ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1689/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 din 19 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Suceava, secția I civilă, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași și a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata către reclamant a sumei de 406.500 RON, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor constând în stație B. din localitatea Pătrăuți, județul Suceava și spațiu comercial, situat în Suceava, județul Suceava, despăgubiri calculate pentru perioada 20 septembrie 2014 - 21 iunie 2017. A solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este fostul administrator al societății S.C. IMH Suceava S.R.L. și succesorul în drepturi al acesteia, că la 15 aprilie 2003 Oficiul Județean pentru Protecția Consumatorului Suceava a sancționat societatea cu suma de 30.000.000 RON ROL pentru săvârșirea contravenției de comercializare a unei cantități de motorină care nu corespunde niciunui tip de STAS-240-80 motorină și că prin sentința civilă nr. 1879 din 30 mai 2003 a Judecătoriei Suceava s-a admis plângerea formulată și s-a anulat procesul-verbal de contravenție.

A arătat reclamantul că la 7 mai 2003 O.J.P.C. Suceava a înaintat către Garda Financiară Suceava adresa nr. x, în care a precizat că S.C. IMH Suceava S.R.L. a comercializat motorină care nu corespunde niciunui tip de motorină prevăzut în STAS-240-80 motorină, iar în baza acestei sesizări Garda Financiară a sancționat societatea cu suma de 5 miliarde RON vechi amendă și a dispus confiscarea sumei de 156.528.450 RON vechi, reprezentând contravaloarea carburantului comercializat, întocmind proces-verbal de constatare și sancționare a contravenției.

A arătat reclamantul și că a contestat și acest proces-verbal de contravenție, însă prin sentința civilă nr. x din 30 iunie 2003 a Judecătoriei Suceava s-a respins plângerea formulată, iar prin decizia nr. 737 din 24 octombrie 2003 a Tribunalului Suceava s-a respins recursul împotriva hotărârii de primă instanță.

Reclamantul a arătat că, pentru recuperarea sumelor reprezentate de amendă în cuantum de 5 miliarde RON vechi și confiscarea valorică în cuantum de 156.528.450 RON vechi s-au demarat procedurile de executare silită a societății debitoare, iar amenda a fost stinsă atât prin plată voluntară, cât și prin executare silită, în procedura execuțională fiind înstrăinate imobilele pentru care se solicită despăgubiri în cauza de față.

Având în vedere că societatea a fost sancționată pentru aceeași faptă de două instituții diferite ale statului român, reclamantul a formulat cerere în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, iar prin hotărârea din 29 octombrie 2013, rămasă definitivă la 29 ianuarie 2014, C.E.D.O. a admis cererea societății, hotărând că a fost încălcat art. 6 pct. 1 din Convenție, care reglementează dreptul la un proces echitabil.

A susținut reclamantul că, subsecvent pronunțării acestei hotărâri, a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 737 din 24 octombrie 2003 a Tribunalului Suceava, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de societatea debitoare împotriva sentinței civile nr. 2254 din 30 iunie 2003 a Judecătoriei Suceava, care a constituit titlul executoriu în baza căruia a fost inițiată executarea silită împotriva societății, cerere de revizuire admisă, cu consecința că prin decizia nr. 31 din 18 februarie 2015 a Tribunalului Suceava, pronunțată în dosarul nr. x/2014 s-a admis recursul și s-a modificat în totalitate sentința civilă nr. 2254 din 30 iunie 2003 a Judecătoriei Suceava, în sensul că s-a admis plângerea și s-a anulat procesul-verbal de contravenție, titlul executoriu fiind astfel desființat, iar societatea dobândind dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situației anterioare, inclusiv pentru despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilelor adjudecate de organul fiscal în contul unei creanțe care s-a stabilit că nu este datorată.

A arătat și că prin sentința civilă nr. 4480 din 24 noiembrie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 16 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Suceava s-a admis cererea având ca obiect întoarcerea executării silite, s-a dispus întoarcerea executării silite, cu efectul restabilirii situației anterioare și, pe cale de consecință, s-a dispus obligarea D.G.R.F.P. Iași la plata sumei de 287.761 RON, la care se adaugă dobânda legală de la momentul introducerii cererii și până la achitarea efectivă a debitului, precum și la plata dobânzii legale fiscale prevăzute de art. 124 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 92/2003 aferentă sumei de 163.820 RON, de la data plății și până la data restituirii, ca și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.540 RON.

Reclamantul a precizat că acțiunea de față este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, reclamantul urmărind recuperarea întregului prejudiciu cauzat de către pârâtă prin fapta sa ilicită, iar privitor la situația juridică a societății S.C. IMH Suceava S.R.L. a arătat că aceasta a fost dizolvată și radiată din registrul comerțului, cu repartizarea activului societății către reclamant, care a dobândit calitate procesuală în cauză în calitate de succesor în drepturi al societății, aspect reținut cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 794 din 17 decembrie 2014 a Tribunalului Suceava, prin hotărârea C.E.D.O. și prin sentința civilă nr. 4480 din 24 noiembrie 2015 a Judecătoriei Suceava, pronunțată în dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 16 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Suceava.

Legat de răspunderea civilă delictuală a pârâtei, reclamantul a susținut că, până la soluționarea definitivă a litigiului având ca obiect întoarcerea executării silite, prin restabilirea situației anterioare și în care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a bunurilor imobile către reclamant, a fost privat de prerogativele pe care le implică dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, care au fost vândute silit de către pârâta din prezenta cauză, reclamantul fiind privat de folosința acestor bunuri.

Reclamantul a evocat prevederile art. 555 alin. (1), ale art. 563 alin. (1), ale art. 1.349 și ale art. 1.357 alin. (1) C. civ. și a arătat că prejudiciul reclamat în cauză este echivalent cu lipsa de folosință a bunurilor în litigiu pentru perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, până la 21 iunie 2017.

A definit și circumstanțiat prin raportare la specificul cauzei fapta ilicită și culpa pârâtei, precum și legătura de cauzalitate dintre aceasta și prejudiciu și a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 1.385 alin. (3) C. civ., despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului, prejudiciul fiind cuantificat în raport de studiul de consultanță întocmit în luna august 2017 de către expertul evaluator C..

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 563 alin. (1) teza a Il-a, ale art. 1.349, ale art. 1..357 alin. (1) C. civ. și pe dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Prin sentința civilă nr. 264 din 15 martie 2019, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

Împotriva sentinței civile nr. 264 din 15 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă, reclamantul A. a declarat apel, criticând soluția instanței de fond pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 204 din 21 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Împotriva deciziei civile nr. 204 din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea acesteia în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au adus următoarele argumente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a dezvoltat următoarele critici:

Instanța de apel, prin decizia pronunțată, a interpretat greșit dispozițiile art. 1.357 alin. (1), art. 1.349 alin. (1) și art. 1.364 C. civ., prin raportare la art. 1.385 C. civ., reținând eronat că în cauză nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite.

Sub acest aspect, recurentul, evocând dispozițiile art. 1.349 și pe cele ale art. 1.357 alin. (1) C. civ., a susținut că fapta ilicită constă în sancționarea abuzivă de către fosta Gardă Financiară Suceava, prin aplicarea amenzii în sumă de 5 miliarde ROL și confiscarea sumei de 156.528.450 ROL, a S.C. IMH Suceava S.R.L., al cărei succesor în drepturi este reclamantul, pârâta fiind succesoare în drepturi a organului fiscal ulterior aplicării sancțiunii de către O.J.P.C. și cunoscând faptul că, la momentul când a aplicat sancțiunea, societatea fusese deja sancționată pentru aceeași faptă.

În continuare, recurentul a prezentat situația de fapt premergătoare formulării acțiunii de față, cu trimitere la cauzele ce au debutat cu plângerile contravenționale și s-au încheiat cu hotărârea de întoarcere a executării și a susținut că hotărârile privind anularea proceselor-verbale de contravenție produc efecte retroactive, ex tunc, ceea ce este de natură să dovedească din punct de vedere obiectiv existența faptei ilicite, constând în simpla întocmire a proceselor-verbale de contravenție, cu încălcarea art. 4 din Protocolul 7 la C.E.D.O.

În susținerea aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 1.364 C. civ., a căror incidență a fost exclusă fără temei, deoarece Garda Financiară Suceava, sancționând a doua oară aceeași faptă, s-a expus riscului de a fi ea însăși sancționată din perspectiva încălcării art. 4 din Protocolul 7 la C.E.D.O., raportat la art. (6) paragraful 1 din Convenție, risc care s-a produs la data la care recurentul a obținut câștig de cauză la C.E.D.O și care ar aduce în discuție aceeași chestiune a faptei ilicite, consumată și imputabilă organului fiscal.

În argumentarea aceleiași critici, recurentul a susținut și că îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege ori ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale.

Cu privire la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a dezvoltat următoarele critici:

Instanța de apel a încălcat regulile procesuale prevăzute de art. 476 alin. (1) și de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., deoarece prin decizia recurată a statuat asupra unor aspecte care nu au fost invocate prin apel și care nu au fost puse în discuția părților, împrejurare ce a condus la vătămarea drepturilor procesuale ale recurentului.

Recurentul a precizat că prin cererea de apel a arătat că au fost greșit interpretate dispozițiile legale care reglementează materia reparării integrale a prejudiciului și că pretențiile deduse judecății de față nu se suprapun, din perspectiva temeiurilor diferite invocate și a naturii diferite a prejudiciilor reclamate, peste despăgubirile deja obținute în urma întoarcerii executării.

A mai precizat că a arătat în cererea de apel că hotărârea din dosarul nr. x/2015 produce efectele unei revendicări prin echivalent și că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, dovada faptei ilicite a organului fiscal constituind-o chiar soluțiile care au concurat la desființarea cu caracter retroactiv a titlului executoriu.

În acest context, susține recurentul, au fost nesocotite limitele efectului devolutiv al apelului și regulile de judecată în apel, având în vedere că decizia recurată se fundamentează pe cu totul alte argumente, instanța de apel reținând: că repararea prejudiciului reglementat de art. 1.385 C. civ. nu poate fi separată de instituția răspunderii civile delictuale și nu poate fi pusă în discuție în lipsa îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 1.357 C. civ. că reclamantul nu a identificat în concret în ce constă fapta ilicită; că recurentul nu a făcut trimitere la faptul că procesul-verbal de contravenție ar fi fost întocmit cu încălcarea vreunei dispoziții legale referitoare la competența organului constatator ori că ar fi fost întocmit în mod arbitrar și nici la faptul că organul care a aplicat sancțiunea contravențională a acționat în temeiul unor norme clare și bine determinate în acest gen de situație; că recurentul nu a relevat situația de excepție prevăzută de art. 1.364 C. civ., ci doar împrejurări ulterioare întocmirii procesului-verbal de contravenție și executării silite.

Conchizând, recurentul a susținut că instanța de apel nu a procedat la rejudecarea fondului raportului de drept material în limitele stabilite expres prin cererea de apel și nici nu a verificat stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, câtă vreme, contrar celor expuse anterior, instanța de apel a reținut că nu există o faptă ilicită în considerarea faptului că organul fiscal ar fi acționat licit în epoca sancționării societății, fără a statua cu privire la existența sau nu a faptei ilicite prin raportare la efectele desființării titlului executoriu și a modului în care s-ar putea realiza întoarcerea executării silite.

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Cu privire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimata a susținut în esență că instanța de apel a analizat în mod judicios cauza, reținând în mod corect că reclamantul nu poate proba existența unei fapte ilicite care să antreneze răspunderea civilă delictuală pentru sumele pretinse suplimentar față de cele stabilite prin sentința civilă nr. 4480 din 24 noiembrie 2015, pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2015.

Referitor la criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a susținut că acestea nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel a răspuns tuturor criticilor formulate în cadrul cererii de apel, cu respectarea exigențelor dispozițiilor C. proc. civ.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea argumentelor invocate de intimată, fiind reluate criticile din cererea de recurs.

Recursul a fost depus la instanța a cărei hotărâre se atacă, conform art. 490 alin. (1) C. proc. civ., în termenul reglementat de art. 485 din același cod.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în care s-a apreciat că este admisibilă calea de atac, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă extrinseci și intrinseci prevăzute de art. 486 C. proc. civ., magistratul-asistent raportor propunând soluționarea pricinii în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Raportul a fost comunicat părților, iar intimata a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 6 mai 2020 recursul a fost admis în principiu și s-a constatat suspendarea de plin drept a judecății, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul nr. 195/2020.

Prin rezoluția din 20 mai 2020 s-a fixat termen la 23 septembrie 2020 pentru soluționarea pricinii.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca fondat și îl va admite pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte subliniază că se impune analiza cu precădere a motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât, dacă acest motiv s-ar găsi întemeiat, el ar conduce la aplicarea sancțiunii nulității hotărârii instanței de apel, ceea ce ar face de prisos cercetarea motivelor referitoare la aplicarea și interpretarea normelor de drept material.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este fondat.

Înalta Curte constată că prin cererea de apel, plecând de la premisa că a învestit instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, apelantul-reclamant (recurent în cauza de față) a evocat dispozițiile art. 555 alin. (1), ale art. 563 alin. (1), ale art. 1.349 C. civ. și ale art. 1.357 alin. (1) C. civ. și a apreciat că hotărârea de primă instanță este nelegală, întrucât în cauză sunt îndeplinite toate elementele care impun atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei-pârâte pentru acoperirea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință, sens în care a arătat că dovada faptei ilicite a organului fiscal o fac soluțiile care au avut ca finalitate desființarea titlului executoriu care a permis vânzarea bunurilor pentru care se solicită daune decurgând din lipsa de folosință .

De asemenea, Înalta Curte constată că, în întâmpinarea depusă în apel, intimata-pârâtă s-a apărat față de criticile din cererea de apel susținând, în esență, că nu i se poate reține săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite în condițiile în care a procedat la vânzarea bunurilor în procedura de executare silită care avea la bază un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În contextul prezentat, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a reținut în mod judicios că dispozițiile art. 1.385 C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului, nu pot fi analizate altfel decât în corelare cu dispozițiile legale care reglementează condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1.357 C. civ.

În același context, constatând că apelantul-reclamant a tratat în cererea de apel fiecare condiție a răspunderii civile delictuale și că intimata-pârâtă s-a apărat susținând că fapta ce i se impută nu a fost săvârșită cu vinovăție și nici nu constituie o faptă ilicită atâta vreme ce s-a întemeiat pe o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a procedat în mod legal la examinarea condiției referitoare la existența unei fapte ilicite, fiind legal învestită să procedeze în acest sens atât prin apel, cât și prin întâmpinare.

Numai că problema inexistenței faptei ilicite nu a format obiect al analizei primei instanțe, care, plecând de la premisa unei duble reparații, nu a luat în analiză și celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, iar criticile din cererea de apel pleacă de la premisa că pretențiile deduse judecății sunt diferite de despăgubirile acordate în procedura întoarcerii executării și au temeiuri juridice diferite, astfel că ele reprezintă o altă componentă a prejudiciului și trebuiau acordate cumulat. În plus, au fost reluate, în acest context, argumentele referitoare la dovada îndeplinirii tuturor condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale.

Acestei susțineri referitoare la daunele pentru lipsa de folosință ce reprezintă o altă componentă a prejudiciului total suferit prin executarea silită, susținere care se află la fundamentul criticilor din apel, nu i s-a răspuns de către instanța de prim control judiciar, care a examinat existența ilicitului în procedura executării silite a unei creanțe fiscale, fără să facă nicio distincție între instituția răspunderii civile delictuale și cea a întoarcerii executării silite, fără a argumenta de ce, în concursul dintre cele două tipuri de răspundere, una ar putea să o excludă pe cealaltă și nici de ce aceste două instituții, ca remedii pentru acoperirea unui prejudiciu, nu ar putea coexista.

În acest fel, deși a trecut la examinarea uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale - fapta ilicită, instanța de apel nu a dat răspuns criticii fundamentale prin care apelantul-reclamant afirmă că este nelegală hotărârea prin care prima instanță i-a respins acțiunea cu motivarea că soluția contrară ar duce, față de admiterea cererii de întoarcere a executării, la o dublă reparație, nepermisă de lege.

În alți termeni, fără o examinare reală și argumentată, instanța de apel nu a dat o dezlegare principalei critici din apel referitoare la două componente diferite ale aceluiași prejudiciu, cu temeiuri juridice diferite, cu o unică finalitate - acoperirea integrală a prejudiciului, în sensul că nu a conchis dacă, urmare a desființării unui titlu executoriu și a executării săvârșite în temeiul acestuia, repararea integrală a prejudiciului cauzat prin executare se poate realiza doar în condițiile întoarcerii executării sau și pe cale unei acțiuni de drept comun, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, exercitată separat.

Procedând în această manieră, instanța de prim control judiciar nu a respectat limitele devoluțiunii, statuând asupra fondului atât în fapt, cât și în drept, astfel cum obligă dispozițiile art. 476 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea limitei devoluțiunii stabilite chiar de către apelantul-reclamant, așa încât în cauză limita devoluțiunii provocate de apelul declarat nu a fost respectată, fiind încălcate dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Încălcarea acestor dispoziții legate de judecata în apel are aptitudinea de a conduce la nulitatea hotărârii, în condițiile art. 174-175 C. proc. civ., întrucât normele respective au caracter imperativ și nu permit derogări [art. 476 alin. (1) C. proc. civ. prevede: apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept; art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede: instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant], prin soluția pronunțată în aceste condiții recurentului-reclamant producându-i-se o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului de procedură.

Astfel cum s-a reținut în preambulul considerentelor de față, fiind găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cercetarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. devine de prisos.

Pe cale de consecință, Înalta Curte apreciind că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cu raportare la art. 476 alin. (1) și la art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a și al art. 497 C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 204/21.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 23 septembrie 2020.