ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1764/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1764/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 42287/3/2008 la data de

07 noiembrie 2008, reclamanții P.I. și P.I. au chemat în judecată pe pârâții C.I.A.,

R.T.D., V.S., B.N.P. Societate Civilă" M.", B.N.P. S.F. și B.A.,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate în

conformitate cu prevederile art. 108 C. proc. civ. nulitatea absolută, ab intio

de ordine publică a 5 notificări către Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001;

contractului de asistență juridică din 29 august 2001, a împuternicirii

avocațiale din 29 august 2001, a 5 contracte de mandat din 31 august 2001 și a

certificatului de calitate de moștenitor după bunurile lui S.G. din 21

septembrie 2001 a lui B.A.

În ședința publică

din data de 24 martie 2009 tribunalul a respins excepția de necompetenta

materiala si a invocat din oficiu excepția lipsei de interes a reclamanților in

formularea cererii.

Prin sentința civilă nr.

501 din 06 aprilie 2009 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei de interes și a respins cererea ca lipsită de interes, reținând

următoarele:

În soluționarea

acestor excepții, tribunalul a avut in vedere ca nulitatea absoluta nu poate fi

invocata de o persoană complet străina de actul juridic respectiv, întrucât o

astfel de persoana nu ar justifica un interes propriu, care sa fie in legătura

cu cauza nulității absolute a actului juridic respectiv. Deși nulitatea

absoluta ocrotește un interes general, un asemenea interes nu exclude existenta

si a unui interes individual-personal, iar persoana care invoca nulitatea

absoluta a unui act juridic trebuie sa urmărească obținerea unui folos propriu

din anularea actului juridic atacat, in caz contrar acțiunea va fi respinsa ca

lipsita de interes.

În anumite cazuri

expres prevăzute de lege, se recunoaște legitimare procesuala activa unor

organe sau persoane care ar justifica un interes propriu, aceste persoane

căpătând calitate procesuala activa, dar aceasta nu înseamnă ca in mod automat,

ele ar justifica si un interes propriu, deoarece in privința condițiilor de

exercițiu ale acțiunii civile calitatea procesuala nu se confunda cu interesul.

Interesul, definit ca

folosul practic urmărit prin declanșarea procedurii judiciare, trebuie să

existe nu numai la punerea în mișcare a acțiunii prin introducerea cererii de

chemare în judecată ci trebuie să fie îndeplinit în legătură cu toate formele

procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii. În măsura în care promovarea

oricărei forme procedurale nu asigură nici un folos practic celui care a recurs

la ea, forma procedurală respectivă este lipsită de interes.

Sub aspect procedural

interesul constă în avantajul pe care cineva crede că și-l poate procura prin

exercitarea activității străine urmărește satisfacerea unei nevoi sau

împiedicarea unei activități străine care i-ar putea cauza prejudiciu.

Prin finalitatea

litigiului dedus judecății, reclamanții nu obțin un folos patrimonial sau de

alta natura, iar din acest motiv acțiunea este lipsită de interes legal.

Tribunalul a

considerat ca mențiunile cuprinse in actele atacate nu produc nici o vătămare

reclamanților.

Prin Decizia civilă nr.

305/A din 28 aprilie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

admis apelul, a casat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare,

reținând următoarele:

Curtea a constatat că

a fost invocată excepția nulității hotărârii instanței de fond, deoarece

condica de ședință nu a fost semnată, iar instanța a respins ca nefondată

această excepție, având în vedere că lipsa semnăturii din condica de ședință ce

face publică minuta instanței nu conduce la nulitatea hotărârii apelate.

Curtea analizând

actele și lucrările dosarului a constatat că prin cererea de chemare în

judecată, apelanții reclamanți au chemat în judecată pe pârâți, pentru a se

constata nulitatea absolută a notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001

de către proprietarul S.G. în numele lui B.A. a contractului de asistență

juridică și a împuternicirii avocațiale și a contractelor de mandat enumerate

în cererea de chemare în judecată cât și a certificatului de calitate de

moștenitor emis de pe urma defunctului S.G. și al cărui moștenitor s-a

constatat că este B.A.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanții au arătat că sunt proprietarii a ½

din etajul imobilului situat în București, ce a fost cumpărat de către

reclamanți în temeiul Legii nr. 112/1995.

Din motivarea

cererii, rezultă că s-a formulat notificare la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001

pentru restituirea în natură a cinci imobile, printre care și imobilul ce este

proprietatea apelanților-reclamanți de către avocatul R.T.D.

Din actele și

lucrările dosarului, rezultă că imobilul dobândit de către apelanții reclamanți

în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost proprietatea lui S.G. și a fost preluat în

baza Decretului nr. 92/1950, iar B.A. are calitatea de moștenitor a lui S.G.,

astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor din 21 septembrie

2001 emis de B.N.P. S.F.

De asemenea, din

actele și lucrările dosarului, rezultă că în numele lui B.A. s-au formulat

notificări pentru restituirea în natură a imobilului ce a fost proprietatea lui

S.G. dobândit în proprietate de către apelanții reclamanți în temeiul Legii nr.

112/1995.

Prin cererea de

chemare în judecată, s-a solicitat constatarea nulității notificărilor, a

contractului de asistență juridică a împuternicirii avocațiale cât și a

certificatului de calitate de moștenitor din 21 septembrie 2001 emis de B.N.P. S.F.

prin care s-a constatat că B.A. este succesorul lui S.G., fostul proprietar al

apartamentului cumpărat de către apelanții reclamanți.

Curtea a constatat că

prima instanță, în mod greșit a reținut lipsa interesului reclamanților pentru

a formula cererea de chemare în judecată, ce are ca obiect și constatarea

nulității absolute a certificatului de calitate de moștenitor, în temeiul

căruia B.A. solicită restituirea în natură a bunurilor defunctului S.G. de la

care a fost preluată proprietatea deținută în prezent de către apelanții

reclamanți.

Interesul acestora

este actual și propriu al apelanților reclamanți, întrucât eventuala anulare a

certificatului de calitate de moștenitor, ar împiedica restituirea în natură sau

exercitarea unor acțiuni în justiție de către B.A. împotriva apelanților -

reclamanți din prezenta cauză ce pot avea ca obiect bunul imobil dobândit de

către aceștia în temeiul Legii nr. 112/1995.

Recursul formulat

împotriva acestei decizii a fost respins prin Decizia nr. 7665 din 31 octombrie

2011 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut

că reclamanții, în calitate de cumpărători ai imobilului justifică pe deplin

interesul în promovarea acțiunii din perspectiva faptului că, dacă nu ar

recurge la o acțiune în justiție, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu

inevitabil.

În vederea

rejudecării, dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, sub nr. 42287/3/2008.

Prin sentința civilă nr.

1836 din 12 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților B.N.P.

M. și B.N.P. S.F. ca fiind pronunțată împotriva unor persoane lipsite de

calitate procesuală pasivă.

A respins ca

neîntemeiată cererea formulată de reclamanții P.I. și Pop Carolina Iustina în

contradictoriu cu pârâții C.I.A. R.T.D., B.A. și V.S.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Analizând cu

prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a B.N.P. - Societatea

civilă M. și B.N.P. S.F., Tribunalul a reținut că aceste două birouri notariale

au procedat la autentificarea procurilor și la eliberarea certificatului de

moștenitor din 21 septembrie 2001 a căror nulitate se solicită a fi constatată.

Potrivit art. 96 alin.

(1) din Legea nr. 36/1995, actele notariale sunt supuse controlului

judecătoresc, în condițiile art. 97, respectiv pot fi atacate de părți sau de

orice persoană interesată prin acțiune în anulare la instanța judecătorească,

în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă.

Or, în cazul anulării

unui contract, dispozițiile procedurale conferă calitate procesuală activă și

pasivă numai părților contractului. Prin urmare, întrucât cele două birouri

notariale au îndeplinit un serviciu de interes public, în condițiile prev. de

Legea nr. 36/1995, neavând calitatea de parte în contractul de mandat,

Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale active pe capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractelor de mandat (cele care nu au vizat

imobilul din str. P. deținut de reclamanți), Tribunalul a calificat-o drept

apărare pe fondul cauzei prin raportare la faptul că interesul reclamanților

este justificat de invocarea unui motiv de nulitate comun tuturor celor 5

contracte de mandat.

Pe fondul cauzei,

analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, Tribunalul a reținut

următoarele:

La data de 31 august 2001

B.N.P. M., prin notar public D.R., a procedat la autentificarea procurilor prin

care pârâtul B.A. l-a împuternicit pe pârâtul V.S. să efectueze toate

demersurile în vederea restituirii, în natură sau în echivalent, în calitate de

moștenitor, a imobilelor naționalizate în temeiul Decretului nr. 92/1950,

situate în: București, sector 1; comuna Otopeni km 15, jud. Ilfov; Mamaia, jud.

Constanța; comuna Chitila km. 15, jud. Ilfov. În conținutul procurilor și al

Încheierilor de autentificare s-a consemnat că avocatul ales al mandantului,

conform delegației avocațiale nr. 280711/29 august 2001, a atestat identitatea

acestuia în conformitate cu prevederile art. 3 pct. c din Legea nr. 51/1995.

Din modul de

redactare a acestor procuri rezultă faptul că mandantul a fost prezent personal

în fața notarului, însă nu a fost legitimat de acesta întrucât identitatea sa a

fost atestată de avocat, care l-a asistat.

Sub acest aspect,

Tribunalul a reținut că potrivit textului legal menționat, activitatea

avocatului se realizează și prin redactarea de acte juridice, atestarea

identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre

autentificare.

Prin urmare, din

acest punct de vedere, încheierea procurilor fără legitimarea mandantului, însă

cu atestarea identității de către avocat, nu poate avea consecințe asupra

legalității și valabilității acestor acte.

În ceea ce privește

prezența personal a mandantului la momentul autentificării procurilor, Tribunalul

a avut în vedere declarațiile pârâților date în fața organelor de cercetare

penală sesizate chiar de reclamanți, și cele reținute de acestea prin

rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale.

Este de reținut, în

primul rând, că reclamanții au sesizat organele de cercetare penală denunțând

faptul că toate contractele de mandat autentificate la data de 31 august 2001

la Societatea civilă M. prin care B.A. l-a împuternicit pe V.S. să-l reprezinte

în vederea restituirii, în natură sau prin echivalent, a mai multor imobile,

sunt false în sensul că acestea nu au fost semnate în realitate de B.A. care,

la acea dată nu se afla în România, iar împuternicirea avocațială din 31 august

2001, în baza căreia av. R.D. a redactat contractele de mandat autentificate la

data de 31 august 2001 la Societatea Civilă M. este falsă, în sensul că nu a

fost semnată de B.A.

Fiind audiat, pârâtul

B.A. a declarat în fața organelor de cercetare penală că a fost personal la

Biroul Notarial la data de 31 august 2001 pentru a-l împuternici pe pârâtul V.S.

să îl reprezinte în fața statului pentru restituirea în baza Legii nr. 10/2001

a imobilului din București, și a semnat personal contractul de mandat. Acesta a

mai declarat că la acea dată avea pașaportul expirat și nu avea buletin de

identitate (filele 97-98 din dosarul inițial).

De asemenea, pârâta R.D.

a declarat că identificarea lui B.A. s-a făcut în baza art. 3 pct. c din Legea nr.

51/1995, prin atestarea identității, întrucât la momentul încheierii

contractului de mandat acesta avea pașaportul expirat și un certificat nou de

naștere, dar nu avea un buletin întrucât formal era cetățean român cu

domiciliul în New York (filele 240-241 din prezentul dosar).

În același sens a

fost și declarația pârâtului V.S., care a confirmat faptul că mandantul B.A. a

fost prezent personal în fața notarului la data de 31 august 2001, însă

identitatea sa a fost atestată de avocat întrucât la acea dată nu deținea un

act de identitate valabil, pașaportul fiind expirat (fila 242 din prezentul

dosar).

Prin rezoluția din

data de 8 decembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în Dosarul

nr. 703/P/2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de pârâții R.D., R.D.

și V.S. sub aspectul infracțiunilor de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1)

și (3) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 290 C.

pen., fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. și instigare la infracțiunea

de fals intelectual prev. de art. 25 rap. la art. 289 C. pen., reținându-se că

fapta nu există, întrucât prin declarația dată la data de 26 noiembrie 2008 B.A.

a arătat că la data autentificării contractelor de mandat, 31 august 2001, se

afla în România și, pentru că nu se putea ocupa singur de revendicarea

imobilelor ce aparținuseră familiei sale, a apelat în acest sens la numitul V.S.,

pe care l-a împuternicit să facă demersurile necesare în vederea revendicării

imobilelor (filele 153-158). Această soluție a fost menținută prin sentința

penală nr. 1138 din 26 aprilie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 în Dosarul nr. 4145/2006

(filele 99-100).

În raport de toate

acestea, Tribunalul a constatat că este neîntemeiată susținerea reclamanților

în sensul că pârâtul B. nu ar fi fost prezent la autentificarea procurilor.

În realitate, ceea ce

prezintă relevanță sub aspectul motivului nulității absolute invocată de

reclamanți este existența sau nu a consimțământului pârâtului B. în sensul

mandatării pârâților R.D. și V.S.. Or, din probele administrate în cauză

rezultă că acest consimțământ a existat, iar Tribunalul a constatat că ceea ce

a contestat acest pârât în cadrul Dosarului nr. 6331/299/20007 (soluționat,

oricum, prin respingerea cererii) a fost nu lipsa mandatului, ci depășirea

limitelor mandatului prin înstrăinarea bunurilor ce au făcut obiectul restituirii.

Or, pentru soluționarea prezentei cauze prezintă relevanță numai primul aspect,

cel privind existența unui mandat valabil acordat pârâților R.D. și V.S. în

vederea restituirii imobilelor.

Mai mult, în prezenta

cauză poziția procesuală a pârâtului B.A. a fost aceea de recunoaștere a

existenței consimțământului exprimat în vederea mandatării pârâtului V.S., așa

încât Tribunalul a reținut că nu există nici un motiv de nulitate a procurilor

acordate acestuia.

De fapt, sancțiunea

nulității unui mandat are în vedere raporturile între mandant și mandatar,

întrucât față de terți nevalabilitatea procurii are drept consecință

inopozabilitatea acesteia. De aceea, lipsa consimțământului mandantului sau

depășirea limitelor mandatului pot fi acoperite ulterior prin ratificarea

acestuia, în condițiile art. 1546 C. civ., finalitatea fiind salvarea actului

juridic.

În cauză, potrivit

celor reținute anterior, Tribunalul a apreciat că nu s-a făcut dovada lipsei

consimțământului pârâtului B. la momentul autentificării procurilor. Însă,

chiar dacă s-ar fi făcut această dovadă, declarațiile date de acest pârât în

fața organelor de cercetare penală și chiar poziția procesuală a acestuia în

prezentul dosar echivalează cu ratificarea mandatului. Dacă art. 1546 C. civ.

prevede posibilitatea mandantului de a ratifica obligațiile asumate în numele

său, cu atât mai mult acesta are interesul să ratifice actele și faptele

mandatarului care îi profită, cum este cazul în prezenta cauză, în ceea ce

privește demersurile în vederea restituirii imobilelor naționalizate.

Tocmai pentru că

mandatul este un contract prin care o persoană se obligă să încheie unul sau

mai multe acte juridice, nu pentru sine, ci pe seama unei alte persoane,

chestiunea lipsei consimțământului mandantului la momentul încheierii

contractului nu este de natură a duce, în toate situațiile, la nulitatea

absolută a acestuia. Se are în vedere, în primul rând, posibilitatea ca actul

făcut fără împuternicire, dar pe seama altei persoane, sau cu depășirea

limitelor mandatului, să profite mandantului, caz în care acesta are interesul

să ratifice actul, înlăturând astfel ineficacitatea acestuia. Această

ratificare consolidează retroactiv efectele la care dă naștere actul juridic

ratificat, astfel cum rezultă în mod expres din dispozițiile art. 1546 C. civ.

În cauză, în raport

de declarațiile date de pârâtul B. în fața organelor de cercetare penală și de

poziția procesuală a acestuia în prezentul dosar, Tribunalul a apreciat că,

chiar și în situația în care s-ar fi dovedit (prin expertiză grafologică,

respinsă, pentru acest motiv, ca neutilă), că acesta nu și-ar fi exprimat

consimțământul la momentul autentificării procurilor, ratificarea acestora a

înlăturat ineficacitatea lor, invocată de reclamanți.

Datorită specificului

contractului de mandat, cauzele de nulitate a acestuia sunt restrânse, de

principiu, la capacitatea părților sau la înțelegerea frauduloasă între

mandatar și terți, orice alte motive de nevalabilitate, printre care și lipsa

consimțământului mandantului, putând fi acoperite prin soluții juridice precum

ratificarea, menționată anterior, sau inopozabilitatea actului față de terții

de bună-credință.

Prin urmare,

Tribunalul a apreciat că valabilitatea procurilor trebuie analizată, în primul

rând, prin raportare la poziția mandantului, și, în funcție de aceasta urmează

a se stabili dacă mai subzistă cauzele de nulitate invocate de reclamanți.

Or, după cum s-a

arătat anterior, ratificarea mandatului dat pârâților V. și R. de către pârâtul

B., căruia îi profita formularea notificărilor în numele său, are drept

consecință înlăturarea sancțiunii nulității absolute invocată de reclamanți.

În ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a

certificatului de moștenitor din 21 septembrie 2001 eliberat de pe urma

defunctului S.G., Tribunalul a avut în vedere că identitatea între S.G. și S.G.

și calitatea de moștenitor a pârâtului B. de pe urma acestei persoane a fost

tranșată cu putere de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 420/A din 18

aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Astfel, în mod

irevocabil s-a reținut că „din analiza înscrisurilor depuse la dosar se

constată că locul nașterii, Ticușul Nou, apare chiar în actul de naștere

(protocolul botezaților) al lui S.G., precum și în actul de căsătorie al

acestuia, astfel că nu se poate susține diferența sub acest aspect legat de

identitate între S.G. și S.G.. Există, într-adevăr, diferențe în ceea ce

privește anul nașterii și prenumele tatălui (I., respectiv I.), însă predomină

elementele comune: prenumele mamei, ziua și luna nașterii, numele soției,

domiciliul, locul nașterii, ceea ce duce la concluzia că în cuprinsul

hotărârilor penale s-au strecurat erori materiale, neputându-se exclude această

posibilitate prin simplul fapt că instanța avea obligația să verifice actul de

identitate al inculpatului. De altfel, în procesul verbal de confiscare a

monedelor întocmit în cadrul aceluiași proces penal, datele inculpatului sunt

corecte. Aceeași eroare a fost săvârșită și în actul de vânzare-cumpărare care

constituie titlul de proprietate invocate de către reclamant, ca și în alte

documente oficiale, precum Borderoul populației, proprietăților și

exploatațiilor agricole din orașul București și Registrul Agricol” (filele

130-152). Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții P.I. și P.C.C.

Prin apelul declarat

împotriva sentinței civile de mai sus, reclamanții au susținut că, instanța de

fond nu le-a încuviințat acestora niciuna din probele solicitate, cu excepția

înscrisurilor aflate la dosar, fără să motiveze în vreun fel soluția de

respingere a cererii de probe, și, astfel, dreptul acestora de a-și dovedi

acțiunea a fost îngrădit.

Astfel, reclamanții

au cerut instanței încuviințarea probei cu interogatoriul pârâților, procedura

de înscriere în fals, expertiza grafologică asupra semnăturii mandantului B.,

cu expert parte precum și înscrisuri, în măsura în care din dezbateri ar

rezulta necesitatea depunerii altor documente; dacă instanța de fond ar fi

încuviințat probele solicitate ar fi ajuns la aceleași concluzii ca cele din

expertiza extrajudiciară care a stabilit clar că semnătura de pe contractul de

mandat din 31 august 2001, unul dintre cele cinci contracte de mandat identice

ca și conținut și semnate contrafăcut unul după altul nu i se poate atribui lui

B.A.

O altă critică

invocată în apel a fost reprezentată de nemotivarea soluției prin care instanța

de fond a dispus unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale

active ridicată de pârâtul B., cu privire la apelanți, în legătură cu

contractele de mandat. Soluția de unire cu fondul este motivată abia prin

sentința apelată.

Între considerentele

sentinței și dispozitiv există o contradicție cu privire la soluția pe excepția

lipsei calității procesuale a B.N.P. Societate Civilă M. și B.N.P. S.F.

Instanța de fond s-a

erijat în apărătorul pârâților neadmițând probele solicitate, așa cum s-a

arătat mai sus, iar înscrisurile au fost interpretate numai în folosul

pârâților și, astfel, a fost încălcat principiul egalității părților și dreptul

la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 16 din Constituția României și

legislația C.E.D.O.

Instanța de fond nu a

permis reclamanților să-și dovedească acțiunea deși, prin ordonanța de încetare

a urmăririi penale, se dispune, totodată, asupra sesizării instanței civile

competente cu privire la desființarea totală sau parțială a unui înscris.

Întrucât organul penal nu a sesizat instanța civilă reclamanții erau

îndreptățiți să solicite instanței încuviințarea procedurii de verificare de

scripte.

Fără ca în motivarea

cererii de chemare în judecată reclamanții să arate că nulitatea absolută s-ar

datora lipsei consimțământului pârâtului B.A., în sensul mandatării pârâților R.D.

și V.S., instanța de fond analizează acțiunea și sub acest aspect și reține, în

mod greșit, că nu s-a făcut dovada lipsei consimțământului, deși reclamanților

nu li s-a permis să dovedească acest aspect. Reclamanții au susținut tot timpul

că pârâtul B. nu se afla în România și, în această situație, nu avea cum să o

împuternicească pe pârâta R.D. să redacteze contractele de mandat și aceasta

cum să-l identifice în fața notarului pe B., ceea ce conduce la concluzia că

semnăturile mandantului au fost falsificate.

O altă critică este

aceea că, în analizarea a capătului de cerere privind nulitatea notificărilor,

a contractelor de mandat, instanța de fond îl privește pe B.A. ca fiind

moștenitorul fostului proprietar al celor 5 imobile cu toate că nu fusese încă

analizat de instanță capătul de cerere privind nulitatea certificatului de

moștenitor din 21 septembrie 2001 și face confuzie între persoanele S.G. și S.G.

Distinct, de motivele

de apel dezvoltate în scris, astfel cum au fost enunțate în cele de mai sus,

apelanții reclamanți au susținut cu ocazia acordării cuvântului asupra fondului

cauzei, ca și motiv de ordine publică, critica relativă la încălcarea dreptului

de apărare pentru argumentul că, după rămânerea cauzei în pronunțare, intimatul

a depus un număr de 200 înscrisuri, ca și anexă la concluziile scrise, iar

apelanții nu au cunoscut aceste înscrisuri, nu și-au putut formula apărări în

legătură cu acestea, iar instanța și-a fundamentat soluția fără ca reclamanții

să cunoască conținutul înscrisurilor.

Prin Decizia civilă nr.

263/A din 4 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții P.I.

și P.C.I., reținând următoarele considerente:

Ca și chestiune

prealabilă analizei criticilor invocate pe calea memoriului depus la dosar în

termenul prevăzut de prevederile art. 287 alin. (2) C. proc. civ., Curtea arată

că susținerea invocată în fața instanței de apel, ca și motiv de ordine

publică, nu poate primi o asemenea calificare.

Nerespectarea

dreptului la apărare ori, eventual, a principiului contradictorialității

procesului, reprezintă critici care sunt dezvoltate în scris, nu sunt motive de

ordine publică iar, pe de altă parte, sunt și nefondate.

Curtea observă că,

instanța de fond, la termenul de judecată de, la 05 octombrie 2012, a

încuviințat atât pârâtului cât și reclamanților proba cu înscrisuri; intimatul

pârât a administrat această probă la acel termen de judecată, astfel cum

rezultă din rezoluția președintelui instanței (fila 394 dosar fond), iar

reclamanții au învederat instanței că nu au alte înscrisuri de administrat în

cauză și nici nu au solicitat un nou termen de judecată în condițiile

reglementate prin dispoziția art. 96 din Codul de, procedură civilă.

Astfel, nulitatea

învederată, ca și nulitate de ordine privată, a fost acoperită la termenul de

judecată la care am făcut referire astfel că, invocarea acestei sancțiuni, în

maniera redată mai sus nu poate fi primită.

În privința întâmpinării,

formulată la data de 21 octombrie 2013, de către Societatea civilă M. Birou

Notarial, Curtea a apreciat că această întâmpinare a fost formulată, în apel,

cu nerespectarea prevederilor art. 115-118 și ale art. 138 C. proc. civ., iar

excepția lipsei calității sale procesual pasive, susținută prin această cerere,

a primit deja o dezlegare din partea primei instanțe.

Prin încheierea de

amânare a pronunțării de la data de 05 octombrie 2012, Tribunalul a dispus

unirea excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei calității

procesuale pasive a B.N.P. M. și B.N.P. S.F. cu fondul cauzei, pentru o

soluționare unitară cauzei, excepțiile fiind dezlegate astfel; sub acest

aspect, Curtea observă că prima instanță a respectat prevederile art. 137 C.

proc. civ., iar critica privind obligația instanței de fond de a motiva soluția

de unire a excepțiilor cu fondul cauzei este nefondată.

Dispozitivul

sentinței este lipsit de echivoc în privința soluțiilor primite de excepțiile

în discuție, iar eventuala contradicție la care trimit apelanții reprezintă, în

realitate, o eroare materială care nu este în măsură să conducă la schimbarea

hotărârii. Instanța de fond a arătat, că față de dispozițiile Legii nr. 36/1995,

calitatea procesuală activă ori pasivă, aparține numai părților contractului

iar, în dispozitiv, se regăsește soluția de admitere a excepțiilor lipsei

calității procesuale pasive a celor două birouri notariale; din eroare

materială s-a menționat la fila 432 din dosarul de fond că tribunalul va

respinge ca neîntemeiată excepția.

Soluția de respingere

și, respectiv, încuviințare a probelor, a fost motivată de instanța de fond,

atât la termenul de judecată când s-au discutat aceste cereri, cât și cu ocazia

argumentării soluției ce formează obiectul căii de atac pendinte.

Astfel, instanța de

fond, în mod corect a apreciat, prin raportare la prevederile art. 138 C. proc.

civ., că expertiza grafologică ori proba cu interogatoriu, chiar dacă sunt

pertinente în cauză, această împrejurare nu este de natură să suplinească și

cerința ca probele respective să fie și utile și concludente din perspectiva

motivelor de nulitate absolută care au format temeiul juridic al acțiunii.

Instanța de fond s-a

raportat la cadrul procesual stabilit prin cererea reclamanților, la decizia de

casare precum și la înscrisurile administrate în cauză, la poziția procesuală a

părților și chiar și la expertiza grafologică extrajudiciară la care apelanții

fac trimitere în apel. Efectuarea unei expertize grafologice, verificarea de

scripte ori interogatoriul părților s-au dovedit, în fața ambelor instanțe de

fond, a fi probe neconcludente pentru considerentele expuse.

În acest sens,

instanța a răspuns tuturor apărărilor și susținerilor formulate de părți.

Prin cererea de

chemare în judecată, reclamanții au solicitat nulitatea absolută a procurii

prin care pârâtul B. l-a mandatat pe pârâtul V.S. cu motivarea că nu a fost

prezent în România la data încheierii în fața notarului și că avocatul R.D. nu

avea cum să-l identifice pe mandant, însă instanța de fond a stabilit corect

situația de fapt, pe care o confirmă și instanța de apel, și a analizat corect,

din perspectiva motivului de nulitate absolută care justifica și interesul

reclamanților în acțiunea pendinte, terți față de actele juridice contestate,

existența ori nu a consimțământului pârâtului B.

Așa cum corect s-a

făcut trimitere la actele de urmărire penală întreprinse în legătură cu

aceleași procuri și acte de reprezentare, nu mai era necesară suplimentarea

probatoriului în sensul solicitat de reclamanți.

Instanța de fond a

făcut referire chiar și la litigiul ulterior, prin care pârâtul B. solicita

nulitatea contractelor de vânzare încheiate de mandatarul său, care a format

obiectul Dosarului cu nr. 6331/299/2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1

București, în sensul că, prin acel litigiu nu s-a contestat faptul că mandantul

nu a avut consimțământ la momentul acordării mandatului, ori că nu l-a

împuternicit pe mandatar ci este chemat în judecată pentru modul în care își

îndeplinește mandatul acordat ( fila 141 dosar apel).

Probele au fost

interpretate prin coroborare și au condus la confirmarea alegațiilor pârâților

astfel că, instanța de apel arată că, stabilirea situației de fapt este

rezultatul acestei modalități iar nu consecința interpretării probelor strict

în favoarea uneia dintre părțile litigante, așa cum afirmă apelanții.

În același sens, s-a

avut în vedere că, prin Rezoluția nr. 703/P/2008 a Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București, menținută prin sentința penală nr. 1138 din 26 aprilie

2005 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, (fila 115 dosar apel)

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul V.S. pentru că

faptele nu era prevăzute de legea penală iar față de intimata R.D. deoarece a

intervenit prescripția răspunderii penale.

În cadrul urmăririi

penale, și chiar și în fața instanței penale învestită cu soluționarea

plângerii împotriva rezoluției procurorului, pârâtul B. s-a prezentat și a

declarat că, confirmă existența și conținutul contractului de mandat declarând

că, la data de 31 august 2001 se afla în România și s-a prezentat la sediul

biroului notarial unde a semnat contractul de mandat, că nu a fost sechestrat

de nicio persoană, că în urma demersurilor mandatarului imobilul a făcut

obiectul unui contract de schimb între pârâții V.S. și R.D. și că atestarea

identității sale a fost realizată de apărătorul R.D., care alături de celălalt

pârât, era mandatată să inițieze procedura de recuperare a bunurilor imobile.

Prin urmare, așa cum

a stabilit și instanța de fond, ratificarea actelor de reprezentare cuprinse în

procurile date pârâtului V.S. și, respectiv, contractului de asistență juridică

și a împuternicirii avocațiale către intimata pârâtă R.D. au complinit

exigențele de formă ale mandatului ce le-a fost acordat la data de 31 august 2001;

mandatarul a cunoscut efectele mandatului acordat iar încheierea actelor

contestate s-a realizat în condițiile Legii nr. 36/1995 și ale Legii nr. 51/1995

avându-se în vedere pașaportul.

În plus, susținerile

apelanților sunt ele însele contradictorii în sensul că, deși nu au solicitat

instanței de fond să constate lipsa consimțământului pârâtului B. în momentul

autentificării procurilor, aceștia au avut o asemenea intenție, însă nu li s-a

permis să producă o asemenea dovadă fiindu-le respinsă cererea de probe.

Pe parcursul

judecății apelanții nu au putut demonstra, ca și motiv de nulitate absolută la

care se raportează soluționarea acțiunii, lipsa consimțământului intimatului

pârât neexistând nicio hotărâre de punere a acestuia sub interdicție.

Prin încheierea de

ședință de la 27 octombrie 2006, Judecătoria Sectorului 4 București ia act de

renunțarea la judecata cererii având ca obiect punerea sub interdicție a lui B.A.,

cerere formulată de V.M. în Dosarul cu nr. 12447/4/2006. ( fila 160 dosar

apel).

În mod corect s-a

soluționat și aspectul relativ la lipsa calității de moștenitor al fostului

proprietar al imobilului a pârâtului B. prin raportare la puterea de lucru

judecat a Deciziei civilă nr. 420/A din 18 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel București; în acel litigiu s-au analizat aceste aspecte cu ocazia

comparării titlurilor de proprietate ale acestuia și ale chiriașilor

cumpărători ai apartamentului.

În esență, în primul

ciclu procesual, instanța de casare a statuat asupra interesului reclamanților

în promovarea capătului de cerere principal relativ la calitatea de moștenitor

al fostului proprietar, calitate care se fundamentează pe certificatul de

moștenitor din 21 septembrie 2001.

Sub acest aspect,

prin decizia menționată în cele precedente, instanța a lămurit exact aceleași

chestiuni, reiterate în litigiul de față, legate de confuzia dintre cele două

persoane S.G. și S.G. și calitatea de moștenitor a lui B.A. a lui S.G. (una și

aceiași persoană cu S.G.), în sensul că, numele S.G. este menționat în mai

multe înscrisuri.

Astfel, din

„Protocolul botezaților” rezultă că S.G. s-a născut la data de 1 august 1889,

fiind fiul lui Ioan și Ana, în privința cărora la rubrica „patria,

jurisdicțiunea, locul nașterei și al locuinței tatălui/mamei, strada și nr. Casei”

s-a făcut mențiunea „Transilvania, Cohalmul Ticușul nou”.

Conform extrasului

din Registrul Stării Civile pentru Căsătoriți pe anul 1948 eliberat de Primăria

Municipiului București - Sectorul 1, Galben, G.I.S., inginer, domiciliat în

București, s-a căsătorit cu A.B.

Potrivit

certificatului de deces eliberat de Primăria Sectorului 2 București, S.G din

localitatea Crihalma, jud. Brașov, a decedat, având ultimul domiciliu în

București, sectorul 1.

De asemenea, numele S.G.

este menționat în cuprinsul altor înscrisuri.

Astfel, prin sentința

penală nr. 1804 din 23 octombrie 1958 pronunțată de fostul Tribunal Popular al

Raionului I. V. Stalin în Dosarul nr. 7110/1958, în temeiul art. 2 și 14 din

Decretul nr. 284/1947, a fost condamnat la 10 ani închisoare corecțională S.G.,

domiciliat în București, Raion I. V. Stalin, dispunându-se totodată confiscarea

unor monede. Prin Decizia penală nr. 1637 din 27 decembrie 1958 pronunțată de

fostul Tribunal al Capitalei R.P.R. Colegiul VI, au fost respinse ca nefondate

recursurile declarate de către S.G., M.C. - sora inculpatului - și Procuratura

Raionului Stalin împotriva acestei sentințe penale.

În procesul verbal de

confiscare, se face referire atât la S.G., cât și la S.G., născut în Ticușul

Nou - Rupea.

Din adresa din 26

iunie 2007 emisă de B.N.R. - Sucursala Municipiului București - Serviciul

Metale Prețioase rezultă că au fost depuse în bancă un număr de 24 bucăți

monede de aur, confiscate pe numele S.G., domiciliat în București, Raionul Stalin.

Totodată, potrivit

unui extras din Borderoul populației, proprietăților și exploatațiilor agricole

din orașul București, întocmit conform Recensământului agricol și al populației

din ianuarie 1948, în imobilul din str. Av. M.A. locuia S.G., precum și S.A.,

dactilogr., din adresa din 15 noiembrie 2007 emisă de M.I.R.A. rezultând că S.A.,

este persoană de sex feminin, întrucât în borderou este trecută la rubrica

„Femei”.

Într-un extras din

Registrul agricol, nedatat, S.G., cu domiciliul în str. Aviator M.A., figurează

cu anul nașterii.

Potrivit adresei din 30

august 2007 emise de Primăria Municipiului București - D.E.I.C., la poziția din

tabelul anexă la Decretul nr. 92/1950 figurează imobilul din str. P.,

naționalizat pe numele S.G.

Din analiza acestor

înscrisuri, se constată că locul nașterii Ticușul Nou apare chiar în actul de

naștere (protocolul botezaților) al lui S.G., precum și în actul de căsătorie

al acestuia, astfel că nu se poate susține diferența sub acest aspect legat de

identitate între S.G. și S.G.

Există într-adevăr,

diferențe, în ceea ce privește anul nașterii și prenumele tatălui, însă

predomină elementele comune: prenumele mamei, ziua și luna nașterii, numele

soției, domiciliul, locul nașterii, ceea ce conduce la concluzia că în cuprinsul

hotărârilor penale s-au strecurat trei erori materiale, neputându-se exclude

această posibilitate prin simplul fapt că instanța avea obligația să verifice

actul de identitate al inculpatului. De altfel, în procesul verbal de

confiscare a monedelor întocmit în cadrul aceluiași proces penal, datele

inculpatului sunt corecte. Aceeași eroare a fost săvârșită și în actul de

vânzare cumpărare care constituie titlul de proprietate invocat de către

reclamant, ca și în alte documente oficiale, precum Borderoul populației,

proprietăților și exploatațiilor agricole din orașul București și Registrul

Agricol.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au formulat recurs reclamanții P.I. și P.C.I. invocând motivele

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au

susținut următoarele critici de nelegalitate:

O primă critică se

referă la faptul că instanța de fond în al doilea ciclu procesual, a încălcat

principiul contradictorialității, al dreptului la apărare și al egalității în

drepturi ale părților, întrucât nu le-au fost încuviințate probele solicitate,

respectiv proba cu interogatoriul și expertiza grafoscopică.

O altă critică adusă

hotărârii instanței de apel se referea la faptul că apărătorul pârâtului a fost

favorizat prin aceea că nu a avut împuternicire avocațială pe parcursul

soluționării cauzei, fiind angajat după ce instanța de fond, la ultimul termen,

respectiv la data de 9 octombrie 2012, conform împuternicirii avocațiale (fila 228),

încălcându-se astfel dispozițiile Legii nr. 51/1995 și art. 67 C. proc. civ.

O dovadă că

instanțele l-au părtinit pe pârâtul B.A. este și aceea că prin decizia recurată

se reține că, deși prin sentința penală nr. 1804 din 23 octombrie 1958 și

respectiv Decizia nr. 1637 din 27 decembrie 1958, prin care au fost respinse

recursurile declarate de S.G. și M.C., sora inculpatului, apare și S.G. fiind

una și aceeași persoană cu S.G..

Recurenții susțin că,

dacă instanța de apel ar fi avut în vedere toate înscrisurile din dosar, ar fi

observat că apare numai numele de S.G. și nu S.G., deci cei doi S. sunt

persoane diferite, după cum greșit a reținut că la termenul de judecată din

data de 5 octombrie 2012, a încuviințat atât pârâtului cât și reclamanților proba

cu înscrisuri.

Procedând în acest

mod, instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și art. 6 și

16 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenții -

reclamanți au criticat hotărârea atacată și pentru faptul că, instanța de apel

nu a repus cauza pe rol în vederea comunicării înscrisurilor depuse de pârât

după închiderea dezbaterilor, că în mod greșit a apreciat ca fiind motivată

soluția de unire a excepțiilor cu fondul cauzei și pentru că nu a motivat

soluția de respingere a unor probe solicitate.

Au mai susținut

recurenții că din lecturarea rezoluției din data de 8 decembrie 2008 a Parchetului dată în Dosarul nr. 703/P/2008, al Curții de Apel București s-a dispus neînceperea

urmăririi penale împotriva avocatei R.T.D. întrucât a intervenit prescripția

răspunderii penale.

Soluția pronunțată

pentru falsificarea împuternicirii avocațiale din 31 august 2011, în baza

căreia a redactat contractele de mandat autentificate la B.N.P. M. se datorează

faptului că s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale sub

aspectul infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de

art. 290 C. pen.

Recurenții au mai contestat

faptul că semnătura pârâtului B. de pe împuternicirea avocațială din 31 august

2001, de pe contractul de asistență juridică și de pe cele cinci contracte de

mandat ar aparține acestuia, considerându-se astfel îndreptățiți să solicite

instanței civile încuviințarea procedurii de verificare de scripte, respectiv

înscrierea în fals și expertiza grafologică.

În raport cu cele

expuse, recurenții au solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate de recurenții - reclamanți, ce pot fi

încadrate, în parte, în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi

respins pentru considerentele ce succed:

În procesul civil, părțile

au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfășurarea judecății

atât prin susținerea și dovedirea drepturilor proprii cât și prin dreptul de a

combate susținerile părții potrivnice și de a-și expune poziția față de

măsurile pe care instanța le poate dispune.

Aceste drepturi

legale ale participanților la judecată sunt asigurate prin respectarea unui

principiu fundamental al procesului civil, principiul contradictorialității,

căruia instanța la rândul ei, trebuie să i se supună.

Pentru respectarea

principiului contradictorialității în procesul civil, instanța are obligația de

a pune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora

va soluționa litigiul.

În expunerea

criticilor aduse deciziei atacate recurenții - reclamanți au susținut că în mod

greșit instanța de apel a reținut că la termenul de judecată din data de 5

octombrie 2012 a încuviințat atât pârâtului cât și reclamanților proba cu

înscrisuri, că s-au avut în vedere înscrisuri depuse după închiderea

dezbaterilor ce nu au fost puse în discuția părților, cauza nefiind repusă pe

rol, fiind încălcat principiul contradictorialității.

Criticile formulate

nu pot fi primite, întrucât din încheierea de dezbatere din data de 5 octombrie

2012, rezultă fără putință de tăgadă că tribunalul a încuviințat pentru toate

părțile proba cu înscrisuri, respingând ca neutilă cauzei, în raport cu probele

existente la dosar, proba cu expertiză grafoscopică.

Critica privind lipsa

dovezii calității de reprezentant a apărătorului unuia dintre pârâți în fața

instanței de fond nu poate fi examinată de instanța de recurs, care este

învestită cu verificarea legalității deciziei din apel, nu a sentinței de fond.

Pe de altă parte, lipsa mandatului de reprezentare poate fi complinită, sens în

care avocatul pârâtului B. a depus la dosarul de fond, în rejudecare, dovada

împuternicirii sale, inclusiv pentru căile de atac.

Contrar susținerilor

recurenților, instanța de apel a examinat înscrisurile la care se face referire

în motivarea recursului, stabilind că există identitate între S.G. și S.G.

Modul în care instanța de apel a ajuns la această concluzie, pe baza examinării

probatoriului, nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs, fiind un aspect

de netemeinicie care nu se poate încadra în motivele de recurs prevăzute de art.

304 C. proc. civ.

În ceea ce privește

înscrisurile depuse la dosarul de fond, după momentul formulării concluziilor

orale, Înalta Curte constată că vătămarea cauzată recurenților, prin

imposibilitatea discutării în contradictoriu a acestor probe, nu era de natură

a atrage în mod necesar anularea sentinței primei instanțe, deoarece

reclamanții au avut posibilitatea să discute pertinența, concludența și

utilitatea înscrisurilor depuse de părțile adverse în calea de atac devolutivă

a apelului. Ca atare, nu se poate invoca în recurs încălcarea de către prima

instanță a principiului contradictorialității, dreptului la apărare și

dreptului la un proces echitabil, valorificarea acestor principii fiind

asigurată în cadrul fazei judiciare a apelului.

Nu se poate susține

că instanțele de fond și de apel nu au lămurit pe deplin situația de fapt. Considerentele

reținute în argumentarea soluției instanței de apel fac referiri ample la

probele administrate și expun situația de fapt reținută pe baza acestora,

criticile recurenților vizând în realitate modul de evaluare a probatoriului, care

nu poate constitui motiv de nelegalitate.

Se mai susține de

către recurenți că instanța de apel nu le-a analizat critica întemeiată pe

prevederile art. 245 C. proc. pen., în ceea ce privește posibilitatea de a

sesiza instanța civilă competentă cu privire la desființarea totală sau

parțială a unui înscris.

Cu privire la această

critică, Înalta Curte constată că, prin hotărârea pronunțată în apel, instanța

nu a îngrădit dreptul recurenților de a sesiza instanța civilă cu acțiunea

având ca obiect desființarea actelor contestate, ci dimpotrivă, a analizat pe

fond acțiunea, răspunzând motivelor de nulitate a actelor contestate.

Dispozițiile art. 245 C. proc. pen., care reglementează măsurile complimentare

pe care trebuie să le cuprindă ordonanța de încetare a urmăririi penale

(printre care și măsura sesizării instanței civile cu privire la desființarea

totală sau parțială a unui înscris) nu sunt aplicabile în prezenta cauză, în

care instanța a fost învestită cu acțiunea civilă formulată în mod direct de

către reclamanți.

Este nefondată și

criticat referitoare la faptul că în mod greșit instanța de apel a apreciat ca

fiind motivată soluția de unire a excepțiilor cu fondul cauzei.

Din acest punct de

vedere, prima instanță s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității

procesuale a B.N.P. Societate Civilă „M.” și B.N.P. S.F., reținând în

considerentele sentinței că, potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 36/1995,

actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc, în condițiile art. 97,

putând fi atacate de părți sau de orice persoană interesată prin acțiune în

anulare la instanța judecătorească.

Cât privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților, având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractelor de mandat, prima instanță a calificat-o drept

apărare pe fondul cauzei.

Criticile privind

probatoriul administrat, nemotivarea soluției de respingere a unor probe,

respectiv proba cu expertiză grafologică și cu interogatoriu, procedura

verificării de scripte vizează aspecte de netemeinicie ce nu pot fi încadrate

în pct. 1 - 9 al art. 304 C. proc. civ.

Pentru considerentele

mai sus expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul

reclamanților va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.I. și P.C.J. împotriva Deciziei

nr. 263/A din 4 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 iunie 2014.