Decizia nr. 1747/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată inițial la Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 8.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a chemat în judecată pe pârâții A., B. și C., solicitând ca aceștia să fie obligați la plata în solidar a sumei de 1.266.635 RON reprezentând prejudiciu cauzat ca urmare a premiilor aprobate de directorat pentru salariații societății, precum și a sumei de 25.668 RON reprezentând prejudiciu cauzat societății constând în indemnizații acordate fără bază legală secretarului de ședință al consiliului de supraveghere și directoratului. De asemenea, reclamantul a mai solicitat obligarea pârâților la plata în solidar a beneficiului nerealizat cauzat de cheltuielile arătate. Reclamantul a solicitat și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Ulterior, reclamatul a precizat capătul de cerere referitor la beneficiul nerealizat, arătând că beneficiul nerealizat constă în dobânda aferentă plasamentelor lunare care ar fi putut fi obținute de societate prin adăugarea sumelor cheltuite la sumele plasate la bănci. Cuantumul acestui beneficiu, calculat pana la 15 iunie 2017, este de 302.189 RON. Prin încheierea de la termenul din 9 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței funcționale și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a aceleiași instanțe. În motivarea acestei încheieri, s-a reținut că litigiul nu este unul de muncă, deoarece nu vizează contracte sau raporturi de muncă, pârâții având încheiate cu societatea reclamantă contracte de mandat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 31/1990, iar dreptul comun nu este reprezentat de Codul Muncii, ci de Legea nr. 31/1990 și C. civ. Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 6 noiembrie 2017, sub nr. x/2017*.

Prin sentința civilă nr. 571 din 1 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive. Prin aceeași sentința s-a admis excepția prescripției extinctive și s-a respins cererea ca prescrisă. A fost obligat reclamantul la plata către fiecare dintre pârâți a sumei de 2.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. În motivarea acestei sentințe, prima instanță a arătat, în esență, că raporturile juridice dintre societate și membrii directoratului sunt guvernate de contractele de mandat încheiate de cei trei pârâți cu societatea și de prevederile Legii nr. 31/1990, respectiv art. 153 2 alin. (6), art. 144 2 alin. (1) și art. 72, precum și că, în materia acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite, de natura contractuală sau extracontractuală, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel cum prevede art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și, în mod asemănător, art. 2528 alin. (1) C. civ. Prima instanță a arătat că Raportul și Decizia Curții de Conturi, prin care acest Raport a fost aprobat, nu creează situații juridice noi și nu modifică în vreun fel realitatea juridică, precum și că faptele, în materialitatea lor, au rămas aceleași, ceea ce este nou fiind doar interpretarea acestor fapte oferită de Curtea de Conturi. Contrar celor susținute de reclamant, a conchis tribunalul, Curtea de Conturi nu stabilește, cu efect constitutiv, existența pagubei, ci doar constată existența acesteia. A reținut prima instanță că societatea reclamantă era obligată, "trebuia", să cunoască existența pagubei și pe cei răspunzători de producerea ei, în urma exercitării de către Consiliul de supraveghere a atribuției sale de control. Potrivit art. 153 9 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 31/1990 coroborat cu art. 153 11 alin. (1) și art. 153 4 alin. (1) din aceeași lege, prima instanță a reținut că societatea, prin Consiliul de supraveghere, era obligată ca, în fiecare ședință imediat următoare adoptării de către directorat a deciziilor care au fost indicate drept fapte ilicite, să identifice paguba și pe cei răspunzători de producerea ei, nefiind necesară comunicarea Raportului Curții de Conturi sau analizarea acestuia de către Consiliul de supraveghere. Distinct de cele expuse, tribunalul a arătat ca fiind cert faptul că reclamantul a luat cunoștință de existența pagubei și a celor răspunzători de producerea ei la data de 11.04.2014, când sinteza Raportului Curții de Conturi a fost analizată de Consiliul de supraveghere. Tribunalul a conchis că reclamantul putea și trebuia să acționeze cu începere de la data de 28.03.2014, când Raportul Curții de Conturi a fost comunicat reclamantei sau cel mai târziu cu începere de la data de 11.04.2014, când sinteza Raportului Curții de Conturi a fost analizată de Consiliul de supraveghere, pentru că atunci i-au fost dezvăluite existența pagubei și a celor răspunzători de producerea ei.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care a solicitat anularea hotărârii apelate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 704A din 19 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Fondul Român de Contragarantare S.A., acesta fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimații-pârâți A., B. și C.. În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că Raportul emis de Curtea de Conturi, premergător Deciziei nr. 22/29.04.2014, a fost comunicat reclamantului la data de 28.03.2014, iar sinteza acestui raport a fost analizată de Consiliul de supraveghere la data de 11.04.2014. Totodată, Decizia Curții de Conturi nr. 22/29.04.2014, prin care s-a reținut, printre altele, nelegalitatea plăților făcute ca urmare a aplicării deciziilor directoratului și s-a dispus recuperarea unor sume de bani, a fost comunicată reclamantului la data de 05.05.2014. În acord cu tribunalul, instanța de apel a reținut că societatea reclamantă era obligată, "trebuia", să cunoască existența pagubei și pe cei răspunzători de producerea ei în urma exercitării de către Consiliul de supraveghere a atribuției sale de control, precum și faptul că apelantul, prin Consiliul de supraveghere, trebuia să cunoască paguba și pe cei care răspund de ea, așa cum rezultă, printre altele, din dispozițiile art. 153 4 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 31/1990, ale art. 153 9 alin. (1) lit. a) și c) din Legea nr. 31/1990 și ale art. 153 11 alin. (1) din Legea nr. 31/1990. Din dispozițiile legale anterior arătate, instanța de prim control judiciar a conchis că, cel mai târziu după trei luni de la data adoptării de către directorat a fiecărei decizii relevante în cauză, Consiliul de supraveghere trebuia, în exercitarea atribuției de verificare a conformității cu legea a operațiunilor de conducere a societății, să cunoască potențialul păgubitor al plăților cu titlu de premiu efectuate către salariați și către secretar. Instanța de apel a mai reținut că nu are relevanță dacă și când Consiliul de supraveghere al apelantului a considerat că plățile sunt nelegale sau că există sau nu o pagubă, întrucât legea nu raportează momentul de început al termenului de prescripție la data la care titularul dreptului la acțiune consideră că există o pagubă. Prin cunoașterea pagubei legea nu înțelege nașterea convingerii că există o pagubă, ci accesul la toate elementele de fapt relevante, ceea ce contează fiind cunoașterea faptelor, și nu interpretarea lor de către titularul dreptului la acțiune. În concluzie, instanța de apel a reținut că, în cauză, Consiliul de supraveghere trebuia să cunoască toate elementele de fapt relevante încă dinainte de controlul efectuat de Curtea de Conturi, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă chiar înainte de efectuarea acestui control. Instanța de apel a înlăturat susținerile apelantului în sensul că directoratul era cel care trebuia să acționeze și că intimații-pârâți și-ar invoca propria culpă, întrucât, în raport cu prevederile art. 153 3 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 și art. 155 alin. (7) teza I din același act normativ, acțiunea în răspundere împotriva membrilor directoratului poate fi exercitată și de către consiliul de supraveghere, în urma unei decizii a consiliului însuși. În ceea ce privește momentul la care apelantul trebuia să cunoască paguba și pe cei care răspund de ea, în acord cu tribunalul, instanța de apel a reținut ca fiind cert faptul că apelantul a cunoscut existența pagubei și pe cei răspunzători de producerea ei la data de 11.04.2014, Raportul Curții de Conturi fiind comunicat apelantului la data de 28.03.2014, iar sinteza acestui raport fiind analizată de Consiliul de supraveghere la data de 11.04.2014. Așa cum a arătat și tribunalul, a reținut instanța de prim control judiciar, împrejurarea că Raportul de control nu produce efecte prin el însuși, fiind un act premergător Deciziei Curții de Conturi căreia legea îi atribuie efecte juridice, este irelevantă în planul acțiunii de față, întrucât lipsa de efecte juridice a Raportului are consecințe în planul dreptului administrativ, între Curtea de Conturi și entitatea supusă controlului, însă Raportul cuprindea suficiente informații pentru ca apelantul-reclamant să acționeze în plan civil, împotriva membrilor directoratului. Instanța de apel, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimații A., B. și C..

La 20 iunie 2019, reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 704A din 19 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat în principal suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. l C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Curții de Apel București. Pe fondul cauzei s-a solicitat admiterea recursului, anularea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru a se dispune admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Cu privire la cererea de suspendare, recurentul a susținut că dosarul pendinte are ca obiect pretenții față de membrii din directoratul Fondului Român de Contragarantare S.A., pretenții care au fost formulate ca urmare a deciziei Curții de Conturi a României, iar dosarul nr. x/2014, retrimis Curții de Apel București în vederea rejudecării are ca obiect chiar anularea deciziei Curții de Conturi a României nr. 22 din 29 aprilie 2014. Recurentul a învederat că în prezentul dosar cauza debendi o reprezintă chiar decizia Curții de Conturi, cauza acțiunii fiind punerea în aplicare a celor dispuse prin acest act administrativ. În opinia recurentului, în ipoteza în care instanța de apel, în rejudecare, va constata că nu există prejudiciul, astfel cum s-a stabilit prin decizia Curții de Conturi nr. 22 din 29 aprilie 2014, sau că nu au fost încălcate dispozițiile legale ori convenționale din contractul de mandat, anulând în tot sau în parte actul administrativ, soluția ce urmează a fi pronunțată depinde de dezlegarea ce va fi dată de către Înalta Curte de Casație și Justiție în cealaltă cauză. Pe fondul cauzei, cu privire la criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2528 C. civ., care reglementează prescripția extinctivă, stabilindu-se în mod eronat că prescripția începe să curgă de la data comunicării raportului Curții de Conturi. Recurentul a precizat că Înalta Curte de Casație si Justiție a confirmat susținerile Fondului Român de Contragarantare S.A. referitoare la momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă. Astfel, prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, referitoare la recursul în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. x/2019 s-a stabilit ca actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale. Recurentul a subliniat că decizia invocată face referire la răspunderea patrimoniala a salariatului, argumentele reținute fiind deopotrivă valabile și în cauza pendinte, în cadrul căreia s-a solicitat angajarea răspunderii foștilor membri ai directoratului Fondului Român de Contragarantare S.A. ca urmare a controlului Curții de Conturi. În opinia recurentului, termenul de prescripție începe să curgă de la momentul la care Fondul Român de Contragarantare S.A. a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, așadar ulterior comunicării deciziei Curții de Conturi. Recurentul a precizat că, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 și pct. 181 din Regulamentul de organizare și funcționare a Curții de Conturi, entității auditate îi revine obligația de a stabili valoarea prejudiciului, persoanele responsabile și masurile pentru recuperare. În acest sens, s-a subliniat că doar după comunicarea deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014, Fondul Român de Contragarantare S.A. a demarat procedurile interne pentru determinarea prejudiciului și pentru stabilirea persoanelor responsabile, împrejurare care a dobândit caracter cert la 4 mai 2017, când Consiliul de Supraveghere al Fondului Român de Contragarantare S.A. a emis decizia nr. 134/2017 în baza căreia s-a aprobat angajarea răspunderii membrilor directoratului. Prin urmare, s-a arătat că aceasta dată reprezintă momentul la care Fondul Român de Contragarantare S.A. a cunoscut paguba și persoanele responsabile, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Intimații-pârâți C. și B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate, având în vedere că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raționamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept incidente în cauză. Totodată, s-a solicitat respingerea cererii de suspendare formulată de recurent în cadrul cererii de recurs, raportat la faptul că litigiul pendinte nu se află în interdependență cu cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2014 al Curții de Apel București. Intimatul-pârât A. prin întâmpinarea formulată a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a invocat caracterul nefondat al cererii de suspendare, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din același cod, și al recursului. Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimații-pârâți prin întâmpinare. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înțeles să își exercite acest drept. Prin încheierea din 31 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a prorogat discutarea cererii de suspendare formulată de recurentul-reclamant, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Curții de Apel București. Totodată, a constatat că judecata a fost suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020. Ulterior, cauza a fost repusă pe rol, fixându-se termen de judecată la 29 septembrie 2020. La termenul din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât A., prin întâmpinare, precum și cererea privind suspendarea judecării cauzei, formulată de recurentul-reclamant, potrivit celor reținute în practicaua hotărârii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge recursul ca nefondat, reținând următoarele considerente: Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 2528 C. civ., stabilindu-se în mod eronat că prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data comunicării Raportului Curții de Conturi. Înalta Curte constată că, în hotărârea pronunțată de prima instanță, s-a reținut cu privire la termenul de prescripție că societatea reclamantă putea și trebuia să acționeze începând cu data de 28.03.2014, data comunicării Raportului Curții de Conturi sau cel mai târziu cu data de 11.04.2014, în urma exercitării de către Consiliul de supraveghere a atribuției sale de control. Instanța de apel a reținut că, în cauză, Consiliul de supraveghere trebuia să cunoască toate elementele de fapt relevante anterior controlului efectuat de Curtea de Conturi, astfel încât termenul de prescripție a început să curgă chiar înainte de efectuarea acestui control, numai, în subsidiar, arătând ca fiind cert faptul că apelantul a cunoscut existența pagubei și a celor care răspund de producerea ei la data de 11.04.2014. Se observă că recurentul-reclamant își fondează raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă fie cel mai devreme la data la care Decizia Curții de Conturi i-a fost comunicată, respectiv 5 mai 2014, fie la data de 4 mai 2017, când Consiliul de Supraveghere al Fondului a emis decizia nr. 134/2017, în baza căreia s-a aprobat angajarea răspunderii membrilor directoratului, susținând că acesta este momentul la care Fondul a cunoscut paguba și persoanele responsabile de producerea prejudiciului. Arată recurentul că, prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată într-un recurs în interesul legii, instanța supremă a stabilit că actul de control al Curții de Conturi nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, deși recurentul înțelege să invoce decizia nr. 19, pronunțată la 3 iunie 2019 de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, acesta o interpretează greșit. Astfel, prin această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia RIL nr. 19/2019 fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție-RIL nr. 19/2019, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. În considerentele deciziei s-a mai reținut că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, precum și că a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale. Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, atât în cazul prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cât și în cel prevăzut de art. 1528 din C. civ. Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției nici data comunicării deciziei Curții de Conturi nr. 22/29.04.2014 și nici data comunicării Raportului de control al Curții de Conturi. Astfel, în cazul în care prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a recupera un prejudiciu, acesta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe. Prin urmare, acesta trebuia să cunoască caracterul nelegal al plăților făcute ca urmare a aplicării deciziilor prin care au fost aprobate premieri ale salariaților și a secretarului directoratului și Consiliului de supraveghere din momentul efectuării acestora, astfel încât, în condițiile în care cursul prescripției nu a fost întrerupt sau suspendat, iar termenul de prescripție general de trei ani calculat de la data efectuării plății a fost depășit în raport de data formulării cererii de chemare în judecată, criticile recurentului-reclamant care vizează greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate. În cauză, aspectul nelegal al plății a fost cunoscut de reclamant anterior controlului Curții de Conturi, astfel că nu se poate afirma că dreptul la acțiune pentru recuperarea sumelor s-a născut la o altă dată decât cea la care s-au efectuat plățile aferente premiilor aprobate de directorat pentru salariații societății, respectiv plățile constând în indemnizații acordate secretarului de ședință al consiliului de supraveghere și directoratului. Reclamantul nu se poate apăra prin invocarea propriei culpe, câtă vreme a avut la dispoziție toate elementele necesare exercitării dreptului la acțiune cu mult înainte de controlul efectuat de Curtea de Conturi, așa încât o eventuală pasivitate a acestuia a fost asumată în deplină cunoștință de cauză. Înalta Curte reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, respectiv deciziile directoratului prin care au fost aprobate premieri ale salariaților și a secretarului directoratului și Consiliului de supraveghere, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. Stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă se determină prin raportare la dispozițiile art. 2528 C. civ. Conform acestui text de lege, "(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri". Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractele de mandat încheiate de cei trei pârâți cu societatea. Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv. Cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Recurentul-reclamant își fundamentează motivul de recurs pe aceea că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data la care a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea. Ca atare, recurentul se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 2528 alin. (1) C. civ. reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă. Termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății, când recurentul-reclamant trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, conform art. 2528 alin. (1) C. civ. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. Constatând culpa procesuală a recurentului în declanșarea litigiului de față, în raport cu cererile formulate de intimații-pârâți, urmează a se face aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga pe reclamantul Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata sumei de 11.900 RON către fiecare dintre intimații-pârâți C. și B., precum și la plata sumei de 1.500 RON către intimatul-pârât A., reprezentând cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.