ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2281/2020

HOTĂRÂRE

11.11.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2281/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. Alba Iulia prin S.C C. S.R.L. - CUSTODE DE ARHIVĂ, solicitând instanței obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverințe cuprinzând salariul brut realizat de către reclamantă, cu indicare expresă din ce era compus acesta (sporuri, prime, indemnizații și acord global) aferent perioadei 17.04.1984 - 01.10.1994, caracterul acestor venituri, cu mențiunea, dacă aferent veniturilor respective, unitatea pârâtă a contribuit, la fondul de Pensii de Asigurări Sociale, respectiv dacă s-a reținut CAS.

Prin sentința civilă nr. 373/2020 din 20 mai 2020 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Alba a reținut, în esență, că, potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (1) și (2) din Codul muncii, litigiile de natura celui dedus judecății sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își au domiciliul reclamantul sau reședința, ori, după caz, sediul, înțelegând prin domiciliu locul unde persoana fizica își are locuința statornică sau principală.

S-a arătat că în determinarea competenței teritoriale a instanței, în vederea soluționării cauzei, se va avea în vedere domiciliul părții, privit ca locuință statornică sau principală, și nu domiciliul ales, pentru că altfel, se poate ajunge la situația paradoxală ca părțile să își aleagă singure instanțele la care să se judece.

S-a reținut că, raportat la prevederile art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 coroborat cu art. 95 pct. 4 C. proc. civ. și cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, întrucât domiciliul reclamantei nu se află pe raza județului Alba, ci, se află în circumscripția teritorială a Tribunalului Timiș, iar reclamanta nu are la data înregistrării cererii de chemare în judecată locul de muncă în raza de competență a Tribunalului Alba, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 881/2020 din 16 septembrie 2020 pronunțată de Tribunalului Timiș, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență.

În motivare, s-a reținut, în esență, că potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", a doua ipoteză din textul de lege menționat având în vedere nu locul de muncă al reclamantului la data formulării cererii de chemare în judecată, ci sediul angajatorului de la care reclamantul are pretenții, dat fiind că la acest sediu este mai facilă administrarea probelor.

S-a apreciat că o altă interpretare ar conduce la concluzia că reclamantul se poate adresa instanței de la actualul loc de muncă, potrivit art. 210, a doua ipoteză, din Legea nr. 62/2011, deși dorește să se judece cu un fost angajator care se află în circumscripția teritorială a altui tribunal.

Totodată, având alegerea între două instanțe deopotrivă competente, conform art. 116 C. proc. civ., s-a constatat că reclamanta a ales să se adreseze tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul fostul angajator, așa încât, Tribunalul Alba nu putea să își decline competența.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Timiș competența teritorială de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta din prezenta cauză a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverințe cuprinzând salariul brut realizat de către reclamantă, cu indicare expresă din ce era compus acesta (sporuri, prime, indemnizații și acord global) aferent perioadei 17.04.1984 - 01.10.1994, caracterul acestor venituri, cu mențiunea, dacă aferent veniturilor respective, unitatea pârâtă a contribuit, la fondul de Pensii de Asigurări Sociale, respectiv dacă s-a reținut CAS.

În speță, competența se determină în raport de dispozițiile Codului muncii privitoare la jurisdicția muncii, competența fiind una exclusivă și aparținând tribunalului de la domiciliul/reședința/sediul reclamantului, potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Este de menționat că identificarea competenței rationae loci și rationae materiae se face prin raportare la domiciliul reclamantului, în înțelegerea acestuia ca element de identificare a persoanei fizice și nu ca denumire dată adresei x domiciliu ales - pentru comunicarea actelor de procedură.

Chiar dacă reclamanta A. și-a indicat un domiciliu procedural ales pe raza județului Alba, respectiv în Alba Iulia, la Cabinet avocat D., acest sediu nu poate atrage competența Tribunalului Alba.

Aceasta întrucât, legea are în vedere domiciliul stabil și efectiv al reclamantului, iar nu domiciliul mandatarului/avocatului sau sediul cabinetului apărătorului ales. Dacă s-ar admite determinarea competenței în raport de domiciliul/sediul apărătorului ales sau mandatarului reclamantului s-ar ajunge la situația în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanța la care să se judece în funcție de baroul avocațial din cadrul căruia își alege apărătorul sau în funcție de domiciliul mandatarului.

Singura dovadă în stabilirea competenței, conform art. 269 alin. (2) Codul muncii raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social o reprezintă copia cărții de identitate anexată în dosarul Tribunalului Alba, din care rezultă că reclamanta A. își are domiciliul în orașul Timișoara, jud. Timiș, așa încât, competența teritorială aparține Tribunalului Timiș.

Nici sub aspectul stabilirii competenței în favoarea instanței în a cărui circumscripție își are locul de muncă reclamanta nu s-ar putea reține că Tribunalul Alba este competent să soluționeze litigiul, întrucât locul de muncă al reclamantei, respectiv sediul fostei societăți angajatoare, nu mai există.

Așa fiind, în condițiile în care, reclamanta are domiciliul în Timișoara, județul Timiș, în considerarea dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, se constată că Tribunalul Timiș este instanța competentă să soluționeze prezentul litigiu de muncă.

Pentru considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A., în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă.