ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1303/2016

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 997 din 25.03.2014 a Curții de Apel București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei Societatea A. S.R.L. formulată în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, privind obligarea pârâtului la plata sumelor compensatorii cuvenite și neachitate, aferente serviciilor prestate în anul 2012, în baza contractului de servicii publice pentru perioada 2012 - 2015, aprobat prin H.G. nr. 74/2012, evaluate provizoriu la suma de 43.220.806,51 RON, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale și a ratei de inflație datorată, pentru achitarea cu întârziere a sumelor compensatorii aferente serviciilor prestate în anul 2012, începând cu data scadenței fiecărei sume și până la data plății efective a tuturor obligațiilor restante, evaluată dobânda legală la suma de 2.338.492,83 RON și rata inflației la suma de 83.240,16 RON, cu plata de penalități de 5000 RON pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii pronunțate de instanța de judecată.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Societatea A. S.R.L., criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea atacată.

În recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 997/25.03.2014 a Curții de Apel București a fost criticată soluția primei instanțe din perspectiva motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488, pct. 6 și 8 noul C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ., a arătat recurenta reclamantă că este nelegală soluția primei instanțe sub trei aspecte, argumentând că judecătorul cauzei nu a cercetat fondul, nefiind examinate aspecte esențiale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu a indicat în cuprinsul hotărârii atacate prevederile legale sau contractuale aplicabile în speța dedusă judecății, iar sentința recurată cuprinde motive contradictorii.

În privința criticii referitoare la nemotivarea hotărârii, recurenta reclamantă a susținut că rolul activ al instanței de judecată trebuie manifestat pentru corecta stabilire a situației de fapt, iar soluția pronunțată în cauză nu reflectă raționamentul instanței în raport de argumentele cuprinse în cererea de chemare în judecată.

A menționat recurenta reclamantă că modalitatea de calcul a sumelor datorate rezultă din cuprinsul contractului încheiat între părți, iar suma compensatorie reprezintă diferența între tarifele stabilite cu avizul autorității publice competente și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% și 5%, instanța de fond omițând însă să analizeze clauzele contractuale din perspectiva unor costuri ipotetice și a unor venituri prognozate, astfel încât suma finală a compensației menționate în contract să reprezinte doar o estimare, avută în vedere în derularea activității economice prestate conform contractului.

A mai arătat recurenta reclamantă că instanța de fond nu a analizat argumentele sale referitoare la faptul că prin contractul părților s-a stabilit "valoarea necesară pentru anul 2012" a compensației ca fiind în cuantum de 261.227 mii RON, considerentele hotărârii atacate nefiind explicite în reținerea sumei de 177.970 mii RON, ca fiind nivelul maxim al compensației ce putea fi achitată către CN CFR S.A.

O altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ. este cea referitoare la faptul că recurenta reclamantă a solicitat compensații doar până la limita sumei de 261.227 mii RON, însă instanța de fond a omis să observe că aceste sume compensatorii se încadrează în prevederile contractuale convenite de părți, nearătând care este motivul pentru care a înlăturat raționamentul de calcul al reclamantei, potrivit căruia pentru anul 2012 mai are de încasat cu titlu de subvenție suma de 43 220 806,51 RON.

Totodată, susține recurenta că nu există niciun motiv pentru care să fie prevăzute sumele datorate de Ministerul Transporturilor în bugetele aferente anilor următori celui în care a fost încheiat actul adițional la contract (anul 2012), prin care s-a stabilit limita compensației cuvenite în acel an la suma de 261.227 mii RON.

În dezvoltarea criticilor care susțin existența unor motive contradictorii în cuprinsul sentinței atacate, recurenta a invocat paragrafe distincte din cadrul acestei hotărâri, referitoare la natura compensației datorate de intimat, la suma necesară pentru plata serviciilor efectuate de societatea A. S.R.L., precum și la prevederea acestor sume în bugetele anilor următori anului 2012.

Concluzionând asupra acestui prim motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ., afirmă recurenta reclamantă că sentința primei instanței a fost motivată lapidar și lacunar, motivele fiind contradictorii, inapte să justifice soluția pronunțată în cauză.

În privința motivului de casare reglementat de art. 488, pct. 8 noul C. proc. civ., a menționat recurenta că acest motiv vizează "situațiile în care instanța evocă normele de drept substanțial incidente situației de fapt în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor."

Detaliind acest motiv, arată recurenta A. S.R.L. că în mod greșit, în opinia sa, instanța de fond a interpretat mecanismul de plată a sumelor cuvenite, astfel cum acesta a fost aprobat prin H.G. nr. 74/2012, respectiv prevăzut în O.G. nr. 12/1998 și cum în contractul părților.

Susține recurenta că este nelegală sentința atacată pentru că prima instanță nu a avut în vedere costurile reale de transport, ci doar cele estimate, deși interpretarea corectă a normelor legale și a prevederilor contractuale erau de natură a conduce spre o altă soluție decât cea pronunțată în cauză, iar sumele cuvenite cu titlul de compensație nu sunt limitate la nivelul bugetat pentru anul 2012 (177.970 mii RON), cum greșit s-a reținut, mecanismul contractual agreat fiind acela al acoperirii costurilor efective ale activității economice desfășurate de A. S.R.L.

Din perspectiva recurentei reclamante, H.G. nr. 74/2012 nu prevede un nivel maxim al compensației ce-i va fi acordată acesteia, plafonat la suma de 177.970 mii RON, ci doar suma bugetată pe anul 2012, diferența până la suma de 261.227 mii RON urmând a fi acordată în anii următori.

Prin urmare, soluția primei instanțe referitoare la îndreptățirea reclamantei de a primi sumele solicitate doar până la nivelul compensației bugetate pentru anul 2012 este una eronată, recurenta susținând că i se cuvin sumele reprezentând acoperirea integrală a diferenței între venituri și cheltuieli, plus marja de profit.

A mai afirmat recurenta că prima instanță a apreciat în mod nelegal că intimatul Ministerul Transporturilor i-a achitat contravaloarea serviciilor prestate, întrucât obligația intimatului este una izvorâtă din prevederile legale și contractuale, fiind calificată drept o obligație de rezultat, iar raportul de inspecție ce arată o pierdere contabilă fără relevanță pentru A. S.R.L. este nelegal, pierderea putând fi recuperată prin reținerea corectă a costurilor reale suportate de societate cu transportul feroviar, ceea ce justifică legitimitatea demersului judiciar al recurentei reclamante în cauză.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul Ministerul Transporturilor a invocat în fața instanței de recurs excepția lipsei calității sale procesuale pasive, chemat în judecată în nume propriu, în condițiile în care, susține acesta, pretențiile deduse judecății își au fundamentul în contractul încheiat de societatea A. S.R.L. cu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, în numele statului român.

Susține intimatul pârât că, în raport cu prevederile art. 223 alin. (1) din C. civ., statul român este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în afară de situațiile în care legea stabilește un alt organ în acest sens, astfel că în litigiul de față Ministerul Transporturilor nu poate fi considerat decât ca mandatar al statului, reprezentând interesele acestuia în raport cu societatea A. S.R.L., nu interesele proprii ale ministerului.

În privința motivelor de recurs formulate împotriva sentinței pronunțate de prima instanță, arată intimatul pârât că soluția criticată este una legală și temeinică, în care judecătorul fondului a reținut corect că prin semnarea contractului de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012 și modificat prin H.G. nr. 1263/2012, societatea A. și-a asumat realizarea unui pachet minim social de 10.918 mii tren/km, asigurând transportul a 318.000 mii călători km, pentru care statul acordă subvenția de 177.970 mii RON (anexa 6 la contract).

Faptul că recurenta reclamantă nu a primit întreaga sumă la care era îndreptățită, respectiv suma de 177.970 mii RON, prevăzută în Actul adițional nr. 1 la contract, s-a datorat, conform susținerilor intimatului, nerealizării în întregime a pachetului minim social, sumele compensatorii fiind calculate la nivelul întregului pachet minim social, cu luarea în considerare a realizării tuturor indicatorilor, pentru recurentă reținându-se că nu a realizat indicatorii privind tren/km și călători/km.

Aplicând dispozițiile art. 11 alin. (2) din contractul părților, intimatul a calculat nivelul maxim al compensației datorate recurentei la procentul de 85% din veniturile totale obținute din transportul de călători (compensație plus venituri proprii), astfel că pretențiile recurentei reclamante ce vizează acordarea unor sume de bani peste acest nivel maxim sunt lipsite de fundament legal.

Necontestarea de către intimatul pârât a calculelor efectuate de recurenta reclamantă nu reprezintă o recunoaștere a acestor pretenții, iar Raportul de inspecție economico-financiară nr. 5644/31.07.2013 emis de DGRFP Brașov nu face altceva decât să constate că Ministerul Transporturilor a acordat corect compensația datorată pe anul 2012, în funcție de indicatorii realizați în anul respectiv, cu încadrarea în bugetul aprobat, potrivit Legii bugetului de stat.

4.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 1.04.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Intimatul-pârât a depus punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2015 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

4.2 Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs.

Examinând recursul în raport de criticile formulate și de temeiurile de drept indicate, Înalta Curte reține caracterul său nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu titlu prealabil, reține instanța de control judiciar că invocarea, de către intimatul pârât Ministerul Transporturilor, a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, în cadrul întâmpinării depuse de acesta la dosar, determină imposibilitatea examinării acestei chestiuni, în lipsa unui recurs care să permită analizarea criticii aduse de intimat sentinței civile ce a fost recurată doar de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

Lipsa formei procedurale adecvate pentru invocarea unei excepții direct în calea recursului determină neluarea în considerare a acelor chestiuni prejudiciale care exced limitelor unei întâmpinări, prin care partea care nu a uzitat de declararea unei căi de atac proprii asupra respectivei hotărâri judecătorești. urmărește, în realitate, să obțină reformarea acelei hotărâri, o astfel de manifestare procesuală nefiind permisă.

4.2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

a) Din perspectiva prevederilor art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ., recurenta A. S.R.L. Brașov a criticat sentința atacată sub trei aspecte, sintetizate astfel:

i) instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei deduse judecății, lăsând necercetate argumente esențiale invocate în susținerea cererii de chemare în judecată;

ii) instanța de fond nu a prezentat un raționament propriu, indicând doar textele de lege pe care le-a considerat relevante;

iii) hotărârea cuprinse motive contradictorii:

Examinând considerentele sentinței atacate, reține Înalta Curte că niciuna dintre ipotezele sub care a fost dezvoltat motivul de recurs prevăzut de art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ. de către recurentă nu este întemeiată, hotărârea recurată îndeplinind cerințele statuate prin prevederile art. 425 noul C. proc. civ. asupra modului în care trebuie expus raționamentul logico-juridic care a condus la adoptarea soluției pronunțate de prima instanță.

i) Astfel, necercetarea fondului cauzei presupune o nemotivare a soluției date, ceea ce este evident că nu se regăsește în cuprinsul hotărârii supuse controlului judiciar, judecătorul fondului arătând care sunt dispozițiile legale și contractuale aplicabile speței, care este interpretarea conferită acestor prevederi și de ce nu pot fi reținute temeiurile indicate de reclamantă în acțiunea sa, probele propuse de aceasta și constatările cuprinse în raportul de inspecție fiscală pe care A. S.R.L. l-a apreciat a fi determinant în solicitarea sumelor care au constituit obiectul principal al acțiunii judiciare.

Este de reținut că, în cuprinsul considerentelor prin care este prezentat raționamentul adoptat de instanță în vederea pronunțării unei hotărâri, nu este necesar a se răspunde la fiecare dintre argumentele prezentate de părți, ci trebuie avute în vedere obligatoriu, conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., "fiecare capăt de cerere și apărările părților, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele dintre ele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și modul în care au fost soluționate, normele juridice pe care le-a aplicat la situația de fapt stabilită."

Deși recurenta a susținut că prima instanță nu a analizat relevanța prevederilor cuprinse în anexa 6 din contract, respectiv a celor din anexa 5 la actul adițional încheiat pentru anul 2012, se observă că o astfel de critică nu este întemeiată, fiind arătat în sentința atacată că nivelul compensației de la bugetul de stat este cel prevăzut în anexa 6 (art. 4 alin. (1) și art. 11 alin. (3) din contract, iar potrivit anexei 5 din actul adițional, compensația anuală este în sumă de 261.227 mii RON, din care suma de 177.970 mii RON este acordată și angajată prin Legea nr. 293/2011.

Faptul că nu a fost îmbrățișat punctul de vedere al reclamantei A. în modalitatea de calcul a sumelor cuvenite cu titlu de subvenție nu echivalează cu o nemotivare a sentinței atacate, prima instanță identificând și analizând corect acele clauze contractuale și prevederi legale care au permis construirea unui raționament ce fundamentează soluția pronunțată.

Aserțiunile recurentei referitoare la faptul că părțile au evaluat cuantumul compensației anuale necesare la suma de 261.227 mii RON, din care suma de 177.970 mii RON urma să fie acordată și angajată prin Legea nr. 293/2011, iar aceste argumente nu au fost analizate, nefiind motivată respingerea acestor susțineri, nu reprezintă, în opinia instanței de control judiciar, aspecte relevante în analiza motivului de casare reglementat de art. 488, pct. 6 noul C. proc. civ., cât timp prima instanță arătat pentru ce a reținut că suma maximă admisă pentru acordarea compensațiilor este cea de 177.963 mii, în ipoteza realizării în întregime a pachetului minim social de către A. S.R.L. Brașov. Urmează însă a fi avute în vedere aceste critici în cursul analizei motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 noul C. proc. civ., referitor la aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, ca de altfel și modul de calcul prezentat de recurentă în explicitarea ipotezei conform căreia prima instanță nu a avut în vedere faptul că reclamanta a solicitat compensații doar în limita sumei de 261.227 mii RON, respectând astfel, în opinia sa, prevederile contractuale agreate între părți.

ii) Instanța de fond nu a prezentat un raționament propriu, indicând doar textele de lege pe care le-a considerat relevante.

Nici această critică nu se verifică din examinarea conținutului sentinței atacate, temeiurile de drept care justifică soluția pronunțată fiind însoțite de raționamentul propriu al judecătorului fondului exprimat în reținerea aspectelor esențiale care au determinat pronunțarea soluției atacate de recurenta A. S.R.L.

iii) Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

Aspectele identificate de recurenta reclamantă ca reprezentând contradicții între argumentele prezentate în justificarea soluției pronunțate reprezintă, în realitate, critici aduse de A. S.R.L. modului în care a înțeles judecătorul fondului să rețină aplicabilitatea unor clauze contractuale și a unor dispoziții legale în justificarea soluției adoptate, acestea urmând a fi avute în vedere la examinarea criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488, pct. 8 noul C. proc. civ.

b) În expunerea acestui motiv de recurs, recurenta reclamantă, indicând dispozițiile legale pe care le-a considerat incidente în soluționarea cauzei, a arătat, în esență, că instanța de fond a interpretat în mod greșit mecanismul de plată a sumelor cuvenite, astfel cum acesta a fost aprobat prin H.G. nr. 474/2012, respectiv prin O.U.G. nr. 12/1998 și prin contractul încheiat între părți, fiind îndeplinite, în opinia sa, toate cerințele pentru a primi diferența solicitată prin acțiunea judiciară.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte consideră că o astfel de susținere nu poate fi primită, cererea de chemare în judecată fiind corect respinsă ca neîntemeiată.

Potrivit prevederilor art. 5 alin. (4), (7) și (8) din O.U.G. nr. 12/1998, în vigoare la momentul aprobării contractului încheiat între A. S.R.L. și Ministerul Transporturilor prin H.G. nr. 74/2012, "(4) diferențele dintre tarifele stabilite pentru transportul feroviar de călători și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit între 3% și 5%, se primesc de către operatorii de transport feroviar de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, după caz, pe baza contractelor de servicii publice prevăzute la alin. (1), și constituie plata serviciilor publice sociale pentru transportul feroviar de călători.

(7) Diferențele dintre tarifele stabilite și costurile reale se stabilesc luându-se ca bază activitățile operatorului de transport feroviar de călători majoritar de pe piață. Pe această bază, anual, Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului stabilește cu avizul Ministerului Finanțelor Publice tariful unitar pentru serviciul public social, exprimat în RON/tren-km.

(8) Tariful unitar prevăzut la alin. (7) se aplică pentru fiecare contract de servicii publice, în funcție de numărul de tren-km realizați de operatorul de transport feroviar respectiv, pe baza raportărilor sale specifice de realizare a bugetului date pe propria răspundere, dar fără a se depăși cota de profit prevăzută la alin. (4)."

Sintagma "costuri reale" a fost interpretată de recurenta reclamantă ca fiind determinantă în solicitarea de a pretinde compensații care să acopere costurile reale plus marja de profit.

Este de observat că, potrivit dispozițiilor art. 38 lit. h) din O.U.G. nr. 12/1998, "contractul de servicii publice prevăzut la alin. (1) va cuprinde, printre altele, următoarele prevederi: h) nivelul contribuției de la bugetul de stat ca plată a serviciilor publice pentru acoperirea diferenței dintre nivelul costurilor și cel al veniturilor realizate din tarifele aprobate."

Din analiza metodologiei de acordare a diferenței dintre tarife și costurile în transportul feroviar public de călători, stabilită prin H.G. nr. 2408/2004, instanța de control judiciar reține ca fiind relevant faptul că operatorul de transport feroviar primește compensație pentru realizarea pachetului minim social, aprobată anual prin hotărâre a Guvernului prin care se aprobă contractele de servicii publice/actele adiționale încheiate conform prevederilor art. 37 - 39 din O.U.G. nr. 12/1998.

Potrivit prevederilor art. 5 din H.G. nr. 2408/2004, "(1) Anual, până la data de 1 septembrie, Ministerul Transporturilor determină nivelul pachetului minim social ce urmează a fi realizat în anul următor și nivelul compensațiilor necesare pentru pachetul minim social care urmează să fie asigurate din bugetul de stat și/sau din bugetele locale, ținând cont de datele privind: (…)

(2) Diferența dintre costurile de operare și veniturile înregistrate de operatorii de transport feroviar la care se adaugă cota de profit în limitele prevederilor art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, devine baza de evaluare a compensației propuse pentru anul calendaristic următor pentru pachetul minim social, care include valoarea compensației calculate pentru mia de călători-km pe ranguri de tren și valoarea compensației calculate pe tren-km pe ranguri de tren corespunzător anului pentru care se încheie contractul de servicii publice sau actul adițional la contractul de servicii publice, în condițiile legii.

(3) Nivelul compensației calculate pentru mia de călători-km pe ranguri de tren și al compensației calculate pe tren-km pe ranguri de tren corespunzător anului pentru care se încheie contractul de servicii publice se stabilește de Guvern prin contractele de servicii publice."

În conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (1) din H.G. nr. 2408/2004, "după aprobarea bugetului de stat, repartizarea compensației pe fiecare operator de transport feroviar se realizează de Ministerul Transporturilor proporțional cu numărul de călători-km prevăzuți a fi transportați și volumul de tren-km prevăzut a fi realizat în cadrul pachetului minim social contractat de aceștia, în conformitate cu prevederile art. 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 12/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Este evident că, în condițiile reglementate prin textele anterior menționate, intenția legiuitorului nu a fost aceea de a asigura operatorului de transport plata unor compensații care să acopere costurile reale, plus marja de profit, ci de a acorda compensații pentru realizarea pachetului minim social, configurate pe baza unei estimări cât mai apropiate de realitate, în raport de indicatori realizați în anul precedent celui în care se încheie contractul de prestări servicii, urmărindu-se, astfel, o stimulare a operatorului economic în vederea realizării parametrilor la care acesta s-a obligat, în vederea creșterii volumelor minime de transport public de călători ce trebuie realizate pe calea ferată română.

În acest cadrul legal ce reglementează modalitatea de acordare a compensației cuvenite pentru realizarea pachetului minim pentru serviciul public social de către operatorii de transport feroviar, se urmărește îndeplinirea clauzelor cuprinse în contractul de servicii sociale în conformitate cu scopul economic pentru care acest contract a fost încheiat și cu respectarea normelor legale instituite pentru realizarea serviciului public al transportului feroviar.

Clauza inserată la art. 4 alin. (1) din contractul aprobat prin H.G. nr. 74/2012, ce instituie obligația Ministerului Transporturilor de a "aloca lunar sumele compensatorii cuvenite A. ca diferență între tarifele stabilite cu avizul autorităților publice competente și costurile reale de transport, la care se adaugă o cotă de profit cuprinsă între 3% și 5% din costul respectiv, prevăzute prin bugetul de venituri și cheltuieli, urmând ca până la data de 31 ianuarie a anului următor, societatea să prezinte Ministerului Transporturilor și Infrastructurii dovada efectuării pachetului minim social ce îi revenea, confirmată de CN CF CFR SA", trebuie analizată în concordanță cu prevederile art. 13 din H.G. nr. 2408/2004, în care se arată că "acordarea compensației de la bugetul de stat și/sau de la bugetele locale, după caz, pentru serviciile de transport din cadrul pachetului minim social se face lunar, pentru activitatea aferentă lunii anterioare, cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate, în condițiile legii."

În esență, se reține că, prin contractul de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012 și modificat prin H.G. nr. 1263/2012, recurenta reclamantă s-a obligat la realizarea pachetului minim social conform listei prevăzute în anexa 2 la contract, pentru care, pe baza evaluării compensațiilor calculate în raport de indicatorii călători-tren (318.000 mii călători/km) și kilometri-tren (10.918 mii tren/km), s-a stabilit nivelul compensației de suportat de la bugetul de stat în limita sumei de 177.970 mii RON.

Sumele decontate lunar de către intimatul pârât nu pot depăși cuantumul total al compensațiilor ce se acordă de la bugetul de stat, astfel încât, susținerile recurentei privind îndreptățirea acesteia la plata integrală a compensației stabilite ca diferență între costurile de 281.177 mii RON și veniturile de 33.648 mii RON, nu au suport legal.

Niciuna dintre dispozițiile legale incidente în cauză nu relevă posibilitatea de rectificare a compensației acordate de la bugetul de stat, stabilită în hotărârea de Guvern prin care s-a aprobat contractul de servicii publice ori actul adițional la un astfel de contract, în alte limite decât cele statuate prin actul de aprobare a înțelegerii contractuale stabilite între părți.

Aserțiunile recurentei în acest sens sunt contrazise chiar prin prevederile legale anterior menționate, în care se arată că după repartizarea compensației către fiecare operator, subsecventă etapei de aprobare a acestor compensații prin Legea bugetului de stat, plățile efectuate lunar de către Ministerul Transporturilor nu vor putea depăși prevederile bugetare aprobate conform legii.

Există, astfel, o dublă condiționare a nivelului compensațiilor care se acordă către operatorul de transport financiar, una contractuală, stipulată până la limita de 85% din valoarea veniturilor totale obținute din transportul de călători (art. 11, alin. (2) din contract) și una legală, a plăților efectuate cu încadrarea în prevederile bugetare aprobate, conform legii (art. 13 din H.G. nr. 2408/2004).

De altfel, adresa depusă la dosarul de fond atestă că recurenta reclamantă, solicitând încheierea unui act adițional la contractul de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012, justificat de posibilitatea realizării unui număr sporit de tren/km, respectiv 10.943.151,60 tkm, față de 10.066.840 tkm, cât a fost stabilit inițial, recunoaște că nivelul compensației aferente numărului de tren kilometri realizați și respectiv estimați este dat de înmulțirea valorii unitare de 16,2891 RON/tkm cu numărul efectuat, solicitarea de acordare a compensației cuvenite fiind în limitele nivelului aprobat prin bugetul de stat.

Obligațiile contractuale reciproc asumate de către ambele părți litigante au fost cunoscute sub aspectul întinderii acestora, astfel că limitarea cuantumului compensației cuvenite A. S.R.L. pentru îndeplinirea obligației sale de realizare a pachetului minim social la suma înscrisă în anexa 5 a actului adițional cuprins în H.G. nr. 1263/2012 a fost acceptată de recurenta reclamantă la momentul semnării contractelor de prestări servicii (contractul inițial și actul adițional subsecvent). Potrivit art. 11 alin. (4) din contractul de servicii publice aprobat prin H.G. nr. 74/2012, "în cazuri bine justificate Ministerul Transporturilor și Infrastructurii va revizui compensația către A. în vederea asigurării pachetului minim social stabilit prin prezentul contract."

În afara acestor prevederi contractuale, nu există niciun temei legal care să justifice majorarea nivelului compensației aprobate din bugetul de stat în raport de cifrele reale ale costurilor înregistrate de recurenta reclamantă la finele anului 2012, scopul acordării acestei compensații nefiind acela de a suporta Ministerul Transporturilor pierderile contabile ale operatorilor de transport feroviar, ci de a stimula realizarea de către aceștia a pachetului minim social la care s-au obligat semnatarii contractelor de servicii publice încheiate cu ministerul de resort.

Suma acordată recurentei reclamante cu titlul de compensație pentru anul 2012 a fost de 171.629.763 RON, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, cuantumul prevăzut în anexa 5 la actul adițional aprobat prin H.G. nr. 1263/2012 fiind diminuat ca urmare a neîndeplinirii de către recurenta reclamantă a indicatorilor prevăzuți în pachetul minim social, fapt pentru care s-a aplicat acesteia o penalizare de 6.333.237 RON, cu respectarea prevederilor art. 15 din H.G. nr. 2408/2004.

Prin urmare, fiind corect interpretate și aplicate de către intimatul pârât prevederile legale incidente și clauzele contractuale referitoare la obligațiile sale în relația contractuală cu recurenta A. S.R.L., Înalta Curte reține că suma acordată cu titlul de compensații pentru anul 2012 este cea corectă, recurenta reclamantă nefiind îndreptățită la primirea unor alte sume cu acest titlu, pretențiile sale fiind nefondate.

Sub un ultim aspect, este de menționat că raportul de inspecție economico-financiară încheiat la data de 31 iulie 2013 de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, nu are aptitudinea de a da naștere, a modifica sau stinge raporturi juridice între părțile din prezenta cauză, constatările organului fiscal, potrivit obiectivului urmărit în cadrul acestui control, fiind acela de a identifica modul de cheltuire a sumelor acordate cu titlul de subvenții și dacă au fost acordate subvenții în plus care ar fi trebuit restituite către bugetul de stat. Aceste constatări nu pot fi validate în acțiunea de față, în care solicitarea unei sume cu caracter de compensație pentru pachetul minim social se analizează în raport de dispozițiile contractuale și legale care sunt aplicabile raportului juridic încheiat între A. S.R.L. Brașov și Ministerul Transporturilor.

4.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 488 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 997 din 25 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie 2016.

Procesat de GGC - NN