ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2178/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 28.01.2019, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. obligarea pârâtului la plata sumei de 993.979 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat de către acesta în calitate de reprezentant al Societății B. S.R.L., prin faptele pentru care a fost cercetat în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Hunedoara, obligarea pârâtului la plata accesoriilor calculate conform art. 119 și 120 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală începând cu data de 01.06.2011 și până la data de 31.11.2015, precum și la plata accesoriilor conform art. 173 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală de la data de 01.01.2016 și până la data plății efective a prejudiciului. S-a solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., art. 27 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., republicată cu modificările și completările ulterioare, precum și dispozițiile legale invocate în cuprinsul cererii.

La data de 04.04.2019, pârâtul A. a formulat note de ședință, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, ca netemeinică și nefondată.

Prin sentința civilă nr. 137 din 20 mai 2019, Tribunalul Gorj a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, în contradictoriu cu pârâtul A.. S-a luat act că pârâtul a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, criticând soluția primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie. În drept s-au invocat dispozițiile art. 466 și următoarele din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2395/12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara, împotriva sentinței civile nr. 137 din 20.05.2019, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara.

Recurentul-reclamant consideră criticabilă hotărârea instanței de apel, în sensul că în speță este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) punctul 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată cu modificările și completările ulterioare, în conformitate cu care casarea unor hotărâri se poate cere "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Recurentul-reclamant, expunând situația de fapt dedusă judecății, arată că împotriva intimatului-pârât s-au desfășurat cercetări penale care au condus la trimiterea în judecată a acestuia prin Rechizitoriul nr. x al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută și pedepsită de Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, reținându-se că a produs un prejudiciu bugetului consolidat al statului în valoare de 993.979 RON, reprezentând 329.517 RON impozit pe profit la care au fost calculate majorări/dobânzi și penalități de întârziere în sumă de 93.757 RON și respectiv 442.111 RON, reprezentând TVA la care au fost calculate majorări/dobânzi și penalități de întârziere în sumă de 128.540 RON.

Se susține că acțiunea de față are ca scop recuperarea sumei ce a constituit prejudiciul solicitat în cursul procesului penal, deoarece prin sentința penală nr. 97/2018 a Tribunalului Hunedoara, definitivă prin decizia penală nr. 947/A/19.12.2018 a Curții de Apel Alba Iulia s-a dispus achitarea inculpatului A., în baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16, lit. b), teza I din C. proc. pen. pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen., fiind lăsată nesoluționată acțiunea civilă formulată de către partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara.

Deși Curtea de Apel Craiova a reținut în motivarea soluției de respingere a apelului că pârâtului nu îi poate fi imputată săvârșirea unei fapte pe tărâm delictual, fiind statuat deja că alte persoane sunt răspunzătoare de emiterea de documente nereale fictive, pentru care pârâtul nu este ținut însă să răspundă, a concluzionat în continuare că împotriva celor răspunzători reclamantul se poate îndrepta cu o acțiune în pretenții fondată pe răspunderea civilă delictuală, aceasta nefiind însă la îndemână împotriva pârâtului, întrucât cu privire la acesta s-a stabilit că nu există vinovăție, conduita sa fiind legală, așa cum s-a observat în cauza penală.

Această reținere este în contradicție cu ceea ce s-a constatat în cadrul hotărârii instanței penale care nu a dispus achitarea pentru că faptele nu există, ci că pârâtul intimat A., în calitate de administrator la Societatea B. S.R.L. a săvârșit faptele, însă le lipsește un element esențial al infracțiunii, și anume acela ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

În această situație, apreciază recurenta că partea civilă din dosarul penal căreia nu i s-a soluționat acțiunea civilă în cadrul dosarului penal nu are altă posibilitate decât să se îndrepte împotriva terților răspunzători de săvârșirea unor fapte delictuale și de producerea prejudiciului, deși aceștia nu au fost identificați nici în cursul urmăririi penale și nici a cercetării judecătorești desfășurată în dosarul penal.

Se mai arată A., în calitate de reprezentant al societății B. S.R.L., avea obligația de a respecta prevederile legale și de a nu înregistra în contabilitate facturi ce reflectă operațiuni nereale cu scopul de a sustrage societatea de la plata obligațiilor fiscale.

Aceste obligații prevăzute de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au fost încălcate și prin această încălcare s-a produs un prejudiciu, din probațiunea administrată în dosarul penal (înscrisuri, expertize efectuate și declarații de martori) rezultând că facturile au fost constatate ca fiind fictive.

Recurentul consideră că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată, fiind îndeplinite condițiile cu privire la prejudiciu (evaluabil în bani, cert), la legătura de cauzalitate, întrucât prin faptele sale, pârâtul intimat a cauzat bugetului general consolidat prejudiciul în cuantumul solicitat și la vinovăție, pârâtul fiind trimis în judecată, deci s-a reținut că acesta a săvârșit faptele cu vinovăție.

Se arată, în privința reținerii vinovăției pârâtului, că, potrivit art. 999 C. civ., omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa, or, faptele pârâtului au fost cele mai sus descrise, deși știa care sunt obligațiile legale și cunoștea sau putea să cunoască rezultatul acțiunilor și inacțiunilor sale, respectiv prejudicierea bugetului general consolidat. Mai mult decât atât, instanța penală a și constatat existența faptelor prin hotărâre penală definitivă, iar achitarea a intervenit doar pentru aceea că fapta nu e prevăzută de legea penală, însă aspectele cu privire la săvârșirea faptei, la autorul faptei, la vinovăție și la prejudiciu au fost stabilite de organele de cercetare penală, pe baza probelor de la dosar.

De asemenea, se mai arată că, din analizarea considerentelor hotărârii, rezultă ca instanța de apel s-a mărginit la a respinge apelul declarat raportat doar la hotărârile penale și la soluția din cererea de angajare a răspunderii formulată în cadrul dosarului de insolvență privind pe Societatea B. S.R.L., fără a avea în vedere faptul că în dosarul penal a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă, așadar, instanța penală nu a respins acțiunea civilă, ci, apreciind că există un anumit grad de vinovăție a inculpatului, a adoptat această soluție, lăsând în sarcina instanței civile aprecierea gradului de vinovăție.

În drept, au fost invocate prevederile art. 483 alin. (1) și ale art. 488, alin. (1), punctul 8 din Legea nr. 134/2010, privind C. proc. civ., republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În susținerea cererii de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Recurentul apreciază că au fost aplicate greșit dispozițiile legale care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În speță, aceste dispoziții sunt art. 998-999 din C. civ. de la 1864, deoarece, așa cum a reținut Curtea de Apel, fapta delictuală imputată pârâtului s-a produs în intervalul august 2009 - septembrie 2010, deci anterior datei de 01.10.2011, când a intrat în vigoare Legea nr. 287/2009 privind noul C. civ., fiind incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

În ceea ce privește existența faptei ilicite se susține că în mod greșit s-a reținut în motivarea soluției de respingere a apelului că pârâtului nu îi poate fi imputată săvârșirea unei fapte pe tărâm delictual, deoarece în cadrul hotărârii instanței penale nu s-a dispus achitarea pentru că faptele nu există, ci pentru că, deși pârâtul, în calitate de administrator la Societatea B. S.R.L., a săvârșit faptele, acestora le lipsește un element esențial al infracțiunii, și anume acela ca fapta să fie prevăzută de legea penală.

Sub acest aspect se poate observa că instanța de apel a constatat în mod corect autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentința penală nr. 97/06.06.2018, pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 947/19.12.2018 a Curții de Apel Alba Iulia (prin care s-a dispus achitarea inculpatului A., în baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16, lit. b), teza I din C. proc. pen. pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. și art. 5 C. pen.), precum și sentința nr. 71/F/2014, pronunțată de Tribunalul Hunedoara, în dosarul nr. x/2012, irevocabilă prin decizia nr. 317/24.06.2014 a Curții de Apel Alba Iulia (prin care a fost respinsă cererea creditorului de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului în procedura falimentului).

Astfel, s-a arătat în cuprinsul hotărârii atacate (pagina 9, paragraful 7) după enunțarea considerentelor apreciate relevante din aceste hotărâri că instanțele au reținut, cu putere de lucru judecat, că operațiunile comerciale desfășurate de inculpat au fost reale, fiind corect înregistrate în evidența contabilă a societății, nefiind imputabil părții faptul că nu a cunoscut împrejurarea că facturile au fost emise de persoane care nu aveau calitatea de reprezentanți legali ai firmelor emitente.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, achitarea inculpatului A., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, s-a făcut în baza art. 396 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., raportat la art. 16, lit. b), teza I din C. proc. pen., care vizează soluția achitării când fapta nu este prevăzută de legea penală.

Este adevărat că, în principiu, o faptă care nu îndeplinește condițiile săvârșirii unei infracțiuni, poate fi calificată ca o contravenție, în măsura în care legiuitorul a încadrat-o astfel, poate genera o răspundere contractuală, poate fi încadrată printre faptele licite, dar și printre faptele ilicite, acestea din urmă, prin definiție, fiind contrare normelor dreptului, prin ele încalcându-se drepturile subiective și interesele altei persoane, cu consecința cauzării un prejudiciu, pe care autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată să-l repare.

Cu toate acestea, în speța de față, cu putere de lucru judecat s-a reținut că nu s-a dovedit că inculpatul a cunoscut că persoanele care i-au eliberat documente contabile nu sunt în realitate reprezentanții legali ai societăților comerciale, că facturile respectă condițiile de formă și de fond, sunt fundamentate pe documente conexe ce evidențiază realitatea operațiunilor de către firma inculpatului, fiind corect înregistrate în evidența contabilă a B. S.R.L., că bonurile și serviciile de aprovizionare cu cele 71 de facturi emise au fost utilizate în interesul unor operațiuni taxabile, prin refacturare la alți parteneri, obținându-se venituri impozabile.

Așadar, dezlegările din considerentele deciziei recurate în prezentul dosar nu constituie dezlegări noi, făcute pentru prima dată în litigiul pendinte, fiind în mod just constatată puterea de lucru judecat a acestora.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă", acest text reglementând efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur).

Prin urmare, făcând aplicarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care au legătură cu ceea ce s-a dedus ulterior judecății și observând că, în cauza pendinte, reclamantul s-a rezumat doar la a relua aceleași pretenții și în fața instanței civile de drept comun, având ca fundament aceleași probatorii administrate în procesul penal și în cel de faliment, fiind dedusă judecății aceeași situație de fapt și de drept, instanța de apel a apreciat în mod corect că în privința acelorași chestiuni nu poate exista o concluzie contrară celei a instanței penale sau a celei specializate în falimente, dezlegările date de acestea din urmă impunându-se cu putere de lucru judecat.

Această motivare nu intră în contradicție cu considerentele potrivit cărora pârâtului nu-i poate fi imputată săvârșirea vreunei fapte ilicite pe tărâm delictual (pentru a se putea constata o eventuală incidență a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), întrucât s-a reținut în cuprinsul hotărârii atacate că deja s-a statuat că alte persoane sunt răspunzătoare de emiterea unor documente nereale, fictive, pentru care pârâtul nu este ținut însă să răspundă, deoarece a avut o conduită legală, concluzie care nu a fost răsturnată de reclamant, care nu a dedus judecății în cauza de față nicio împrejurare nouă care să justifice o altă soluție asupra raporturilor juridice existente între părți, încadrabile în sfera ilicitului civil.

Ca atare, din analizarea considerentelor hotărârii nu rezultă că instanța de apel s-a mărginit la a respinge apelul declarat raportat doar la hotărârile penale și la soluția din cererea de angajare a răspunderii formulată în cadrul dosarului de insolvență privind pe Societatea B. S.R.L., câtă vreme a stabilit că, în prezentul litigiu nu a fost răsturnată de reclamant concluzia că acesta avut o conduită legală.

Faptul că instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, nu înseamnă, de plano, așa cum în mod just a reținut instanța anterioară, că se impune admiterea acesteia, ci că, trebuie făcută, în mod distinct, dovada asupra îndeplinirii condițiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Pe de altă parte, instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, așa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare.

În atare condiții, chiar dacă prejudiciul adus bugetului general consolidat este cert și evaluabil în bani, reținându-se natura licită a faptelor pârâtului, nu se poate considera că sunt îndeplinite celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate și vinovăția, neconfirmându-se susținerile recurentului că doar prin operațiunea de trimitere în judecată se poate reține că acesta a săvârșit faptele cu vinovăție, trimiterea în judecată fiind doar o etapă intermediară a procesului penal, a cărei prevalență este dată de prezumția de nevinovăție și care, de altfel, nu a fost confirmată prin hotărârea definitivă de achitare.

Față de considerentele expuse anterior se observă că, susținerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent reținută în considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză și că au fost interpretate și aplicate în mod corect dispozițiile art. 998-999 C. civ., nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara împotriva deciziei nr. 2935 din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Hunedoara împotriva deciziei nr. 2935 din 12 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 octombrie 2020.