ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2036/2020

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu la data de 8 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 216,40 RON, reprezentând prejudiciul care i-a fost cauzat prin eroare judiciară în urma unui proces civil. Prin sentința nr. 5999 din 1 octombrie 2019, Judecătoria Târgu Jiu, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată de către intimat prin întâmpinare și a declinat competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului Gorj.

Sentința pronunțată de tribunal Tribunalul Gorj, secția I civilă, prin sentința nr. 328 din 21 noiembrie 2019, a respins cererea reclamantului având ca obiect "pretenții".

Decizia pronunțată de curtea de apel Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, prin decizia nr. 892 din 28 mai 2020, prin care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea deciziei atacate, având în vedere că aceasta cuprinde motive contradictorii. A arătat că în considerentele hotărârii instanței de apel se susține că Înalta Curte de Casație și Justiție avea competență să judece recursul declarat în dosarul nr. x/2016, dar și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Craiova, ca atare "plimbarea" dosarului pe la instanța supremă l-a costat pe recurentul - reclamant suma de 212,20 RON. A susținut că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că înaintarea pe cale administrativă a unui dosar către o instanță necompetentă nu constituie o eroare judiciară în sensul legii. A considerat că atâta timp cât eroarea a fost comisă într-o instanță din România este o eroare judiciară, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 97 C. proc. civ. A arătat, cu privire la taxa judiciară plătită, că decizia atacată cuprinde argumente contradictorii și că dacă dosarul nu ajungea, în mod greșit, la Înalta Curte de Casație și Justiție nu era nevoit să plătească taxa. A mai arătat că a plătit două taxe judiciare de timbru, iar recursul s-a judecat la o singură instanță și că, prin urmare, în considerentele deciziei atacate s-a strecurat o scăpare de logică; în plus, se mai face o trimitere, pe lângă subiect, și la dispozițiile art. 15 din Ordonanței de urgență a Guvernului 80/2013. A considerat, referitor la aprecierea instanței de apel că nu este vorba despre o eroare judiciară plata comisionului bancar în sumă de 4,20 RON, că este o soluție contrară legii, dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ. și cu încălcarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de intimatul - pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de apel, ca legală și temeinică. S-a arătat că din analiza deciziei atacate prin prisma motivului de recurs invocat, se poate observa că instanța de apel, contrar celor susținute de recurent, a reținut, în mod corect, faptul că potrivit art. 29 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, părțile au posibilitatea de a formula cerere de reexaminare, în acest sens fiind și decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014 (RIL) a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așadar, s-a considerat în mod corect de către instanța de apel că modul de stabilire a taxelor de timbru într-un dosar definitiv soluționat nu poate fi considerată eroare judiciară în sensul art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Aceasta rezultă cu evidență, în opinia intimatului - pârât și din faptul că taxa de timbru achitată de către reclamant în dosarul nr. x/2016 a fost considerată taxă datorată în fața instanței de recurs competente, iar la Curtea de Apel Craiova doar s-a reevaluat cuantumul taxei judiciare de timbru, apreciindu-se asupra sumei datorate ca urmare a declarării recursului, caz în care recurentul nu a fost obligat să plătească de două ori taxa judiciară de timbru. A considerat că este corectă și afirmația instanței de apel potrivit căreia indiferent dacă dosarul se soluționa în recurs la instanța supremă sau la curtea de apel, taxa judiciară de timbru oricum era datorată. De asemenea, instanța de apel a considerat, în mod întemeiat, faptul că eroarea judiciară poate fi reținută doar dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de art. 96 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004, iar în lipsa unei grave afectări a drepturilor pârâților nu poate fi antrenată răspunderea statului pentru erori judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă și obiectivă, antrenată doar dacă a fost săvârșită o eroare judiciară, noțiune care presupune o abatere de la o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale de procedură sau substanțiale, dar care produc consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale. A arătat că pentru considerente similare nu are relevanță nici critica recurentului potrivit căreia constituie eroare judiciară faptul că în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului prin sentința nr. 3646/16.05.2017 a Judecătoriei Târgu-Jiu nu s-a inclus și suma de 4,20 RON comision bancar achitat de către reclamant odată cu plata onorariului de expert. Recurentul - reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat că sunt neîntemeiate apărările formulate în cuprinsul întâmpinării. A concluzionat, în sensul că acțiunea are ca obiect eroare judiciară și că este întemeiată. A arătat că potrivit argumentelor prezentate în cererile de apel și de recurs, în dosarul nr. x/2016 s-au efectuat acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale, prin care i-au fost încălcate grav drepturile și interesele legitime, producându-i o vătămare care nu putea fi remediată printr-o cale de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele: În drept, potrivit dispozițiilor art. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri judecătorești atunci când aceasta cuprinde motive contradictorii, adică motive care se contrazic între ele astfel încât nu se poate stabili care dintre acestea fundamentează soluția pronunțată asupra obiectului judecății, în limitele stabilite de partea reclamantă. În speță, partea reclamantă a cerut obligarea părții pârâte la plata unei despăgubiri în sumă de 216,40 RON, pentru acoperirea prejudiciului ce i-a fost cauzat în urma săvârșirii unor erori judiciare în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Dolj, invocând incidența dispozițiilor art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Astfel fiind stabilite limitele judecății, instanțele de fond au avut a verifica dacă în procesul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 s-a dispus efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual ori s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, acte procesuale prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei și prin care s-ar fi produs părții o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, astfel cum prevăd dispozițiile art. 96 alin. (3) lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004 relative la eroarea judiciară, în raport de aspectele învederate de partea reclamantă. Prin recurs, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., partea reclamantă a susținut ca sunt contradictorii considerentele hotărârii recurate potrivit cărora măsura de înaintare a dosarului nr. x/2016 de către Tribunalul Gorj către Înalta Curte de Casație și Justiție s-ar fi impus în considerarea calității de instanță de recurs a instanței supreme, apreciind că acest fapt rezultă din însăși hotărârea pronunțată de instanța supremă, care a declinat competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Craiova. Apreciază partea reclamantă că aceste considerente contradictorii au fundamentat aprecierea eronată a instanței de apel asupra inexistenței erorii judiciare săvârșite de Tribunalul Dolj constând în săvârșirea actului de înaintare a dosarul nr. x/2016 unei instanțe necompetente material, în raport de dispozițiile art. 97 C. proc. civ., eroare care a avut drept consecință păgubirea sa suma de 212,20 RON. Critica nu este fondată. Verificând conținutul hotărârii recurate, Înalta Curte constată ca fiind lămuritoare, și nu contradictorii, considerentele prin care instanța de apel a statuat de ce nu constituie eroare judiciară, în înțelesul dat acestei sintagme prin dispozițiile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea 303/2004, actul administrativ prin care Tribunalul Dolj a dispus înaintarea dosarului nr. x/2016 pentru judecarea recursului către Înalta Curte de Casație și Justiție. Anume, instanța de apel a reținut că actul de înaintare către instanța supremă a dosarului în vederea soluționării recursului pe care partea reclamantă l-a declarat împotriva hotărârii tribunalului (cale de atac care nu era prevăzută de dispozițiile procedurale în vigoare la momentul sesizării instanței de judecată) este un act administrativ și nu un act procedural și că măsura s-a impus în contextul adoptării deciziei nr. 369/30.05.2017 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 582/20.07.2017, hotărâre prin care s-a stabilit că sunt admisibile și recursurile declarate de părți în litigiile având un obiect patrimonial, indiferent de valoarea acestuia. Instanța de apel a arătat că hotărârea instanței de contencios constituțional menționată a suscitat din partea instanțelor judecătorești o interpretare diferită în ceea ce privește instanța competentă material să soluționeze această categorie nouă de recursuri, fie Înalta Curte de Casație și Justiție, fie instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea recurată, precum și faptul că această chestiune a fost tranșată, ulterior, prin adoptarea unor norme procesuale clare prin dispozițiile Legii nr. 310/17.12.2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative. Prin cea de-a doua critică de nelegalitate, partea reclamantă a pretins ca fiind nelegală constatarea inexistenței unei erori judiciare săvârșite în dosarul nr. x/2016 în ceea ce privește stabilirea în sarcina sa a două taxe de timbru pentru judecata aceluiași recurs, trimițând în mod greșit la dispozițiile art. 15 din Ordonanța nr. 80/2013, respectiv, în ceea ce privește omisiunea includerii comisionului bancar, în sumă de 4,20 RON și a taxelor de expediere a actelor de procedură, în sumă de 27,20 RON, în cuantumul total al cheltuielilor de judecată ce i se cuveneau, astfel cum prevăd dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. Această critică, care urmează a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se dovedește a fi, de asemenea, nefondată. Concluzia se impune, întrucât, aspectele critice învederate de partea reclamantă nu îndeplinesc cumulativ condițiile erorii judiciare, astfel cum acestea sunt stabilite prin dispozițiile art. 96 alin. (3) lit. a) și b) din Legea 303/2004, cum corect a reținut și instanța de apel. Astfel, în ceea ce privește pretinsa vătămare ce ar fi fost cauzată părții reclamante prin actele de procedură efectuate în legătură cu modalitatea de stabilire a taxei de timbru aferente recursului, Înalta Curte constată că o astfel de vătămare putea fi remediată prin contestarea cuantumului taxei de timbru stabilite de instanța de recurs în cadrul procedurii de reexaminare instituite prin dispozițiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sau, după caz, prin formularea unei cereri de restituire a taxei de timbru nedatorate, în condițiile impuse prin dispozițiile art. 45 din același act normativ. Ambele proceduri se constituie în remedii procedurale care permit unei instanțe de judecată să dispună restituirea taxei de timbru total ori, după caz, proporțional cu reducerea sumei contestate, în caz că a fost greșit calculată ori nu era datorată. Omisiunea părții de a folosi în proces remediile prevăzute de dispozițiile procedurale pentru înlăturarea vătămării (în speță, constând în plata a două taxe de timbru, aspect nedovedit, potrivit constatărilor instanței de apel) nu poate justifica formularea unei acțiuni în despăgubire, în condițiile art. 96 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 303/2004, întrucât nu este îndeplinită cerința impusă de acest text, anume ca pretinsa vătămare să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. În acest context al analizei, se impune și observația că instanța de apel nu a făcut trimitere în considerentele hotărârii la dispozițiile art. 15 din Ordonanța de urgență a Guvernului 80/2013, cum eronat se pretinde prin recurs. Subsumat acestui motiv de recurs, partea reclamantă a criticat hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește aprecierea greșită a instanței privind inexistența unor erori judiciare săvârșite prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016, rezultat al aplicării greșite a dispozițiilor art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința vătămării sale prin nerestituirea unui comision bancar în sumă de 4,20 RON și a unei taxei de expediere a actelor de procedură în sumă de 27,20 RON. Critica este, de asemenea, nefondată. Dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc componentele cheltuielilor de judecată și anume: taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor numiți în condițiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Aceste dispoziții legale, astfel cum corect a reținut instanța de apel, devin relevante în aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Soluția dată de instanța de judecată asupra cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată de către partea care a câștigat procesul este supusă acelorași căi de atac ca și soluția dată aspra fondului pricinii. În cauză, nemulțumirea părții reclamante privind neincluderea comisioanelor bancare în cuantumul cheltuielilor de judecată ce i-au fost acordate prin sentința primei instanțe în dosarul nr. x/2016, ca urmare a admiterii, în parte, a cererii de chemare în judecată a fost invocată în căile de atac exercitate împotriva sentinței, însă a fost respinsă, ca neîntemeiată, de instanțele de control judiciar. În atare condiții, partea reclamantă nu poate pretinde reexaminarea aceleiași chestiuni litigioase care a făcut obiect al controlului judiciar exercitat efectiv de instanțele ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea pretins nelegală, întrucât o astfel de reexaminare nu este permisă de dispozițiile art. 93 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 care impun ca vătămarea pretinsă ca fiind rezultatul unei erori judiciare să nu fi putut să-și găsească remediu printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Nici critica de nelegalitate invocată în legătură cu hotărârea definitivă a instanței de recurs pronunțată în dosarul nr. x/2016, apreciată de partea reclamantă a fi contrară legii și, deci, vătămătoare, în sensul dispozițiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, prin neacordarea cheltuielilor de judecată, nu este fondată. Aceasta, întrucât, astfel cum corect a reținut instanța de apel, măsura de restituire a cheltuielilor de judecată avansate de partea reclamantă pentru judecata recursului nu putea fi nici dispusă și nici fundamentată pe dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., cât timp, prin respectiva hotărâre, recursul a fost respins, ca nefondat, fapt ce semnifică că partea reclamantă nu a câștigat ci a pierdut procesul în această cale de atac, nefiind îndreptățită la restituirea unor astfel de cheltuieli. Așa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecății de partea reclamantă. PENTRU ACESTE MOTIVE,