Decizia nr. 206/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 594/2018 a Judecătoriei Câmpina

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpina, la data de 11 iulie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții S.C. C. S.A. Ploiești și Agenția Națională de Resurse Minerale București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtelor la plata unei rente anuale pentru suprafețele de teren ocupate de cele două conducte de transport produse petroliere (țiței) începând cu data de 1 iulie 2014 și în viitor, pe toată durata existenței conductelor; obligarea pârâtelor la plata pierderilor suferite prin nerealizarea unor obiective economice pe zona rămasă între cele două conducte după restricția lor și zona de-a lungul DN1 (E60). În drept, reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art. 555, art. 559 C. civ., art. 44 alin. (5) din Constituția României.

Hotărârile pronunțate în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 594/2018 din 28 februarie 2018, Judecătoria Câmpina a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova. Prin sentința civilă nr. 2446 din 28 august 2018, Tribunalul Prahova, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta Agenția Naționala de Resurse Minerale București și a respins cererea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu această pârâtă, ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. De asemenea, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins cererea formulată împotriva pârâtei S.C. C. S.A. Ploiești întrucât există autoritate de lucru judecat.

Hotărârea pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 2804 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă a respins apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 2446/28.08.2018, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. C. S.A. Ploiești și Agenția Națională de Resurse Minerale București, ca nefondat. A admis excepția inadmisibilității apelului incident și a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat de apelantul B. împotriva sentinței civile nr. 2446 din 28 august 2018, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatele-pârâte S.C. C. S.A. Ploiești și Agenția Națională de Resurse Minerale București.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă au formulat recurs reclamanții A. și B.. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul - reclamant A. susține, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. următoarele: După expunerea situației de fapt și a istoricului litigiilor purtate până în prezent, arată că la Tribunalul Prahova, la termenul de judecata din 25 mai 2017, instanța a precizat că durata judecații va fi de 6 termene, dar termenul din 28 august 2017 a "fost dat cu încălcarea legii" având în vedere că era perioada vacanței judecătorești. Este adevărat că la termenul din 25 mai 2017 instanța a solicitat pârâților să precizeze dacă sunt de acord cu un termen în data de 4 iulie 2017 sau la 7 septembrie 2017, iar părțile prezente au fost de acord cu acest termen din 4 iulie 2017, dar completul care a judecat cauza în data de 28.08.2017 a ignorat complet cererea pârâților de acordare a unui nou termen având în vedere înscrisurile depuse și a procedat la soluționarea acesteia. Arată că între dosarele nr. x/2008 și nr. y/2017 nu există legătură, deoarece în dosarul nr. x/2008 s-a solicitat lipsa de folosință pentru un culoar de 10 ml stânga-dreapta, având în vedere că terenul de 4,56 ha a devenit intravilan prin H.C.L. nr. 2/2007, în timp ce în dosarul nr. x/2017 s-a solicitat renta anuală pentru terenul în suprafață de 5,91 ha având o lungime mult mai mare față de cel deținut anterior și obținut în baza titlurilor de proprietate din anul 2014, iar prin H.C.L. nr. 94 din 8 noiembrie 2012 a devenit zonă destinată construcțiilor de orice fel, locuințe, zona turistică, în timp ce suprafața ocupată de cele două conducte de transport țiței scoase din circuitul economic este de circa 2,00 ha. Prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în procesul civil, iar între cele două dosare nu există identitate de obiect, cauză, părți. Susține că decizia pronunțată este contrară dispozițiilor CEDO și Constituției României privind dreptul de proprietate și jurisprudentei CEDO, conform cărora dreptul de uz și servitute asupra terenurilor private reprezintă o limitare adusă drepturilor de proprietate, în lipsa unor despăgubiri juste și solicită instanței de recurs să aibă în vedere și practica instanțelor de judecată în cauze similare unde S.C. C. S.A. a fost obligată la despăgubiri. Arată că deciziile nr. 903 din 7 iunie 2006 și nr. 314 din 19 martie 2015, irevocabile, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești nu au intrat în puterea lucrului judecat și învederează că, ulterior punerii în posesie a reclamanților, în baza sentinței civile nr. 6906 din 31 mai 1996, pronunțată de către Judecătoria Brașov, s-a mutat traseul conductelor de pe terenul acestora, fără acordul proprietarilor, iar lucrarea finalizată în anul 1999 a produs degradarea terenului conform raportului pedologie, aspect menționat în raportul de expertiză întocmit în dosarul în care a fost pronunțată decizia nr. 903 din 7 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Susține că în decizia prin care s-a stabilit renta anuală de 262 RON nu s-a avut în vedere că terenul este degradat 100% pe o suprafața de circa 2,00 ha, astfel cum a fost precizat în decizia nr. 903 din 7 iunie 2003 de către Curtea de Apel Ploiești. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul - reclamant B. formulează, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. următoarele critici: Instanța de apel a încălcat prevederile art. 25 alin. (2) din O.U.G nr. 80/2013 și a pus în vedere recurentului să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.430 RON, calculată conform art. 23 alin. (1) lit. b) din același act normativ, iar cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, formulată de petentul B. a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. Potrivit art. 472 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, după îndeplinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Potrivit art. 472 alin. (2) C. proc. civ., dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect. Or, apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 2446/28-08-2018 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost respins ca nefondat și, având în vedere principiul "unde legea nu distinge nici noi nu trebuie sa distingem", prin raportare la prevederile art. 472 alin. (1) și (2) C. proc. civ., instanța de apel, în mod greșit, a admis excepția inadmisibilității apelului incident și a respins, ca inadmisibil, apelul incident declarat de apelantul B. împotriva sentinței civile nr. 2446 din 28 august 2018, pronunțată de Tribunalul Prahova.

Apărările formulate în cauză: Intimata Agenția Națională de Resurse Minerale București a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. Intimata S.C. C. S.A. Ploiești a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursurilor întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursurilor, ca nefondate.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 octombrie 2020 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 2804 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și s-a fixat termen de judecată la 26 noiembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: 1. Referitor la recursul declarat de reclamantul B. întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. se constată că acesta, critică, sub un prim aspect, faptul că instanța de apel, punându-i în vedere recurentului să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.430 RON, calculată conform art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G nr. 80/2013 a încălcat prevederile art. 25 alin. (2) din același act normativ. Înalta Curte observă că această măsură a fost deja supusă controlului fiind criticată în cadrul cererii de reexaminare formulată împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost însă respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 18 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. În ceea ce privește admisibilitatea formulării unor critici în calea de atac a recursului împotriva acestei din urmă încheieri instanța reține că potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, reclamantul poate face cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, cererea soluționându-se în camera de consiliu de un alt complet, fără citarea părților, prin încheiere definitivă. Din interpretarea acestor dispoziții rezultă că legiuitorul a dorit a impune numai calea de atac a reexaminării împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, iar aceste dispoziții nu pot constitui o modalitate de îngrădire a dreptului de liber acces la justiție, cu atât mai mult cu cât prin decizia civilă nr. 1/1994, Curtea Constituțională a statuat că liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, iar legiuitorul are competența exclusivă de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora "Competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege". A stabilit Curtea Constituțională că pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat, iar exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe. Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale, iar legea procesual-civilă a reglementat condițiile examinării cauzei civile, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare, acest mod de determinare asigurând un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisfăcând exigențele art. 21 din legea fundamentală, referitoare la liberul acces la justiție și la dreptul la un proces echitabil, reglementate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În condițiile în care textul de lege anterior menționat, respectiv art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, nu prevede posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de reexaminare, Înalta Curtea apreciază că nu pot fi primite criticile recurentului referitoare la modalitatea greșită de stabilire a taxei judiciare de timbru de către instanța de apel. Pentru identitate de rațiune este de menționat și Decizia RIL nr. 7/2014 prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, s-a stabilit că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului. Referitor la criticile privind soluția de respingere ca inadmisibilă a căii de atac a apelului incident Înalta Curte constată că aceasta este reglementată de dispozițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe." În interpretarea acestor dispoziții, Înalta Curte de Casație și Justiție la paragraful 88 din Decizia nr. 14/2020 privind sesizarea Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați cu soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 875 din 25 septembrie 2020, a statuat că obiectivul urmărit prin consacrarea instituției procesuale a apelului incident este acela de a conferi intimatului din apelul principal un mijloc procesual prin care să solicite reformarea hotărârii atacate de partea adversă, în situația în care acesta nu a exercitat apel, în speranța că nici partea adversă nu o va face, deși justifică interesul de a exercita apel (de exemplu, atunci când ambele părți au căzut în pretenții) sau interesul de a declara apel incident se naște în ipoteza în care partea adversă exercită calea de atac și există riscul reformării hotărârii atacate într-un sens care să îi prejudicieze situația juridică stabilită prin respectiva hotărâre. De asemenea, prin Decizia nr. 280/2018 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 53 din 21 ianuarie 2019 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. Curtea Constituțională a reținut la paragrafele 25,26 că odată formulat, apelul incident poate fi exercitat numai cu respectarea condițiilor impuse de lege, respectiv acesta se poate exercita doar de intimatul care justifică un interes în promovarea căii de atac; cererea se poate face după împlinirea termenului de apel, dar numai odată cu depunerea întâmpinării la apelul principal; scopul apelului incident fiind acela de a obține reformarea hotărârii, prin apelul incident trebuie să fie probat și motivat un interes propriu al intimatului, el putându-se face numai la apelul introdus de partea cu interese contrare în proces; apelul incident trebuie să îndeplinească condițiile impuse de lege pentru cererea de apel. Mai mult, în cazul în care apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămâne fără efecte. Din dispozițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin deciziile anterior menționate, se desprinde concluzia că cel care formulează apel incident trebuie să aibă interese potrivnice față de cel care formulează apelul principal și să tindă printr-o cerere proprie prin intermediul apelului incident la schimbarea hotărârii primei instanțe. Este adevărat că reclamantul B., nedeclarând apel principal împotriva sentinței tribunalului a dobândit calitatea de intimat în apelul declarat de reclamantul A., dar, în mod corect a stabilit Curtea de Apel Ploiești că acesta nu poate uza de calea de atac a apelului incident pentru că nu are calitatea de parte potrivnică față de reclamantul A., deoarece interesele lor converg, cererea de chemare în judecată fiind comună. Pentru respingerea ca inadmisibilă a cererii de apel incident Curtea de Apel Ploiești nu a recurs la dispozițiile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora, dacă apelantul principal își retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect, așa cum susține în mod eronat recurentul, ci chiar la analiza condițiilor de admisibilitate a unei asemenea căi de atac impuse de dispozițiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ. Nefiind interpretate sau aplicate greșit dispozițiile legale incidente în cauză, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt și în drept, se constată că nu sunt incidente motivele de recurs invocate de recurent, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pentru considerentele arătate anterior, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 2804 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. 2. Referitor la recursul declarat de reclamantul A. împotriva aceleiași decizii, se susține, sub un prim aspect, că la Tribunalul Prahova, termenul din 28 august 2017 a "fost dat cu încălcarea legii" având în vedere că era perioada vacanței judecătorești. Părțile prezente au fost de acord cu termenul din 4 iulie 2017, dar completul care a judecat cauza în data de 28.08.2017 a ignorat complet cererea pârâților de acordare a unui nou termen având în vedere înscrisurile depuse și a procedat la soluționarea acesteia. Aceste critici au fost inserate și în cadrul cererii de apel, iar Curtea de Apel Ploiești a constatat că, în fapt, apelantul este nemulțumit de compunerea completului de judecată ce a pronunțat sentința contestată, reținând că dosarul de judecată a fost repartizat aleatoriu pentru soluționare completului de judecată 20FCiv, persoana responsabilă de dosar fiind judecătorul D., așa cum reiese din fișa dosarului, iar în ceea ce privește compunerea completului de judecată de la termenul din data de 28.08.2018 s-a constatat că potrivit procesului-verbal nr. x/23.08.2018 s-a aprobat înlocuirea doamnei judecător D. cu domnul judecător E. în compunerea completului de judecată 20FCiv, față de dispozițiile Hotărârii nr. 9/14.05.2018 a Colegiului de Conducere a Tribunalului Prahova, inclusiv în dosarul x/2017, astfel Curtea a apreciat că la termenul de judecată din data de 28.08.2018 completul de judecată a fost legal constituit. Recurentul nu a adus critici raționamentului instanței de apel, ci a reiterat motivele din cererea de apel, astfel încât instanța de recurs constată că nu a fost învestită cu critici de nelegalitate încadrabile în cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 488 C. proc. civ. sub aceste aspecte. În ceea ce privește modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, recurentul a criticat decizia atacată prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor procedurale în materie, critici încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, a arătat că între dosarele nr. x/2008 și nr. y/2017 nu există legătură, deoarece în dosarul nr. x/2008 s-a solicitat lipsa de folosință pentru un culoar de 10 ml stânga-dreapta, având în vedere că terenul de 4,56 ha a devenit intravilan, în timp ce în dosarul nr. x/2017 s-a solicitat renta anuală pentru terenul în suprafață de 5,91 ha având o lungime mult mai mare față de cel deținut anterior și obținut în baza titlurilor de proprietate din anul 2014, iar prin H.C.L. nr. 94 din 8 noiembrie 2012 a devenit zonă destinată construcțiilor de orice fel, locuințe, zona turistică, în timp ce suprafața ocupată de cele două conducte de transport țiței scoase din circuitul economic este de circa 2,00 ha și că între cele două dosare nu există identitate de obiect, cauză, părți. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 431 C. proc. civ., potrivit căruia: (1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite. De asemenea, potrivit art. 430 C. proc. civ.,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.". După cum se poate observa, efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifica efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea). Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității elementelor reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ. - calitate procesuală, cauză și obiect. Curtea de Apel Ploiești a reținut că este întrunită condiția identității de obiect arătând că prin cererea ce face obiectul prezentei cauze s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unei rente anuale pentru suprafețele de teren ocupate de cele două conducte de transport produse petroliere (țiței) începând cu data de 01.07.2014 și în viitor, pe toata durata existenței conductelor și obligarea pârâtelor la plata pierderilor suferite prin nerealizarea unor obiective economice pe zona rămasa între cele două conducte după restricția lor și zona de-a lungul DN1 (E60). Înalta Curte constată că aceste solicitări au fost explicate chiar în conținutul cererii de chemare în judecată din care rezultă că se solicită plata unei rente anuale pentru zona de siguranță a conductelor montate pe terenul reclamanților situat în intravilanul orașului Băicoi și plata pierderilor suferite prin nerealizarea unor obiective economice pe un teren care are regimul juridic de intravilan cu destinație de construcție. Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului înregistrat pe rolul Judecătoriei Câmpina sub nr. x/2008, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună 1.obligarea pârâtei la dezafectarea conductelor și a instalațiilor aferente instalate pe terenul proprietatea reclamanților și montarea acestor conducte și a instalațiilor pe un coridor de-a lungul și în imediata vecinătate a căilor de acces (DN:1), iar în caz de refuz la plata de despăgubiri; 2.contravaloarea lipsei de folosință (chirie) a terenului ocupat de conductele și instalațiile aferente de transport produse petroliere și a zonelor de protecție de-a lungul conductelor ce traversează terenul reclamanților, începând cu anul 2006, la prețul zonei, echivalentă cu renta anuală; 3. contravaloarea pierderilor suferite de reclamanți datorită imposibilității realizării unor obiective economice conform certificatului de urbanism nr. x/2006 și stabilite prin PUG și PUZ, teren în suprafață de circa 5 ha curți construcții situat la DN.l București-Brașov, cu o deschidere de 400 ml.; 4. plata despăgubirilor (lipsa de folosință) a unei suprafețe de teren de circa 12.500 mp degradată la montajul conductelor și instalațiilor prin diminuarea gradului de fertilitate a solului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, ulterior renunțându-se la capetele de cerere nr. x și 4. În cadrul acelui dosar pârâta S.C. C. S.A. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamanților să îi permită exercițiul dreptului de servitute legală prevăzut de art. 7 alin. (1) și (4) din Legea nr. 238/2004, arătând că se impune stabilirea de către instanță a cuantumului rentei anuale conform disp.art. 7 alin. (2) din Legea nr. 238/2004. Prin sentința civilă nr. 2444/12.10.2011 Judecătoria Câmpina a admis acțiunea restrânsă formulată de reclamanți și cererea reconvențională formulată de pârâtă și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1.789.174 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru suprafața ocupată de conducte si instalațiile aferente de transport produse petroliere si a zonei de siguranță de-a lungul conductelor pe perioada 12.12.2005-12.12.2008, suma de 718.975 RON reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru aceeași suprafață pe anul 2009, precum si la plata anuală a contravalorii lipsei de folosință în cuantum de 718.975 RON, începând cu anul 2010, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 243.600 RON reprezentând contravaloarea pierderilor suferite de reclamanți datorită imposibilității realizării unor obiective economice pe terenul în suprafață de 2,04 ha, situat pe DN1, Km 79+500 și a obligat reclamanții să permită paratei exercitarea dreptului de servitute legală prevăzut de art. 7 Legea nr. 238/2004 pe terenul în suprafață de 45104 mp, identificat conform raportului de expertiză topografica ing. F.. Înalta Curte, contrar susținerilor din hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, constată că această hotărâre a fost însă anulată în totalitate cu ocazia exercitării controlului judiciar. Astfel, prin decizia civilă nr. 302/03.05.2012 Tribunalul Prahova a admis apelul, a anulat sentința apelată și a reținut cauza spre judecare, cu evocarea fondului în ceea ce privește nepronunțarea de către instanța de fond asupra unui capăt din cererea reconvențională, iar prin decizia civilă nr. 433/25.06.2014 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/2008, evocând fondul în urma anulării sentinței civile nr. 2444/12.10.20114 pronunțată de Judecătoria Câmpina, în rejudecare a fost admis doar cel de-al doilea capăt din cererea reconvențională formulată de pârâtă și în consecință au fost obligați reclamanții să permită pârâtei S.C. C. S.A., accesul pe terenul în suprafață de 1927 mp, pe un culoar de 2,4 ml plasat de-a lungul conductelor aflate pe teren având drept axă de simetrie în plan vertical fiecare conductă, și a fost obligată pârâta să plătească reclamanților o rentă anuală conform variantei I din raportul de expertiză agro inginer G., efectuat în apel, de 262 RON. În paragraful 5, pagina 12 a hotărârii ce face obiectul controlului judiciar de față, se menționează: faptul că prin decizia civilă nr. 302/03.05.2012 se arată că se anulează sentința apelată, nu înseamnă că au fost anulate toate dispozițiile acesteia, apelul fiind admis în limita cererii de apel formulate, deci doar în ceea ce privește capătul doi al cererii reconvenționale, celelalte măsuri intrând în puterea lucrului judecat și obligând părțile în aceeași măsură. Din dispozitivul Deciziilor nr. 302/03.05.2012 și 433/25.06.2014, rezultă că Tribunalul Prahova a anulat în tot sentința apelată, respectiv sentința civilă nr. 2444/12.10.2011 a Judecătoriei Câmpina, admițând doar cel de-al doilea capăt din cererea reconvențională, fără a reitera dispozițiile privind cererile reclamanților sau a se menționa că se mențin, în rest, dispozițiile sentinței apelate. Concluzia că doar dispozițiile ce vizau cererea reconvențională au fost admise în final este întărită de motivarea Curții de Apel Ploiești care a respins prin Decizia nr. 314/19.02.2015 recursul declarat de reclamanți împotriva deciziilor civile nr. 302/3.05.2012 și nr. 433/25.06.2014 pronunțate de Tribunalul Prahova. Astfel, la pagina 20, paragraful II, din decizia pronunțată în calea de atac a recursului s-a menționat: Referitor la critica ce vizează încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității, întrucât nu s-ar fi pronunțat asupra cererii reclamantilor privind obligarea pârâtei la plata despăgubirilor arătate în petitul cererii de chemare în judecată și că ar fi stabilit plata unei rente anuale, deși cererea reconventională nu conținea acest capăt de cerere, Curtea o va înlătura, ca neîntemeiată. În acest sens, Curtea reține că, admițând apelul formulat de către pârâta S.C. C. S.A. și evocând fondul, instanța de apel a apreciat că, raportat la textele de lege aplicabile în materie, respectiv Legea nr. 238/2004, se impune stabilirea dreptului de acces pe terenul în suprafata de 1927 mp, cu obligarea paratei la plata unei rente anuale și nu a altor despagubiri (respectiv cele solicitate de catre reclamanti). Motivarea respingerii acestor despăgubiri o regăsim la pagina 22 a aceleiași decizii în cadrul căreia Curtea de apel a retinut că tribunalul nu a ignorat împrejurarea că terenul aparținând reclamanților este situat în intravilanul localității, însa a avut în vedere categoria de folosință a acestuia, respectiv "arabil", categorie care este stabilită prin Hotărârea Consiliului Local Baicoi nr. 13/16.04.1998. Așadar, împrejurarea că terenul face parte din intravilanul localității Băicoi nu schimbă categoria de folosință a acestuia, căci nu s-a solicitat de către recurenții-reclamanți și nu s-a eliberat autorizația de construire în baza Certificatului de Urbanism nr. x/2006 emis de Consiliul Județean Prahova, astfel cum rezultă din conținutul adresei nr. x/1.02.2013 emisă de Primaria or. Băicoi (filele x apel, fila x recurs). Prin urmare, raportat la categoria de folosință a terenului, în mod legal intimata-pârâtă a fost obligată la plata unei rente anuale prin raportare la contravaloarea producției obținute pe teren și nu prin raportare la valoarea imobilului în litigiu. Or, așa cum s-a reținut și în paragrafele anterioare, categoria de folosință a terenului proprietatea recurenților-reclamanți este "arabil", putând fi schimbată în categoria "curți -construcții" prin solicitarea și respectiv eliberarea unei autorizații de construire, cererea în acest sens nefiind formulată până la această dată. Analizând identitatea de obiect din dosarul anterior menționat ce viza un teren intravilan "arabil", așa cum s-a statuat cu putere de lucru judecat prin decizia civilă nr. 314/19.02.2015 prin raportare la obiectul cauzei de față, Curtea de Apel Ploiești, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, nu a observat că din conținutul cererii de chemare în judecată din dosarul de față rezultă că se solicită plata rentei și a unor despăgubiri pentru pierderile suferite prin nerealizarea unor obiective economice pe terenul acestora situat în intravilanul orașului Băicoi, teren care, conform PUG, PUZ și PUD aprobat prin Hotărârile Consiliului Local Băicoi nr. 21/2007 și nr. 94/2012 are regimul juridic de intravilan cu destinație de construcție. Or, în prezenta acțiune reclamanții susțin tocmai ceea ce Curtea de Apel le imputa prin decizia civilă nr. 314/19.02.2015, în sensul că au intervenit schimbări în categoria de folosință a terenului ca urmare a unor noi acte administrative, aspect care, prin raportare la considerentele analizate anterior, este esențial în dezlegarea cererii acestora, astfel încât în mod greșit instanța de apel a apreciat că obiectul celor două cereri de chemare în judecată este identic. Pe de altă parte, Curtea de Apel Ploiești, în cadrul deciziei ce face obiectul prezentului controlul judiciar, a constatat că prezenta acțiune are aceeași cauză cu cea din litigiul anterior, fără a avea în vedere că în această materie are importanță temeiul cererii de chemare în judecată, respectiv calificarea juridică dată situației de fapt dedusă judecății, iar nu cauza acțiunii în sensul de scop spre care se îndreaptă voința celui ce reclamă în justiție (finalitatea acțiunii civile exercitate de reclamant), iar o deplină identitate de cauză, înțeleasă ca fiind temeiul pretenției promovate în justiție, presupune o identitate de împrejurări de fapt și de reguli de drept aplicabile acestor fapte relevante, aspecte care nu au rezultat în cauză. Astfel, în litigiul anterior, în raport cu care se analizează criteriile existenței autorității de lucru judecat, prin Decizia nr. 314/19.02.2015 Curtea de Apel Ploiești, respingând recursul declarat de reclamanți împotriva deciziilor civile nr. 302/3.05.2012 și nr. 433/25.06.2014 pronunțate de Tribunalul Prahova, a reținut că există diferență între dreptul de servitute reglementat de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 238/2004 și cel reglementat de dispozițiile art. 25 din același act normativ și, prin urmare, cu putere de lucru judecat, instanța anterioară a stabilit că dispozițiile legale privind instituirea zonelor de protectie si de siguranță sunt aplicabile servituții legale reglementată de disp. art. 25 din Legea 238/2004, nu și dreptului de servitute prevăzut de disp. art. 7 din acelasi act normativ, iar stabilirea de către tribunal a unui culoar de 2,4 m de-a lungul conductei care să permită exercițiul dreptului de servitute legală este prevăzut de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 238/2004, recurenții neformulând însă critici în legătură cu aceste aspecte teoretice. Prin decizia civilă nr. 433/25.06.2014, Tribunalul Prahova, evocând fondul, după stabilirea dreptului de servitute asupra unui culoar de 2,4 m de-a lungul conductelor, a obligat pârâta să plătească reclamanților o rentă anuală conform variantei I din raportul de expertiză agro inginer G., efectuat în apel, de 262 RON ținând cont că terenul în litigiu, este intravilan și are categoria de folosință arabil, conform adresei nr. x/01.02.2013, emisă de primăria Băicoi, apreciind că, deși în zona este instituită interdicția de construire, nu este interzisă cultivarea cu plante păioase (grâu), în raport de această situație de fapt fiind analizate cererile părților. În aceste condiții se poate observa că esențială pentru dezlegarea cauzei anterioare a fost categoria de folosință a terenului, arabil, temeiul juridic al pretențiilor admise fiind doar cel de la art. 7 din Legea nr. 238/2004 tocmai prin raportare la această împrejurare. Or, în prezentul litigiu, se observă că reclamanții susțin că prin Hotărârea Consiliului Local Băicoi a fost aprobată documentația actualizată a PUG și RLU, iar în prezent terenul este intravilan cu destinația de construcție, aspecte care țin de verificarea pe fond a cererii de chemare în judecată. Chiar dacă anumite dezlegări ale problemelor de drept făcute de instanță în litigiile anterioare se bucură de putere de lucru judecat, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincție între autoritatea de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și puterea de lucru judecat care se referă la modalitatea în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a statua diferit. În speța de față, astfel cum s-a arătat anterior, lipsește identitatea de obiect și de cauză a cererilor supuse analizei, astfel încât, în mod greșit instanțele anterioare au dat eficiență dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., admițând excepția autorității de lucru judecat, deși nu erau întrunite condițiile prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. Fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2804 din 11 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., observând că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, va casa decizia recurată și sentința civilă nr. 2446 din 28 august 2018 a Tribunalului Prahova și va trimite cauza Tribunalului Prahova, spre rejudecare, cu respectarea dezlegărilor date prin prezenta decizie. PENTRU ACESTE MOTIVE,