ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1243/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 29 iunie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA și SC C. SRL, în principal obligarea pârâtei B. SA la plata către reclamantul A. a următoarelor sume: suma de 400.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri constând în daune morale, pentru suferințe fizice și traume psihice, suma de 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plății, pentru fiecare lună, începând cu data de 11 iulie 2014 și până la vindecare sau noi dispoziții ale instanței, cu titlu de despăgubire, pentru prejudiciul estetic grav și permanent, suma de 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plății, pentru fiecare lună, începând cu data de 11 iulie 2014 și până la vindecare sau noi dispoziții ale instanței, cu titlu de despăgubire, pentru prejudiciul de agrement și a sumei de 1.500 euro sau echivalentul în RON la data plății pentru fiecare lună, începând cu data de 10 februarie 2014 și până la data de 27 septembrie 2036, cu titlu de despăgubire, constând în venit nerealizat, cu cheltuieli de judecată.

În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei C. SRL la plata în favoarea sa, a tuturor sumelor solicitate, în principal, de la pârâta de rândul 1.

Prin Sentința civilă nr. 943 din 30 iunie 2016 pronunțată Tribunalul Sălaj a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. SA și SC C. SRL, având ca obiect despăgubiri civile.

A fost respinsă cererea formulată de reclamant pentru obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, iar reclamantul A. a fost obligat să achite pârâtei SC C. SRL suma de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 943 din 30 iunie 2016 pronunțată Tribunalul Sălaj, pe care a păstrat-o în întregime.

A fost respinsă cererea intimatei C. SRL de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva Deciziei civile nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei alte instanțe de același grad cu cea care a pronunțat decizia din apel.

În susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, considerentele avute în vedere de curtea de apel se regăsesc exclusiv la paginile 21 - 22 din decizia recurată, iar în această secțiune nu sunt prezentate motivele de drept pe baza cărora s-a devoluat raportul juridic dintre reclamant și C. SRL

Recurentul susține că, instanța de apel invocă doar "antrenarea răspunderii" ca temei de drept, fără a indica în mod expres textul de lege prin care se reglementează respectiva răspundere și că face referire la o cauză exoneratoare de răspundere, fără a explica în mod clar care este aceea și fără a indica temeiul juridic la care s-a raportat pentru a analiza condițiile de existență a unei cauze exoneratoare de răspundere.

În opinia recurentului, instanța de apel a analizat succint raportul juridic dintre reclamant și C. SRL, asigurătorul B. având doar poziția unui garant, iar din această perspectivă raportul juridic dintre reclamant și asigurător este unul subsidiar, care nu are nicio relevanță în situația în care între pârâta C. SRL și reclamantul A. nu se poate angaja nicio formă de răspundere civilă.

De asemenea, recurentul consideră că în privința aceluiași raport juridic dintre reclamant și C. SRL, hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dar și o aplicare greșită a normelor de drept material.

Astfel, recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamantul trebuie să dovedească ceea ce nu este contestat și că instanța de apel trebuia să observe că pârâta este cea care invocă un fapt juridic în apărare, pe care este datoare să-l dovedească, în baza art. 249 C. proc. civ.

Totodată, recurentul consideră că instanța de apel trebuia să constate că probele administrate sunt contradictorii, în special cele două expertize judiciare efectuate, iar pe cale de consecință trebuia să suplimenteze probatoriul, conform cererilor făcute de părți, în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, cu scopul evitării expunerii unor motive contradictorii și al aplicării corecte a normelor de drept material.

În ceea ce privește critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciază că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept material, în privința raportului juridic dintre reclamant și asigurătorul B. SA prin prisma analizei incidenței art. 26 alin. (1)-(3) și art. 27 alin. (2) din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

După o prezentare a dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 136/1995 și a art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul susține că aceste texte de lege prevăzute în norme civile speciale consacră o răspundere delictuală obiectivă a asigurătorului RCA față de terțele persoane prejudiciate.

Recurentul consideră că aspectele privind antrenarea răspunderii civile delictuale au fost interpretate și aplicate în mod greșit de către instanța de apel.

Astfel, recurentul susține că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii asigurătorului față de terțul păgubit și că în speță nu este cerută de lege condiția culpei, câtă vreme textul art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, reglementează în mod limitativ cinci situații speciale de răspundere a asigurătorului.

Tot în același context, recurentul consideră că fapta ilicită ca element al răspunderii civile delictuale, se încadrează în cazul de față în ipoteza prevăzută de art. 26 alin. (2) pct. 1 și pct. 3 din Norma Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor din 29 noiembrie 2011.

Totodată, recurentul apreciază că raportul de cauzalitate este ușor de stabilit, întrucât rezultă din natura faptei delictuale și din caracteristicile prejudiciului suferit de victimă, iar prejudiciul suferit de reclamant este unul corporal complex, care are atât o componentă patrimonială cât și una morală, iar pe de altă parte este un prejudiciu instantaneu și în egală măsură un prejudiciu succesiv.

Intimata-pârâtă B. SA, prin întâmpinarea depusă a invocat nulitatea recursului în raport de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. solicitând în principal anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă C. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefundat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2016 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 6 noiembrie 2016.

Prin punctul de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu, depus la dosar, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, iar intimata-pârâtă C. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 19 aprilie 2018, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva motivului invocat, recurentul a susținut că motivarea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, având în vedere că aceasta a invocat doar antrenarea răspunderii ca temei de drept, fără a indica în mod expres textul de lege și că a fost analizat succint raportul juridic dintre reclamant și C. SRL, totodată considerând că în privința aceluiași raport juridic, hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul art. 488 pct. 6 C. proc. civ., dar și o aplicare greșită a normelor de drept material.

Tot în susținerea acestui motiv de recurs, recurentul consideră că hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât în mod greșit instanța de apel a reținut că reclamantul trebuie să dovedească ceea ce nu este contestat și că de asemenea, instanța trebuia să constate că probele administrate sunt contradictorii, în special cele două expertize judiciare efectuate, sens în care trebuia să suplimenteze probatoriul.

În legătură cu acest motiv se va reține că apelul are caracter devolutiv, ceea ce permite instanței de apel să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept, așa încât considerentele reprezintă analiza tuturor argumentelor care au constituit motive de apel, soluția fiind motivată pe aspectele esențiale care au format convingerea instanței de apel.

Din motivarea explicită și argumentele aduse în sprijinul soluției rezultă că s-au respectat circumstanțele cauzei și că au fost analizate motivele de fapt și de drept care s-au invocat, instanța referindu-se expres la dispozițiile legale aplicabile, respectiv O.U.G. nr. 195/2002, OCSA nr. 14/2011.

Contrar susținerilor recurentului, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând în mod expres faptul că nu s-a realizat dovada faptei lucrului pârâtei de rândul 2 și, pe cale de consecință nu se putea antrena nici răspunderea acesteia, nici a societății de asigurare, pentru motive care au fost indicate pe larg prin motivare, realizându-se trimiteri la temeiurile de drept aplicabile.

Astfel, se constată contrar susținerilor recurentului, că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., aspect ce nu se regăsește în speță.

Referitor la susținerea recurentului, potrivit căreia, instanța de apel a reținut că recurentul trebuie să dovedească ceea ce nu este contestat, având în vedere că pârâta C. SRL nu ar fi contestat existența faptei lucrului, ci a invocat numai existența faptei victimei, iar din această perspectivă hotărârea ar conține motive contradictorii, se constatată că această critică este nefondată.

Aceasta deoarece, pârâta C. SRL a contestat existența răspunderii pentru fapta lucrului, tocmai prin prisma existenței faptei victimei, care, potrivit art. 1352 C. civ., este o cauză exoneratoare de răspundere, ipoteză susținută de expertizele realizate în cauză și de documentele întocmite de către autoritățile franceze, aspecte avute în vedere de către cele două instanțe.

Simpla nemulțumire a recurentului cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către acesta, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei motive contradictorii și nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ceea ce înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept a recursului, acesta ar fi trebuit să cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată și-a pierdut fundamentul juridic sau care să individualizeze normele de drept material care au fost interpretate sau aplicate greșit de instanță.

Susținerea recurentului, potrivit căreia, hotărârea s-ar fi dat cu aplicarea greșită a normelor de drept, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că acesta a făcut trimitere la toate prevederile legale care reglementează răspunderea asigurătorului, făcând în mod constant abstracție de faptul că nu este îndeplinită condiția esențială pentru a fi angajată răspunderea acestuia, respectiv aceea de a fi în prezența unui accident rutier.

Or, astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în reglementarea sa legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control în legalitate asupra hotărârilor instanței de apel.

Din redarea criticilor pe care recurentul și-a sprijinit motivul evocat, se poate constata că au fost aduse spre examinare chestiuni de fond legate de situația de fapt și a probelor administrate în cauză, aspecte ce relevă faptul că recurentul s-a îndepărtat de la dispozițiile menționate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul conținutului său.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se aplica dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și a obliga recurentul la plata către intimata-pârâtă C. SRL a sumei de 7.029 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, conform facturilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 34/2017 din 17 ianuarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant să-i achite intimatei-pârâte C. SRL suma de 7.029 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - LM