ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2054/2020

Ședința publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 10.02.2020, petenții A., B., C., D., E., F. au solicitat lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării sentinței civile nr. 195/17 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale în soluționarea dosarului nr. x/2008, în sensul că indexările recunoscute și stabilite prin această sentință, aplicate la valoarea de referință sectorială, au fost și sunt/au rămas incluse în indemnizația brută lunară de încadrare.

Prin încheierea din 09 iulie 2020 din Camera de Consiliu, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a fost admisă cererea de lămurire dispozitiv a sentinței civile nr. 195 din 17 decembrie 2008 pronunțate de Curtea de Apel Bacău în dosarul numărul x/2008, cerere formulată de petenții D., F., E., A., B. și C., în contradictoriu cu Ministerul Justiției, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea De Apel Bacău, Tribunalul Neamț și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în sensul că, majorările salariale stabilite prin această sentință, aplicate la valoarea de referință sectorială, au fost și rămân incluse în indemnizația brută lunară de încadrare.

Practica neunitară a instanțelor judecătorești investite cu astfel de cereri de lămurire a generat mecanismul de unificare reglementat de art. 517 C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a pronunțat decizia nr. 7/2019.

Prin această decizie, ÎCCJ a statuat că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009".

Împotriva încheierii din 09 iulie 2020 din Camera de Consiliu, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a formulat cerere de recurs Ministerul Justiției.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

La termenul din 21 octombrie 2020, examinând cu prioritate, în baza art. 316, raportat la art. 298 și la art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția necompetenței sale materiale, Înalta Curte reține următoarele:

Petenții și-au întemeiat cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 195 din 17 decembrie 2008 pronunțate de Curtea de Apel Bacău în dosarul numărul x/2008, în contradictoriu cu intimații Ministerul Justiției, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, Ministerul Economiei și Finanțelor, Tribunalul Neamț și Curtea de Apel Bacău, pe dispozițiile art. 281

1

din C. proc. civ. de la 1865.

Potrivit normei legale evocate, "în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cerere instanței care a pronunțat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice."

Înalta Curte reține că art. 281

3

alin. (1) din același Cod statuează că "încheierile pronunțate în temeiul art. 281 și 281

1

, precum și hotărârea pronunțată potrivit art. 281

2

sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispozițiilor potrivnice ori completarea."

Astfel, textul legal precitat statuează asupra regimului juridic al căilor de atac, hotărârea dată asupra îndreptării/lămuririi/înlăturării dispozițiilor potrivnice sau completării unei hotărâri fiind supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea lămurită, îndreptată sau completată.

Pentru identitate de rațiune, regimul juridic care guvernează căile de atac declarate împotriva hotărârilor a căror lămurire, îndreptare sau completare se cere se impune și în ceea ce privește competența de soluționare a cererilor de lămurire, îndreptare sau completare.

Astfel, hotărârea de lămurire, îndreptare sau completare este susceptibilă de a fi cenzurată de aceleași instanțe competente să soluționeze căile de atac îndreptate împotriva hotărârilor a căror lămurire, îndreptare sau completare s-a cerut.

În speță, litigiul dedus judecății, soluționat prin sentința a cărei lămurire s-a cerut, este un litigiu guvernat de legislația muncii, situația de discriminare invocată de reclamanți vizând drepturile salariale ce le revin în baza contractului de muncă de la ordonatorii de credite pârâți.

Se constată că atât hotărârea de primă instanță, cât și hotărârea pronunțată în temeiul art. 281

1

C. proc. civ. au fost soluționate de către curtea de apel, competența de la data soluționării în primă instanță, stabilită potrivit dispozițiilor art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 păstrându-se și în cazul cererii de lămurire de dispozitiv.

Se mai constată că, urmare a abrogării art. II din O.U.G. nr. 75/2008 prin Legea nr. 76/2009, recursurile formulate împotriva hotărârii de primă instanță au fost soluționate tot de curtea de apel, în complet format din trei judecători.

Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, cererile menționate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte și cele având ca obiect acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, erau soluționate, în primă instanță, de curțile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege anterior menționat, recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță, de curțile de apel, se judeca de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 104 din data de 20 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, a fost admisă excepția de neconstituționalitate, invocată din oficiu de instanța supremă în mai multe dosare, și s-a constatat că dispozițiile art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituționale.

Curtea Constituțională a reținut că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoțește O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiția să reprezinte un factor esențial de echilibru în statul de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiției, la dificultățile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanței de urgență în condițiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza I din Constituția României.

De asemenea, aspectele ce țin de oportunitatea adoptării reglementării nu își pot găsi, însă, soluționarea în modificarea unor norme ce reglementează competența în primă instanță și în recurs.

Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competență, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acțiunilor privind valorificarea drepturilor salariale ale personalului din justiție.

S-a reținut și înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituția României, prin dispozițiile art. I și II din Ordonanță, deoarece se afectează regimul unei instituții fundamentale a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, al cărei statut constituțional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din legea fundamentală.

În continuare, Curtea a mai reținut și că stabilirea în competența instanței supreme a soluționării recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, în primă instanță, are ca efect extinderea sferei sale de competență și supradimensionarea activității acesteia, în condițiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție nu funcționează o secție specializată în soluționarea conflictelor și litigiilor de muncă.

A mai reținut că dispozițiile ordonanței de urgență respective nu satisfac nici exigențele art. 21 alin. (3) din Constituție, în ceea ce privește soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activității instanței supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiție.

În esență, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituționale ale art. 115 alin. (4) și (6) și art. 21 alin. (3), prin art. I și II din O.U.G. nr. 75/2008 atrage și înfrângerea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5), conform cărora:

"În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie".

Ulterior deciziei Curții Constituționale s-a adoptat Legea nr. 76 din data de 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări și completări, printre care și abrogarea art. I din ordonanță, text de lege care stabilea competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță de curțile de apel, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituționalității art. I din Ordonanță, precum și abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competență, în prezent, soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiție, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut și norme tranzitorii, în ceea ce privește competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate, în primă instanță, de curțile de apel, având în vedere și considerentele Curții Constituționale în exercitarea controlului de constituționalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenția legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competența de soluționare a recursurilor declarate în această materie, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a dispozițiilor O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curții Constituționale, în loc să transpună concepția în materie a instanței de contencios constituțional, în legătură cu degrevarea instanței supreme de această categorie de litigii, față de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar și de inexistența unei secții specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanței de urgență, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispozițiilor art. 115 alin. (4) și (6), precum și art. 21 alin. (3) din Constituția României.

Așadar, instanța de drept comun în materia soluționării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curțile de apel, care au secții specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanțe aparține sentința recurată.

Cât privește cauza de față, se constată că acțiunea reclamanților a fost soluționată în primă instanță de către Curtea de Apel Bacău, în baza prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acestora.

Recursul declarat împotriva hotărârii instanței de fond a fost soluționat tot de Curtea de Apel Bacău, în baza competențelor legal stabilite la acea dată.

Prin urmare, identitatea de rațiune care se desprinde din examinarea dispozițiilor art. 281

1

și art. 281

3

C. proc. civ. impune, așadar, ca și în cazul recursului îndreptat împotriva hotărârii de lămurire a dispozitivului competența de soluționare a cauzei să se determine similar și să revină tot curții de apel, în complet format din trei judecători.

Pentru aceste argumente, în baza art. 316 raportat la art. 298 și la art. 137, cu referire la art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și să decline competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Bacău, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție invocată din oficiu.

Declină în favoarea Curții de Apel Bacău competența de soluționare a recursului declarat de de recurentul-pârât MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva încheierii din 09 iulie 2020 din Camera de Consiliu, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2020.