ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1294/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27 noiembrie 2014, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., SC C. SRL și asigurătorul SC D. SA au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtei SC C. SRL la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 54.841,55 RON, 21.000 RON ce reprezintă cheltuieli ce urmează să fie realizate pentru extragerea materialului de osteosinteză și pentru cicatricile de la braț, antebraț, abdomen și șold, a sumei de 5.400 RON ce rezultă ca diferență dintre suma achitată ca despăgubire de către SC D. plus suma obținută pe epavă și suma plătită proprietarului autovehiculului E. și a sumei de 3.000 RON achitată de reclamant ca despăgubire pentru lipsa de folosință a autovehiculului pentru o perioadă de 90 de zile, obligarea pârâtului B. alături de asigurătorul SC D. SA și în solidar cu partea responsabilă civilmente SC C. SRL la plata către partea civilă a unei sume de 5.122 RON reprezentând venituri nerealizate datorate concediilor medicale și concediilor fără plată datorate intervențiilor chirurgicale și a perioadelor de muncă cu timp redus impuse de starea de sănătate la care să se aplice dobânda legală aferentă; obligarea pârâtului B. alături de asigurătorul D. SA și în solidar cu partea responsabilă civilmente SC C. SRL la plata de daune morale în cuantum de 675.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 6831 din 27 iulie 2016, Judecătoria Ploiești, secția civilă, a admis în parte cererea având ca obiect "pretenții", formulată de reclamantul A. în contradictoriu pârâții B., SC C. SRL și asigurătorul D. SA. A obligat pârâta SC D. SA la plata către reclamant a sumei de 84.482,17 RON cu titlu de daune materiale și la piața sumei de 200.000 cu titlu de daune morale. A respins în rest cererea ca neîntemeiată. A admis în parte capătul de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată și a obligat pârâta SC D. SA la plata sumei de 6.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu expert și onorariu avocat.

Prin Decizia nr. 3578 din 4 decembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul formulat de apelanta SC D. SA împotriva Sentinței civile nr. 6831 din 27 iulie 2016, pronunțată de Judecătoria Ploiești în contradictoriu cu intimații A., B. și SC C. SRL. A fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea și obligați pârâții la plata daunelor materiale în cuantum de 55.483,17 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare, intervenții chirurgicale, transport medicamente, proceduri de recuperare, închiriere dispozitive de recuperare și venit nerealizat, precum și la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 RON. A fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată. Au fost obligați intimații la plata cheltuielilor de judecată către apelantă în cuantum de 3.225 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. și pârâta F. SRL au declarat recurs.

Prin adresa Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, recursul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 16 martie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.

Prin rezoluția completului din data de 20 martie 2018 s-a fixat termen de judecată Ia 19 aprilie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererilor de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursurilor, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia atacată cu recurs a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect acțiune în daune delictuale.

În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1, precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului ia edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare Ia situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire Ia art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Prahova revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Ploiești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursurilor, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de reclamantul A. și de pârâta F. SRL împotriva Deciziei nr. 3578 din 4 decembrie 2017 a Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără cale de atac,

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2018.

Procesat de GGC - CL