. 34/2006 nu se prevede în mod expres că procedura arbitrală este interzisă părților. Așa fiind, cât timp în cuprinsul O.U.G. nr. 34/2006 legiuitorul nu a distins în privința excluderii procedurii arbitrale, nici Curtea de Apel Oradea nu ar fi trebuit să distingă, în măsura în care intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude procedura arbitrală, aceasta ar fi fost exclusă în mod expres: în aplicarea principiului

exceptio est strictissimae interpretationis

textul de lege prin care se instituie o excepție de la norma de competență teritorială nu poate fi interpretat ca reglementând norme de competență generală.

Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006, adoptate prin Hotărârea de Guvern nr. 71/2007 conțin prevederi exprese: arbitrabilitatea litigiilor privind contractele de achiziții publice este permisă (art. 55).

În timp ce art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 nu face referire la procedura arbitrală și, pe cale de consecință, nu o interzice, Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 34/2006 fac referire expresă la această procedură, dispunând că părțile au libertatea de a alege o instanță arbitrală ca instanță competentă.

Este evident că Normele metodologice de aplicare a unei legi nu pot fi ignorate de către instanța de judecată, întrucât, având putere de lege atribuită de către Constituție, trebuie aplicate (art. 108, art. 146, art. 147 alin. 4 și art. 216 din Constituția României).

Ordonanța nr. 34/2006 se va aplica potrivit Normelor de Aplicare, în sensul că părțile au posibilitatea de a insera în contract o clauză arbitrală sau compromisorie. Așa fiind, clauza compromisorie semnată de către părți este valabilă și trebuie să își producă efectele în condițiile art. 55 alin. (2) din H.G. nr. 71/2007.

Recurentul a mai arătat și faptul că litigiul dedus judecății nu face parte din categoriile excluse de către art. 340 C. proc. civ. Obiectul contractului privește drepturi patrimoniale, asupra cărora părțile pot dispune liber, inclusiv tranzacționa, izvorâte dintr-un contract de prestări servicii, iar părțile contractante au capacitate de exercițiu deplină pentru a agrea soluționarea litigiilor izvorâte din litigiile patrimoniale pe calea arbitrajului.

Art. 341 alin. (2) C. proc. civ. instituie posibilitatea părților de a semna clauze arbitrale cât timp acestea nu contravin ordinii publice sau bunelor moravuri. Or, este fără putință de tăgadă că în cazul de față această condiție nu este îndeplinită. De asemenea, persoanele juridice de drept public au capacitatea de a semna convenții arbitrale potrivit art. II pct. 1 din Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional, de la Geneva din 1968 privind litigiile internaționale. Această aplicabilitate a Convenției a fost acceptată de un Tribunal Arbitral instituit conform regulilor Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României.

În concluzie, recurentul – chemat în garanție a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului promovat de reclamantă și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului.

Examinând decizia în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate în limitele și pentru următoarele considerente, prin care va răspunde în comun criticilor similare din cele două recursuri, respectiv punctual criticilor distincte:

Sintetic, instanța supremă constată că

recurentele critică în comun

greșita aplicare, respectiv încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 și pe cele ale art. 340 și urm. C. proc. civ. din 1865, în susținerea acestei critici subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. aducând argumente convergente și argumente complimentare, care interferă.

Recurentul-pârât Județul Satu Mare

critică suplimentar

soluția prin prisma asimilării de către instanța de apel a regimului juridic al pretențiilor extracontractuale cu cel al pretențiilor contractuale.

Același recurent ridică și problema inadmisibilității apelului

îndreptat împotriva unei hotărâri prin care nu s-a declinat competența de soluționare a cauzei, ci s-a respins cererea ca inadmisibilă.

Pentru logica argumentației, această din urmă critică va fi luată în analiză, întrucât ea vizează principiul legalității căilor de atac și, în cazul în care ar fi găsită întemeiată, ar face de prisos analiza criticilor vizând fondul motivelor de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 316, raportat la art. 298 și la art. 137 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, instanța supremă constată că recurentul-pârât nu a ridicat excepția inadmisibilității apelului în fața instanței de apel. Cu toate acestea, fiind în discuție o problemă de ordine publică, legată de legalitatea căii de atac, Înalta Curte apreciază că aceasta poate fi invocată direct în recurs, așa încât o va lua în analiză.

Critica este nefondată. Din examinarea dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ. se poate lesne conchide că nu este supusă niciunei căi de atac hotărârea prin care instanța a declinat competența de soluționare a cauzei. În speță, însă, așa cum în mod judicios a remarcat recurentul-pârât, instanța de fond nu a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea arbitrajului, întrucât într-o primă etapă era vorba despre un arbitraj

ad hoc

, care urma a se constitui conform voinței și în condițiile stabilite de părți, acest lucru realizându-se abia ulterior pronunțării hotărârii de fond.

Pe cale de consecință, singura soluție pe care o putea adopta instanța de fond și pe care a și adoptat-o era respingerea cererii ca inadmisibilă, soluție care, însă, scapă dispozițiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea de primă instanță fiind supusă căii de atac ordinare, reglementate de dispozițiile art. 282 C. proc. civ.

Reține instanța supremă și că în cauză se impune

analiza cu prioritate și a criticii relative la regimul juridic al pretențiilor extracontractuale,

întrucât recurentul-pârât susține în esență că, dată fiind independența clauzei compromisorii, aceste pretenții sunt arbitrabile și asupra lor nu poate fi extinsă sfera de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, care vizează doar pretențiile contractuale.

Critica nu este fondată. Așa cum rezultă din contractul părților, în art. 20. Revendicări, Dispute și Arbitraj s-a prevăzut modalitatea de rezolvare a oricărui litigiu în legătură cu prelungirea duratei de execuție

și/sau cu plățile suplimentare

, ceea ce face ca susținerea recurentului pârât să apară ca lipsită de orice temei, fiind de domeniul evidenței că la stabilirea clauzei compromisorii părțile au avut în vedere și soluționarea litigiilor legate de pretențiile suplimentare celor contractate. Ca urmare, această clauză compromisorie vizează deopotrivă pretențiile contractate și pe cele suplimentare, dar derivând din același contract, distincția propusă de recurent fiind manifest artificială.

Critica formulată în comun de către recurenți este fondată.

În esență, în raport de situația relevată în cauză, instanța supremă apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 și a încălcat dispozițiile art. 340 și urm. C. proc. civ., considerând în mod eronat inaplicabilitatea în cauză a clauzei compromisorii stipulate în contractul încheiat între părți.

Este necontestat că la 20 mai 2009 între Județul Satu Mare, în calitate de beneficiar și consorțiul Joint Venture Satu Mare E.G.U., în calitate de antreprenor, prin E.S. Gmbh, în calitate de lider al consorțiului s-a încheiat Acordul contractual de lucrări, inclusiv proiectare nr. 7339/20.05.2009, contract cu condiții speciale obligatorii pentru F.I.D.I.C. GALBEN 1999.

Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condițiilor contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de lucrări a fost publicat în M. Of. nr. 424 din 5 iunie 2008 și a fost abrogat la data de 22 mai 2009.

Prin urmare, la data încheierii contractului prevederile legale aplicabile erau cele ale Ordinului MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008 pentru aprobarea condițiilor contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de lucrări.

Condițiile contractuale F.I.D.I.C. (Red Book 1999, Yellow Book 1999 și Green Book 1999) au fost introduse în legislația românească prin Ordinul nr. 915/2008, care instituia obligația autorităților contractante de a le folosi la încheierea tuturor contractelor de lucrări (exista o limitare privind Green Book, care putea fi folosit doar la contractele de până la 5 milioane de euro).

Ordinul a avut ca scop armonizarea legislației românești cu practica de la nivelul Uniunii Europene și cu prevederile Federației Internaționale a Inginerilor Consultanți în domeniul Construcțiilor (F.I.D.I.C.) și, totodată, a impus clauze minime obligatorii privind termenele intermediare de execuție, garanția de bună execuție, plata avansului sau penalitățile de întârziere.

Conform Ordinului comun nr. 915/465/415/2008,

autoritățile contractante

, astfel cum sunt definite in O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii,

aveau obligația de a folosi aceste condiții contractuale, la încheierea unui contract de lucrări

. Condițiile contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de lucrări au fost incluse în anexele ordinului.

Litigiul între părți nu se referă la procedura de atribuire și nici nu o contestă, ci este un diferend legat de o prevedere contractuală care are un regim de reglementare particular față de O.U.G. nr. 34/2006, fiind reglementat de Ordinul nr. 915/2008 de aprobare a Condițiilor Generale și Speciale la încheierea contractelor de lucrări.

Conform art. 1 alin. (1) din Ordinul nr. 915/2008, „Prin prezentul ordin se aprobă condițiile contractuale generale și speciale la încheierea contractelor de lucrări, prevăzute în anexele nr. 1-3”, iar la alin. (2) se prevede că „de la data intrării în vigoare a prezentului ordin, autoritățile contractante, (…) au obligația de a folosi condițiile contractuale prevăzute la art.1 la încheierea unui contract de lucrări, astfel cum este acesta definit la art. 4 alin. (1) lit. a) și b) din O.U.G. nr. 34/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările și completările ulterioare”.

În cauza de față sunt incidente prevederi cu caracter special, respectiv clauza 20.1 din Condiții de Contract pentru Echipamente și construcții, inclusiv proiectare, F.I.D.I.C. 1999 (anexa 2 la Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008), potrivit cărora:

„20.1 Dacă Antreprenorul se consideră îndreptățit la o prelungire a Duratei de Execuție și/sau la plăți suplimentare, potrivit prevederilor oricărei Cauze din aceste condiții sau conform altor prevederi legate de Contract, Antreprenorul va transmite inginerului o înștiințare în care să descrie evenimentele sau circumstanțele care au determinat apariția revendicării. înștiințarea va fi trimisă cât mai curând posibil dar nu mai târziu de 28 de zile din momentul în care Antreprenorul a cunoscut sau ar fi trebuit sa cunoască evenimentele sau circumstanțele respective.

Dacă Antreprenorul nu reușește să transmită înștiințarea cu privire la o revendicare în termen de 28 de zile, Durata de Execuție a Lucrărilor nu va fi prelungită, Antreprenorul nu va avea dreptul la plăți suplimentare, iar Beneficiarul va fi exonerat de orice responsabilitate legată de revendicarea respectivă”.

De asemenea, clauza 20.2 prevede obligația numirii Comisiei de Adjudecare a Disputelor (CAD), iar clauza 20.6 stipulează faptul că, „exceptând cazurile în care disputele se soluționează pe cale amiabilă, orice dispută pentru care decizia CAD (dacă există) nu a devenit finală și obligatorie va fi soluționată prin arbitraj internațional”.

În acest context, soluționarea pretențiilor privind plățile suplimentare este reglementată de părțile contractuale prin Clauzele 20.6 - 20.8 din Condițiile Contractuale Generale (Proiectare și Execuție), conform anexei 2 din Ordinul MEF/MT/MDLPL nr. 915/465/415/2008, anexă la Acordul Contractual de Lucrări, inclusiv Proiectare nr. 7339/20.05.2009.

Contrar celor reținute de instanța de apel, potrivit prevederilor contractuale menționate părțile au înțeles că au obligația legală, și nu facultatea de a stipula clauza compromisorie în contractul încheiat, ceea ce conduce la concluzia că stipularea acestei clauze nu este manifestarea lor de voință liber exprimată, ci expresia modului în care au înțeles să se supună unei dispoziții legale imperative.

În acest context, instanța de apel nu putea contesta validitatea unei clauze compromisorii impuse de lege.

O astfel de cenzură, precum și analiza măsurii în care clauza compromisorie producea efecte față de tipul de interes proteguit și de natura dispozițiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 puteau să aibă loc

exclusiv în cazul în care clauza compromisorie ar fi fost expresia voinței liber exprimate a părților, ceea ce nu este cazul în speță.

De aceea, Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurenților întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel a ignorat obligativitatea normelor instituite de Ordinul nr. 915/2008, reținând în mod greșit incidența prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 în detrimentul dispozițiilor art. 340 și urm. C. proc. civ.

Astfel, în mod corect tribunalul, în conformitate cu dispozițiile art. 343

4

C. proc. civ., verificându-și competența și constatând că părțile au stipulat în convenție soluționarea litigiului pe calea arbitrajului, a apreciat incidența art. 340 și urm. C. proc. civ. și a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și (3), raportat la art. 296 C. proc. civ., a admis recursurile declarate de pârâtul Județul Satu Mare și de chematul în garanție Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, a modificat în tot decizia atacată, în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta SC U. SA Baia Mare împotriva sentinței nr. 76/05.03.2013, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a menținut-o.

Cu privire la solicitarea recurentului-pârât Județul Satu Mare de acordare a cheltuielilor de judecată, câtă vreme pârâtul nu a făcut dovada pretențiilor sale, în sensul art. 274 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată nu va putea acorda cheltuieli de judecată fără documente justificative, motiv pentru care, în lipsa înscrisurilor care să ateste faptul că s-au efectuat astfel de cheltuieli, Înalta Curte a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-pârât Județul Satu Mare.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor de rambursare a cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (

Cauza Croitoru contra României

, Hotărârea din 9 noiembrie 2004,

Cauza Iacob contra României

, Hotărârea din 3 februarie 2005).