ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1713/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C., Arhiepiscopia Tomisului, Protoieria Callatis (Mangalia) și Parohia Adormirea Maicii Domnului II, a solicitat instanței obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 237.714,16 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 272.440,06 RON reprezentând daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1381 și urm. C. civ., art. 29 lit. d), i) și j) din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la art. 3 din CEDO.

Prin cererea adițională depusă la 4 mai 2017, reclamantul a solicitat obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 298.081 RON, reprezentând daune materiale și 272.440,06 RON, reprezentând daune morale.

Prin precizările depuse la data de 13.10.2017, la solicitarea instanței, reclamantul a arătat că faptele ilicite imputate pârâților sunt acțiunile judiciar canonice formulate de instituțiile bisericești pârâte, întocmirea unei expertize economice, suspendarea din funcție a reclamantului și caterisirea nelegală a acestuia conform deciziei nr. 9/16.012017 a Curții de Apel Constanța, păgubirea sa conform sentinței civile nr. 79/14.05.2014 a Judecătoriei Mangalia, susținerea unei campanii naționale împotriva sa la diverse televiziuni și ziare.

La termenul de judecată din data de 11.12.2017 instanța a admis excepția netimbrării capătului de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor materiale, pentru considerentele arătate în încheiere. La același termen de judecată a calificat excepția inadmisibilității cererii ca fiind o apărare de fond.

2 .Hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 349 din 12 februarie 2018, Tribunalul Constanța a anulat cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata daunelor materiale, ca netimbrată; a respins cererea formulată de reclamant pentru obligarea pârâților C., Arhiepiscopia Tomisului, B., Protoieria Callatis și Parohia Adormirea Maicii Domnului la plata daunelor morale, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 210/C din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 349 din 12 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea privind obligarea la daune morale; a fost obligată pârâta Arhiepiscopia Tomisului la plata către reclamantul A. a sumei de 15000 RON, reprezentând daune morale; a fost obligată pârâta Arhiepiscopia Tomisului la plata către reclamant a sumei de 150 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în fond și în apel, constând în taxa judiciară de timbru; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea cererii de recurs, reclamantul A., invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a susținut, în esență, că motivarea respingerii capătului de cerere privind daunele materiale este superficială, întrucât această solicitare distinctă a rămas nejudecată la fond, iar în apel motivarea este contradictorie și confuză; faptul că instanța de fond a anulat cererea reclamantului privind obligarea pârâților la plata daunelor materiale, ca netimbrată, iar instanța de apel a menținut această soluție este greșită, întrucât ar fi trebuit să se dea curs solicitării de disjungere și suspendare.

De asemenea, reclamantul este nemulțumit de cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, expunând amplu situația de fapt.

Sub acest aspect, reclamantul arată că dimensiunea și gravitatea prejudiciilor materiale și morale provocate de pârâți au fost doar evidențiate, nu și compensate corespunzător de către instanța de apel, soluția fiind greșită.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Recurentul-reclamant A. a depus punct de vedere la raport prin care a solicitat admiterea recursului.

De asemenea, intimata-pârâtă Arhiepiscopia Tomisului a depus punct de vedere la raport prin care a arătat că întâmpinarea depusă de intimatul-pârât B. a fost formulată atât în nume personal, cât și în calitatea de reprezentant pentru intimatele-pârâte Arhiepiscopia Tomisului, Protoieria Callatis - Mangalia și Parohia Adormirea Maicii Domnului II Mangalia.

Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

În speță, deși recurentul afirmă că decizia atacată ar cuprinde motive contradictorii și confuze, făcând referire la modalitatea de soluționare a excepției netimbrării capătului de cerere vizând daunele materiale, acesta nu aduce nicio critică propriu-zisă hotărârii instanței de apel, ci se limitează la a susține generic că instanța de apel a menținut, în mod greșit, soluția instanței de fond de anulare, ca netimbrată, a cererii reclamantului privind obligarea pârâților la plata daunelor materiale, întrucât ar fi trebuit să se dea curs solicitării de disjungere și de suspendare a acestui capăt de cerere, solicitare pe care o consideră îndreptățită, fără a face referire însă la argumentele instanței de apel și a arăta care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate în ceea ce privește soluționarea excepției netimbrării și a cererii de disjungere, care sunt textele legale încălcate și în ce ar consta eventuala contrarietate pretins invocată din considerentele instanței de apel.

Astfel, cu privire la anularea, ca netimbrată, a capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale, recurentul nu se raportează la argumentele instanței de apel referitoare la motivele pentru care instanța de fond a soluționat mai întâi excepția netimbrării și a respins solicitarea de disjungere a cererii pentru care nu achitase taxa de timbru, ci consideră îndreptățită solicitarea sa de disjungere a acestui capăt de cerere, fără a preciza, însă, care ar fi textele legale încălcate cu ocazia soluționării cererii de disjungere.

În ceea ce privește solicitarea de disjungere a capătului de cerere privind acordarea de daune materiale, se reține că disjungerea este o măsură de administrare judiciară pusă la dispoziția instanței pentru o mai bună administrare a justiției și pentru respectarea dispozițiilor legale care impun administrarea cauzelor într-un termen rezonabil, iar aprecierea instanței asupra acestei măsuri reprezintă o chestiune de apreciere, de temeinicie a acestei măsuri, ce nu poate forma obiect al cauzei în recurs. În realitate, recurentul, fără a critica modul de soluționare a măsurii disjungerii în raport cu prevederile legale în materie, art. 99 alin. (1) C. proc. civ., s-a declarat nemulțumit de aprecierea dată de instanță asupra acestei măsuri.

Ca atare, deși au fost indicate ca temei juridic al memoriului de recurs ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate nu se încadrează în situația reglementată de acest text legal.

De asemenea, susținerile recurentului din memoriul de recurs, referitoare la cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, nu se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece acesta nu arată care sunt normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel, ci susține interpretarea greșită a probatoriului, aspect necenzurabil în recurs.

În acest context, în ipoteza în care au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material -, recurentul era dator să argumenteze rațiunea pentru care consideră că, prin hotărârea atacată, instanța de apel a încălcat sau aplicat greșit prevederile legale invocate prin memoriul de recurs ori principiile desprinse din jurisprudența națională sau europeană referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.

Astfel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral, instanta de apel a avut în vedere o serie criterii, referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămarii și măsura în care a fost afectata situația familială, profesională și socială, având în vedere că, prin aceste despăgubiri, cu rol compensatoriu, se urmărește o reparație justă și echitabila a prejudiciului moral suferit.

Or, recurentul-reclamant nu a susținut că, în analiza cererii de apel, curtea de apel nu ar fi avut în vedere o serie de criterii, dezvoltate în jurisprudența națională și a Curții europene cu referire la cuantumul daunelor morale acordate, ci a arătat că aprecierea dată de instanța de apel asupra acestor criterii și interpretarea pe care aceasta a dat-o, pe baza elementelor de fapt ale judecății, este greșită. Or, așa cum s-a arătat deja, aprecierea situației de fapt și a probelor administrate exced controlului de legalitate.

Prin urmare, criticile referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

De asemenea, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a făcut ample referiri la aspectele de fapt ale judecății, reluând în acest sens pasaje ample care se regăsesc în apărările formulate prin motivele din apel și cele prezentate în fața primei instanțe.

Or, reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt și a actelor normative care au stat la baza cererii de chemare în judecată, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, dispozițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. arătând faptul că recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, instanța de recurs nu are a examina aceste critici de netemeinicie.

În acest context, se constată că susținerile recurentului vizând pretinsa motivarea contradictorie și cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale sunt formale și nu sunt apte a permite controlul de legalitate al deciziei recurate, neputând fi luate în considerare cu valoare de critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Prin urmare, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunțate în apel și nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele arătate de instanță în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanță, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 210/C din 7 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.