ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1356/2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 13 noiembrie 2015, în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, reclamanta SC B. SRL, în insolvență, prin C., în calitate de administrator special și D. - Cabinete asociate de practicieni în insolvență, a solicitat obligarea pârâtei la plata în favoarea sa a sumei de 49.755.585 RON, reprezentând daune materiale.

Prin Sentința civilă nr. 1576 din 30 iunie 2016, pronunțată de Tribunalul Maramureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind constatat prescris dreptul material la acțiune al pârâtei.

Prin Decizia civilă nr. 8/2017 din 10 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta SC B. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1576 din 30 iunie 2016.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență:

Criticile apelantei vizează faptul că hotărârea nu este motivată, că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii în probațiune privind efectuarea unei expertize contabile și în ultimul rând, că nu au fost avute în vedere apărările de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Două dintre motivele de apel sunt strâns legate de proba cu expertiza contabilă solicitată de către apelantă în cadrul dosarului de fond, probă a cărei necesitate și utilitate nu a fost pusă în discuția părților, întrucât instanța s-a pronunțat asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție absolută și peremptorie, care face de prisos analizarea fondului cauzei și a oricăror alte cereri în probațiune.

Hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ., care statuează că instanța se pronunță mai întâi asupra excepțiilor, care fac inutilă în tot sau în parte, administrarea de probe noi sau după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Acesta este și motivul pentru care instanța de fond nu s-a pronunțat asupra încuviințării efectuării unei expertize contabile, câtă vreme soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune nu impunea administrarea de probe suplimentare și nici unirea excepției invocate cu fondul cauzei.

Prima instanță s-a pronunțat asupra excepției având la bază toate înscrisurile și informațiile necesare soluționării acesteia, iar efectuarea probei cu expertiza contabilă ar fi fost cu totul inutilă câtă vreme a fost apreciată ca întemeiată excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar cererea de chemare în judecată a fost respinsă.

Critica formulată de apelantă cu privire la necesitatea efectuării expertizei contabile care să determine începutul și împlinirea cursului prescripției nu poate fi reținută, întrucât obiectul expertizei contabile nu poate cuprinde determinarea începutului cursului prescripției, putând face referire doar la determinarea întinderii prejudiciului presupus a fi suferit de către apelantă.

Un alt aspect invocat derivă din nerespectare prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că hotărârea nu cuprinde expunerea situației de fapt reținute de către instanță, precum și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția.

Curtea de apel a reținut că analiza hotărârii apelate relevă o descriere detaliată a situației de fapt reținute ca fiind relevantă în soluționarea cauzei, instanța raportându-se, atât la susținerile reclamantei apelante, cât și la apărările pârâtei-intimate prin actele procesuale redactate și depuse în primul ciclu procesual, că s-a detaliat istoricul relațiilor comerciale în raport de prezentul litigiu, cât și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază hotărârea, iar în raport de motivarea de fapt și de drept, instanța a clarificat și legea materială aplicabilă.

Contrar susținerilor apelantei, care prin cererea de chemare în judecată se raportează la prevederile noului C. civ., atât în raport de prescripția dreptului material la acțiune invocând incidența prevederilor art. 2528 din noul C. civ., cât și în raport de atragerea răspunderii civile delictuale prin referire la art. 1349 și următoarele C. civ., instanța a determinat incidența Decretului nr. 167/1958 în raport de excepția invocată, raportându-se la momentul la care paguba trebuia să fie cunoscută, cât și la autorul acesteia.

Astfel, prima instanță a concluzionat, din actele dosarului, că fapta a fost săvârșită în iulie 2006, paguba fiind cunoscută apelantei prin raportare la fila CEC, cât și la autorul faptei. Mai mult decât atât, în argumentarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, prima instanță s-a raportat inclusiv la data de 10 august 2011, dată la care a fost depus în dosarul de insolvență raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ce au determinat deschiderea procedurii insolvenței, concluzionând că, și în raport de acest moment, dreptul material la acțiune este prescris, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 13 noiembrie 2015.

Cât privește netemeinicia soluției pronunțate din perspectiva incidenței condițiilor aferente prescripției dreptului material la acțiune, apelanta a susținut că în cauză nu ar fi întrunite aceste condiții.

Apelanta a avut cunoștință de presupusa faptă ilicită constând în introducerea la plată a filei CEC încă din luna iulie 2006, de autorul acesteia și chiar de întinderea exactă a prejudiciului.

Chiar apelanta a afirmat că a cunoscut, a luat act și a contestat începând cu anul 2006 instrumentul de plată, respectiv filă CEC pentru suma de 2.072.095 RON, a cărei executare presupus ilicită a determinat intrarea sa în insolvență, concluzia fiind aceea că prejudiciul era cunoscut apelantei începând cu anul 2006 și mai mult decât atât, împotriva executării silite și a actelor de executare pentru suma menționată au fost formulate, atât contestații la executare, cât și opoziții.

Chiar și în raport de cea de a doua condiție, respectiv persoana responsabilă de cauzarea prejudiciului, aceasta era cunoscută apelantei din momentul introducerii filei CEC la plată, respectiv anul 2006.

Reclamanta SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 8/2017 din 10 ianuarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, motivele fiind, în esență, următoarele:

Decizia recurată este nelegală, fiind dată, pe de o parte, cu o motivare insuficientă și superficială, contrar legii, iar pe de altă parte, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce atrage incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 noul C. proc. civ.

I. Referitor la critica de apel privind lipsa motivării sentinței primei instanțe, consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., raportat la motivarea sumară și deopotrivă nelegală a celor reținute de instanță cu privire la normele procedurale aplicabile.

Astfel cum reiese din considerentele deciziei, instanța de control judiciar a apreciat că sentința primei instanțe respectă cerințele legale prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., întrucât relevă o descriere detaliată a situației de fapt reținute ca relevantă în soluționarea cauzei, prin raportare la susținerile și apărările ambelor părți litigante, cu arătarea motivelor de fapt și de drept care au stat la baza soluției.

În opinia recurentei, motivarea instanței este nelegală, întrucât prin cererea de apel promovată, a susținut incidența art. 480 alin. (3), cu raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., prima instanță respingând acțiunea formulată, prin admiterea în mod nelegal a excepției prescripției dreptului material la acțiune și necercetarea fondului cauzei, fără o motivare pertinentă.

Astfel cum se poate observa prin lecturarea sentinței, suntem în prezența unei simple constatări, neînsoțite de o motivare în sensul legii, întrucât nu se face nicio referire la apărările reclamantei, la probele administrate referitor la excepție ori la cele solicitate în dovedirea caracterului nefondat al acesteia.

În atare context, prima instanță a pronunțat hotărârea fără a expune în mod concret și complet situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția admiterii excepției procesuale, respectiv motivele pentru care au fost respinse cererile recurentei, hotărârea fiind dată cu încălcarea dreptului său la apărare.

Cu privire la aceste critici, instanța de control judiciar în apel a reținut că, la pronunțarea soluției, prima instanță a avut în vedere descrierea detaliată a situației de fapt, inclusiv prin detalierea istoricului relațiilor comerciale dintre părți în raport de litigiu, în condițiile în care expunerea istoricului privind relațiile comerciale dintre părți nu are legătură cu motivarea în fapt a interpretării date instituției juridice a prescripției, care se impune a fi coroborată cu probele administrate în cauză.

Analiza criticilor formulate în apel este una străină de realitatea de fapt și se constituie într-un aspect de nelegalitate a deciziei.

Pe de altă parte, instanța de apel a reținut că prima instanță s-a raportat inclusiv la susținerile și apărările recurentei-reclamante, cuprinse în actele procedurale depuse în primul ciclu procesual, însă instanța nu indică în mod expres care sunt aceste susțineri și apărări reținute de prima instanță, respectiv care sunt motivele pentru care, în opinia sa, criticile nu pot fi primite.

II. Referitor la critica privind nepronunțarea primei instanțe asupra cererii în probațiune a reclamantei, vizând efectuarea unei expertize contabile, apreciază că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., raportat la motivarea lapidară a analizei normelor procedurale.

Instanța de apel a reținut că necesitatea și utilitatea probei propuse de reclamantă nu au fost în fapt puse în discuția părților, dată fiind pronunțarea cu prioritate asupra excepției procesuale a prescripției dreptului material la acțiune.

Acest argument contravine stării de fapt reale, întrucât se omite a se observa că, după cum rezultă din încheierea de ședință din 2 iunie 2016 din dosarul de fond, prima instanță a acordat părților cuvântul în probațiune, mai mult, s-au consemnat susținerile în contradictoriu privind proba cu expertiza, însă ulterior dezbaterilor, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii, dând cuvântul pe fondul excepției invocate.

Rezultă, astfel, că prima instanță a pus în discuția părților litigante utilitatea, concludența și pertinența încuviințării probei, contrar reținerii făcute de instanța de apel.

Pe de altă parte, în mod nelegal se statuează că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu respectarea prevederilor art. 248 noul C. proc. civ., în condițiile inutilității administrării de probe noi, consecință a excepției procesuale invocate.

Nu se poate reține că invocarea excepției procesuale în cauză a determinat automat nesoluționarea cererii în probațiune, cât timp prima instanță avea obligația legală de a se pronunța în sensul admiterii ori respingerii, cu o motivare pertinentă, cu atât mai mult cu cât reclamanta a relevat motivele pentru care proba cu expertiza contabilă se constituie într-o probă pertinentă și utilă, atât pentru soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, cât și a fondului cauzei, susținerile fiind consemnate în încheierea de ședință din 2 iunie 2016.

Recurenta apreciază că soluția procedurală echitabilă era în sensul prorogării pronunțării asupra excepției prescripției după administrarea probei cu expertiză.

Deși recurenta-reclamantă a învederat punctual argumentele pentru care proba cu expertiza se impunea pentru soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin stabilirea exactă a cuantumului prejudiciului cauzat și, implicit, a momentului de începere a curgerii cursului prescripției, instanța de apel a reținut că obiectul expertizei contabile nu poate cuprinde determinarea acestui moment, ci poate face referire doar la determinarea întinderii prejudiciului.

Apreciază recurenta că motivarea instanței de apel este eronată, ca urmare a nelegalei interpretări dată normelor de drept material prevăzute la art. 2528 alin. (1) noul C. civ., care consacră ca primă condiție a curgerii prescripției identificarea datei la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba.

În opinia recurentei, raportul de expertiză contabilă ar stabili în cauză, pe de o parte, care este cuantumul total al prejudiciului, iar pe de altă parte, dacă este vorba de un prejudiciu cauzat în mod gradual și succesiv, astfel cum a susținut, sau un prejudiciu cunoscut integral la un moment anume identificat, stabilindu-se implicit modalitatea în care prejudiciul a fost cauzat și momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție.

Instanța de apel a apreciat că prima instanță s-a pronunțat asupra excepției prescripției pe baza înscrisurilor și informațiilor de la dosar, suficiente prin ele însele, astfel că efectuarea unei expertize contabile apare ca o probă inutilă, dată fiind admiterea excepției procesuale, însă aprecierea instanței cu privire la inutilitatea probei nu a avut în vedere susținerile recurentei-reclamante în sens contrar.

Pe de altă parte, recurenta invocă faptul că nu se identifică în concret care sunt elementele dosarului, reținute în motivare de prima instanță, de natură a conduce fără dubiu la aprecierea caracterului fondat al excepției procesuale, context în care administrarea probei solicitate de aceasta ar apărea superfluă.

III. Referitor la critica de apel privind soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta consideră că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 noul C. proc. civ.

Un prim aspect de nelegalitate îl constituie stabilirea eronată a legii materiale aplicabile prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, s-a reținut că în mod corect a clarificat prima instanță legea materială incidentă, ca fiind Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la momentul la care atât paguba, cât și autorul faptei ilicite, au fost sau trebuia să fie cunoscute.

Instanța de control judiciar a reluat întocmai considerentele primei instanțe, fără să răspundă motivelor de critică și fără să examineze concret problema dedusă spre analiză, în opinia recurentei, probațiunea dosarului, precum și starea de fapt, relevând incidența în cauză a dispozițiilor noii legi civile, prin raportare la cele două condiții cumulative care marchează începutul curgerii prescripției, prevăzute la art. 2528 alin. (2) noul C. civ.

Cât privește momentul la care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, nu se poate realiza o evaluare lapidară a cuantumului prejudiciului prin raportare strict la momentul inițial al introducerii la plată, fără drept, a instrumentului financiar, sens în care recurenta invocă și Decizia nr. 4482 din 15 iunie 2012 pronunțată de ICCJ, secția I civilă.

Producerea prejudiciului a debutat cu faptul introducerii la plată de către pârâta-intimată a filei CEC și a continuat în mod succesiv cu fiecare pierdere, culminând cu intrarea recurentei-reclamante în incapacitate de plată, fapt care a declanșat la rândul său alte litigii între părți, precum și cheltuieli suplimentare, inclusiv în procedura insolvenței.

Valoarea certă a prejudiciului nu avea cum să fie cunoscută de recurentă decât la un moment ulterior deschiderii procedurii insolvenței, astfel că termenul de prescripție a început să curgă doar de la această dată.

Instanța de apel a înlăturat însă criticile recurentei-reclamante, cu motivarea că aceasta a avut cunoștință de presupusa faptă ilicită, constând în introducerea la plată a filei CEC încă din luna iulie 2006 și chiar de întinderea exactă a prejudiciului.

Instanța nu a analizat susținerile punctuale ale recurentei în sens contrar, nerăspunzându-se motivat criticilor sale care de altfel nu și-au găsit răspuns nici în hotărârea primei instanțe, ci se reiterează considerentele acesteia, fără a i se conferi astfel garanția că motivele de apel ar fi fost serios examinate.

Arată, de asemenea, recurenta că este menținut echivocul cu privire la stabilirea exactă a momentului la care a cunoscut ori trebuia să cunoască întinderea prejudiciului, prin referire atât la luna iulie 2006, cât și la data de 1 august 2011, data întocmirii raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a acesteia.

Mai mult, instanța a concluzionat că faptul contestării ulterioare a filei CEC pentru suma de 2.072.095 RON, în anul 2006, atestă cunoașterea prejudiciului la această dată, instanța de apel omițând a observa faptul că valoarea totală a prejudiciului solicitat spre reparare pe calea acțiunii promovate nu este cea cuprinsă în instrumentul financiar, introdus la plată contrar legii, ci o valoare mult superioară, care include ansamblul daunelor materiale cauzate atât la momentul, cât și după data introducerii la plată a filei CEC.

Astfel, instanța avea obligația de a analiza condiția referitoare la cuantumul prejudiciului prin raportare la cele învederate de reclamantă, iar nu de a se limita la momentul declanșator al cauzării prejudiciului.

Pe de altă parte, referitor la momentul la care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana responsabilă de producerea pagubei, instanța de apel a reținut, în deplin consens cu prima instanță, că este reprezentat tot de anul 2006, prin raportare la momentul introducerii la plată a filei CEC, fără a analiza criticile formulate în cererea de apel și a se pronunța asupra lor, deși recurenta-reclamantă a indicat care sunt înscrisurile edificatoare în sprijinul susținerilor sale, și anume raportul de expertiză contabilă efectuat în cadrul recursului având ca obiect contestația la tabelul de creanțe din Dosarul nr. x/2010 al Curții de Apel Cluj, raport luat în considerare la pronunțarea Deciziei nr. 6213 din 9 septembrie 2014, prin care se dispune în mod irevocabil înlăturarea pârâtei din tabelul preliminar de creanțe, întrucât nu a avut vreo creanță împotriva recurentei, care să fi justificat completarea filei CEC.

Mai mult, acesta constituie momentul la care, în mod obiectiv, recurenta a luat cunoștință de faptul că pârâta-intimată a săvârșit în detrimentul său o faptă ilicită, în mod culpabil și cu rea-credință, prin solicitarea unor sume cunoscute ca fiind nedatorate, motiv pentru care acțiunea a fost introdusă în termenul legal.

Asupra nici uneia dintre aceste susțineri instanța de apel nu s-a pronunțat.

Un alt argument de nelegalitate îl constituie interpretarea contrară legii dată de instanța de apel cu privire la natura juridică a excepției procesuale invocate, ca o consecință a reținerii ca lege materială aplicabilă în cauză a Decretului nr. 167/1958, instanța a analizat instituția juridică a excepției procesuale a prescripției de o manieră eronată, considerând că este vorba de o excepție absolută.

Or, conform dispozițiilor noii legi civile, incidente după aprecierea recurentei, instituția prescripției prezintă un caracter de ordine privată, astfel că invocarea sa în cadrul litigiului, în sensul art. 2512 noul C. civ., se realizează de către partea în folosul căreia curge, pe calea unei excepții procesuale relative.

Raportat la ansamblul considerentelor de mai sus, apreciază că decizia recurată este nelegală și în ceea ce privește analiza instituției prescripției dreptului material la acțiune, interpretarea fiind, pe de o parte, contrară legii, iar pe de altă parte, lipsită de o motivare completă și pertinentă.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. a dispus, prin încheierea din data de 27 septembrie 2017, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Părțile au depus puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 22 noiembrie 2017 s-a fixat termen în completul de filtru la data de 21 februarie 2018, ca urmare a neîmplinirii termenului de 30 de zile de la comunicarea raportului.

Prin încheierea de ședință din data de 21 februarie 2018 a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 25 aprilie 2018.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., vizează motivarea sumară a hotărârii pronunțate de curtea de apel.

În etapa de cercetare a procesului, conform dispozițiilor art. 237 alin. (1) pct. 3 din noul C. proc. civ., instanța "va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul".

Art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod impune ca hotărârea, în considerente, să menționeze obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare și că, au fost expuse motivele pentru care instanța a reținut incidența în cauză a dispozițiilor Decretul nr. 167/1958, în raport de care a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Trebuie avut în vedere și faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecință, calitatea unei motivări și implicit respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției. În egală măsură, trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a-și motiva soluția pronunțată, așa cum această obligație este impusă de prevederile textului de lege mai sus menționat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății.

Criticile referitoare la necesitatea efectuării în cauză a expertizei contabile nu pot fi reținute.

Excepțiile de fond, printre care se numără și excepția prescripției dreptului material la acțiune au ca obiect lipsuri referitoare la condițiile exercitării dreptului la acțiune sau sunt strâns legate de dreptul la acțiune, afectând exercițiul acestui drept. Excepția prescripției dreptului la acțiune este și o excepție peremptorie, în condițiile în care tinde la împiedicarea judecății pe fond a cauzei.

Excepțiile procesuale se rezolvă înainte de a trece la administrarea probelor în faza cercetării procesului.

În mod excepțional, excepțiile procesuale pot fi unite cu fondul cauzei, atunci când probele necesare soluționării excepției sunt comune cu probele necesare pentru finalizarea cercetării judecătorești sau soluționării fondului, însă instanța nu este obligată să dispună unirea excepției administrarea probelor sau cu fondul cauzei.

Față de aceste considerente reiese că, în mod legal, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) din noul C. proc. civ., instanța de apel a reținut că soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune făcea inutilă administrarea probei cu expertiză și cercetarea pe fond a cauzei.

Faptul că instanța de apel a reținut în considerente că necesitatea și utilitatea probei cu expertiză contabilă nu au fost puse în discuția părților, contrar încheierii de ședință din 2 iunie 2016 din dosarul Tribunalului Maramureș, nu poate schimba acest raționament juridic.

Alegațiile recurentei privitoare la aspectele care trebuia lămurite prin administrarea probei cu expertiza contabilă sunt aspecte de netemeinicie, care exced analizei de nelegalitate în recurs.

Motivul de nelegalitate ce vizează stabilirea eronată a legii materiale aplicabile prescripției dreptului material la acțiune este nefondat.

Potrivit art. 6 alin. (4) din noul C. civ., "Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit."

Raportat la această dispoziție legală și la momentul la care a fost săvârșită fapta ilicită și la momentul cunoașterii autorului acesteia, respectiv iulie 2006, data introducerii la plată a filei CEC, reiese că, în mod legal, curtea de apel a reținut incidența în cauză a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.

Conform dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea."

Având în vedere aceste dispoziții legale, instanța de apel a expus argumentele cu privire la incidența condițiilor privitoare la prescripția dreptului material la acțiune, contrar celor susținute de către recurentă, fiind analizată concret problema de drept dedusă judecății.

Din argumentele expuse de către instanța de apel reiese că momentul la care recurenta a cunoscut atât prejudiciul, cât și pe autorul faptei ilicite îl constituie momentul introducerii la plată a filei CEC, respectiv iulie 2006, fapt pentru care nu se poate reține că instanța a menținut echivocul cu privire la acest moment și nici că nu s-a pronunțat asupra criticilor aduse în apel cu privire la acesta.

Argumentul de nelegalitate ce privește interpretarea greșită a naturii juridice a excepției procesuale invocate nu poate fi reținut, raportat la argumentele expuse anterior, care nu vor mai fi reluate.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. împotriva Deciziei civile nr. 8/2017 din 10 ianuarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Raportat la dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. la plata sumei de 13.600,21 RON, către intimata-pârâtă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. împotriva Deciziei civile nr. 8/2017 din 10 ianuarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă SC B. SRL, prin lichidator judiciar E. la plata sumei de 13.600,21 RON, către intimata-pârâtă A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM