ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2278/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Iași, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu S.C. C. S.A., constatarea nulității absolute a clauzei înscrise la art. 2.4 din Condițiile generale ale convenției de credit și stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF-RON la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, cu restituirea excedentului de dobândă; a clauzei înscrise la art. 3 lit. d) din Condițiile speciale ale contractului de credit, privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente; a clauzei înscrise la art. 5 lit. c) din Condițiile speciale ale convenției, privind comisionul de rambursare și a clauzei înscrise la art. 8.1 lit. a) liniuțele 2 și 3, lit. c) și lit. d) din Condițiile generale ale contractului.

În drept, au fost invocate dispozițiile legale cuprinse în Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G. nr. 9/2000, art. 1170 Noul C. civ., Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05.04.1993.

Prin sentința civilă nr. 5848 din 13 mai 2016, Judecătoria Iași a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată la 22 iunie 2016.

Prin sentința nr. 1184/2016/CIV din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Iași, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. (succesor cu titlu universal al S.C. C. S.A.); a fost redus onorariul de avocat al pârâtei de la 1.620 RON la 1.000 RON; s-a admis în parte cererea accesorie formulată de pârâtă privind obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, astfel cum a fost redus și au fost obligați reclamanții la plata, către pârâtă, a sumei de 1.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții A. și B. au declarat apel.

Prin decizia nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1184/2016 din 15 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A.; s-a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise în art. 3 lit. d) în condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/22.10.2007; a fost păstrat restul dispozițiilor sentinței civile nr. 1184/2016, care nu sunt contrare deciziei și a fost obligată intimata să plătească apelanților suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ., decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 din 30.05.2017 și Hotărârea CJUE în cauza C-186/16.

Sub un prim aspect, recurenții critică decizia atacată, cu privire la reținerea instanței de apel ca fiind neîntemeiată critica acestora potrivit căreia:

"banca nu a furnizat reclamanților informații în legătură cu natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul și în special informații cu privire la riscul valutar, Curtea o va respinge ca neîntemeiată având în vedere nu doar împrejurarea că, împrumutul din prezenta cauză a fost acordat pentru refinanțarea unui alt împrumut (situație care presupune faptul că reclamanții au manifestat prudență și au avut în vedere oferta cea mai avantajoasă, respectiv faptul că alegerea acestui nou credit s-a făcut după studierea ofertelor băncii și după informarea lor precisă asupra clauzelor noului contract, ci și faptul că, acceptând creditul în moneda străină, consumatorii au acceptat, în deplină cunoștință de cauză, variația cursului valutar ".

Reținerea instanței de apel este nu doar greșită, apreciază recurenții, ci și cel puțin trunchiată, în sensul de a fi eludat necesitatea de a analiza aplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 cu privire la caracterul negociat al contractului încheiat de părțile din prezenta cauză. O evaluare globală a contractului evidențiază, fără echivoc, faptul că acesta a fost prestabilit unilateral de către comerciant, fără a avea vreo importanță "împrejurarea că împrumutul din prezenta cauza a fost acordat pentru refinanțarea unui alt împrumut".

Este unanim cunoscut faptul că, raportat la modul de exprimare a voinței părților, aceste contracte sunt de adeziune, clauzele nefiind negociate direct cu consumatorii, ci sunt standard preformulate de către bancă. Este greșit a se reține că actul juridic încheiat între părți este un contract negociat, din moment ce acesta este redactat în întregime de către bancă, fără a da posibilitatea consumatorului de a modifica vreo clauză, ci doar de a adera sau nu la contract.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 a Curții de Justiție a Comunității Europene trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauza contractuală este necesar a fi redactată în mod clar și inteligibil nu numai din punct de vedere gramatical pentru consumator, ci și că motivele economice care stau la baza aplicării clauzei contractuale, precum și relația dintre aceasta și alte clauze ale contractului să fie clare și inteligibile pentru consumator. Or, în prezenta speță este lesne de observat, din modul de redactare a clauzelor, faptul că operatorul bancar înțelege să utilizeze anumite terminologii, considerate esențiale, fără a avea în vedere și puterea de înțelegere a consumatorului, persoana fizică, luat individual. În cazul unor eventuale majorări a dobânzii ori comisioanelor, banca nici măcar nu creează cadrul contractual formal pentru a se putea ajunge la o eventuală negociere cu consumatorul, pentru că aceste majorări doar se aduc la cunoștința consumatorului, fără a-i lasă acestuia din urma posibilitatea de a influența decizia băncii, astfel că, în realitate, consumatorul este pus în fața unui fapt împlinit.

Intimata, mai susțin recurenții, în calitate de specialist în operațiuni bancare, optând pentru acordarea unor credite în CHF cu dobânda mai mică decât dobânda practicată pentru creditele în RON, a avut reprezentarea faptului că, datorită gradului mare de stabilitate al CHF, este exclusă posibilitatea de devalorizare a monedei CHF.

Arată că s-au obligat să returneze creditul contractat la termenele și în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea data (1,7-2,2), însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecințe grave asupra capacității reclamanților de a-și îndeplini obligațiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare. Creșterea accelerată a valorii CHF față de moneda națională cu implicații negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor, precum și a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro și din euro în CHF au determinat o schimbare a condițiilor contractuale avute în vedere la data contractării creditului și, în consecință, incumbă în sarcina recurenților obligații vădit disproporționate față de cele în considerarea cărora aceștia și-au exprimat voința de a se angaja juridic.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părțile au înțeles să le stabilească, consideră că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care, odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ., beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practică.

În opinia recurenților, prin clauza de risc valutar, inserată în art. 2.4 din Condiții generale, pe care instanța de apel a reținut-o ca fiind transpunerea principiului nominalismului consacrat de lege, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, evident în detrimentul consumatorului.

Raportând comportamentul reclamanților la noțiunea de consumator mediu și normal informat este mai mult decât evident faptul că recurenții nu puteau să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elvețian. În acest context, banca avea obligația de a explica riscurile clienților, de a le pune la dispoziție informațiile necesare.

Banca, apreciază recurenții, a adoptat o practica incorectă prin omisiune, astfel cum aceasta este definită de art. 7 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementarilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor.

Prin urmare, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, se impune restabilirea prestațiilor inerente contractului asumat prin înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți, care să corespundă manifestării de voință în sensul angajării în acest raport juridic.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, astfel cum acesta a fost formulat.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului. A solicitat în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 aprilie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

În temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., prin încheierea din 7 noiembrie 2018 a fost suspendată judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, până la soluționarea dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

La termenul din 19 aprilie 2019 a fost admisă cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurenții-reclamanți, și, în consecință, s-a dispus repunerea cauzei pe rol. Prin încheierea de la acea dată, a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A. și a fost admis în principiu recursul, fiind acordat termen pentru judecarea acestuia la 20 septembrie 2019.

La termenul de judecată din 20 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Deși recurenții-reclamanți nu și-au încadrat criticile în temeiul de drept al art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., se apreciază că anumite susțineri pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă acest motiv nu-și găsește incidența, criticile recurenților-reclamanți fiind nefondate.

Contrar susținerilor recurenților, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în art. 2.4 din Condițiile generale și contestată de reclamanți, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 2.4 din Condițiile generale și contestată de reclamanți, reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Cu atât mai mult recurenții-reclamanți nu pot invoca greșita aplicare, de către instanța de apel, a prevederilor Legii nr. 193/2000.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Altfel spus, nu este permis un control jurisdicțional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă națională, pe baza verificării calității acelei norme de către judecătorul național.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Cât privește aducerea în discuție a unei impreviziuni contractuale, pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, se constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenții-reclamanți nu au învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON de la momentul acordării creditului, astfel cum au solicitat recurenții-reclamanți. Altfel spus, cererea reclamanților, de înghețare a cursului de schimb Leu/Chf la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab initio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că decizia recurată este la adăpost de orice critică, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 603/2017 din 28 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2020.