ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5527/2019

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, au solicitat: I. anularea, în parte, a deciziei de plată nr. x/19.10.2017 emisă de pârât; II. repararea integrală a prejudiciului material și moral cauzat prin decesul lui D., soțul reclamantei A., respectiv tatăl minorelor B. și C., cu obligarea pârâtului la: 1. acoperirea integrală a daunelor materiale produse ca urmare a decesului soțului, respectiv tatălui minorelor, D.; 2. plata unei prestații periodice lunare în cuantum de 3.000 RON lunar în favoarea minorelor B. și C., de la data decesului defunctului D. și până la vârsta de 26 de ani; 3. acoperirea integrală a daunelor morale pe care le-au apreciat în cuantum de 1.350.000 RON (câte 450.000 RON de persoană), suferite ca urmare a decesului soțului, respectiv tatălui minorelor, D.; III. obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin încheierea din 11 mai 2018, Curtea de Apel București a dispus, între altele, respingerea, ca inutilă, a probei testimoniale solicitată de reclamante, apreciind că suferințele psihice nu pot fi apreciate de un martor care este o persoană străină evenimentului. Prin sentința civilă nr. 3303 din 3 iulie 2018, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței și încheierii menționate la pct. I.2 au declarat recurs reclamantele A., B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În susținerea recursului, se arată că instanța de fond a încălcat art. 16, art. 20 și art. 22 din C. proc. civ., în sensul că a soluționat cauza fără a avea la bază probele, legea și încălcând principiile rolului activ, al aflării adevărului și al caracterului echitabil al procesului. Recurentele-reclamante arată că instanța fondului a pronunțat soluția cu ignorarea totală a probelor existente la dosar și fără a putea oferi garanțiile unui proces echitabil, aspect ce rezultă din considerentele sentinței atacate. Contrar susținerii instanței fondului în sensul că nu ar exista criterii obiective de acordare a despăgubirilor morale, recurentele-reclamante consideră că practica judiciară poate constitui un reper care să stea la baza aprecierii întinderii acestora. Totodată, instanța fondului a ignorat că minorele urmează în continuare consiliere și terapie psihologică, deși acest aspect era dovedit cu înscrisuri. Cât privește daunele materiale, instanța fondului a constatat că acestea au fost acoperite integral, însă fără să analizeze vreo probă în acest sens, iar în ceea ce privește daunele morale, a considerat că nu poate judeca pretenția decât în echitate, fără să administreze probe. În opinia recurentelor-reclamante, rolul activ al judecătorului lipsește cu desăvârșire, în condițiile în care instanța nu numai că nu a stăruit în aflarea adevărului, ci din contră s-a opus aflării adevărului prin respingerea unor probe. De asemenea, recurentele-reclamante consideră că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, în ceea ce privește daunele morale, instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile Legii nr. 213/2015 întrucât, deși legiuitorul nu stabilește un set de criterii precise de evaluare a daunelor morale, recurentele-reclamante susțin că există totuși o limită maximă stabilită în mod expres de către art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care prevede următoarele: "plata de către Fond a creanțelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide și exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment." Or, instanța fondului nu a arătat în niciun fel care este motivul pentru care daunele au fost stabilite la mai puțin de o zecime din plafonul maxim per creditor de asigurare și nici care sunt condițiile în care o despăgubire s-ar fi putut apropia de acest plafon. De asemenea, instanța a aplicat greșit prevederile legale în materia cuantificării daunelor morale, menționând în acest sens art. 1 din C. civ., art. 2 din Legea nr. 213/2015, precum și art. 41 și 42 din Legea nr. 136/1995 coborat cu art. 1349 și 1390 din C. civ. În ceea ce privește daunele materiale, recurentele-reclamante arată că instanța a aplicat greșit art. 14-15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 și art. 1385 din C. civ., care privesc acoperirea integrală a prejudiciului, conform documentelor din dosarul de daună. În speță, daunele materiale ce le-au fost acordate recurentelor sunt în cuantum de 11.495,63 RON, deși acestea se situează la nivelul sumei de 14.000 RON, ce a fost dovedită, conform legii, cu chitanțele și facturile pe care le-au anexat cererii de plată. Cât privește cererea de stabilire a unei prestații periodice, recurentele arată că instanța de fond a apreciat greșit că Legea nr. 213/2015 instituie o schemă de plată forfetară (care este dinainte fixată la o sumă globală și uniformă), deși în cuprinsul acestui act normativ nu există o prevedere în acest sens. Dimpotrivă, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 prevede următoarele: "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător." În acest sens, instanța a încălcat prevederile art. 2 și art. 18 din Legea nr. 136/2015, care conferă FGA rolul de garant și de subrogat în obligațiile asigurătorului în insolvență, precum și art. 1386 și 1390 din C. civ., cu privire la stabilirea prejudiciului. Referirea instanței de fond în considerentele sentinței la Decizia de îndrumare nr. VII din 29.12.1952 a fostului Tribunal Suprem este nelegală, apreciind recurentele-reclamante că aceasta a devenit caducă în condițiile în care actul normativ care stă la baza motivării sale a fost abrogat (Constituția din 1952). În ceea ce privește soluția de respingere a probei testimoniale, pronunțată prin încheierea de ședință din 11.05.2018, recurentele-reclamante arată că este greșită, de asemenea, apreciind că o persoană străină evenimentului, care însă este apropiată celei care a suferit, poate emite păreri despre existența suferinței psihice, întinderea ei, criterii de apreciere materializate prin manifestările exterioare voluntare sau involuntare, etc.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond, reiterând, în esență, susținerile formulate pe parcursul litigiului în primă instanță.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 11 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 26 mai 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Prin încheierea din 12 iunie 2019, ca urmare a admiterii cererii de preschimbare a termenului de judecată formulată de recurentele-reclamante, termenul de judecată stabilit la data de 26 mai 2021 a fost preschimbat la data de 13 noiembrie 2019, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamante este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prealabil analizei instanței de control judiciar, este de menționat că recurentele-reclamante au încadrat criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., însă toate aceste critici concrete, expuse prin calea de atac exercitată, se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le va analiza, în consecință, în urma recalificării temeiului de drept incident asupra recursului declarat în cauză. Prin cererea de plată, înregistrată la autoritatea pârâtă, reclamantele au solicitat să fie despăgubite din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților, cu suma de 1.000.000 eur cu titlu de daune morale și 14.000 RON daune materiale, pentru decesul numitului D., soțul, respectiv tatăl reclamantelor, ca urmare a unui accident rutier. Prin decizia de plată nr. x/19.10.2017, Fondul de Garantare a Asiguraților a propus acordarea următoarelor despăgubiri: 52.510 RON cu titlu de daune morale și 11.495,63 RON cu titlu de daune materiale pentru A. (soția persoanei decedate), 43.879 RON cu titlu de daune morale pentru B. (fiica persoanei decedate) și 43.879 RON cu titlu de daune morale pentru C. (fiica persoanei decedate). Prin cererea introductivă de instanță, reclamantele au solicitat anularea în parte a deciziei nr. 9995/2017 și obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la repararea integrală a prejudiciului material și moral cauzat prin decesul lui D., soțul reclamantei A., respectiv tatăl reclamantelor B. și C., în sensul celor expuse la pct. I.1. din prezenta decizie. Instanța de fond, soluționând cauza, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamante, reținând, în esență, că decizia atacată este legală și temeinică, întrucât acoperă daunele materiale suferite, iar pentru daunele morale, deși nu există criterii obiective legale sau jurisprudențiale, s-au acordat sume corespunzătoare. Prin recurs, sub un prim aspect, recurentele-reclamante au susținut că instanța de fond nu a stăruit în aflarea adevărului cu privire la obiectul dedus judecății, încălcând astfel principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 din C. proc. civ. și dreptul reclamantelor la un proces echitabil, fapt ce reclamă incidența motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același Cod. Raportat la susținerile recurentelor-reclamante, reține instanța de control judiciar că singurul argument al instanței de fond în aprecierea caracterului neîntemeiat al cererii deduse judecății s-a referit la faptul că sumele propuse prin decizia atacată acoperă daunele materiale suferite de către reclamante și că, neexistând criterii obiective de acordare a daunelor morale, nu poate aprecia asupra pretenției decât în echitate. Judecătorul fondului nu a analizat și înlăturat în niciun fel susținerile reclamantelor referitoare la faptul că daunele materiale nu au fost acordate în integralitatea lor. Pentru a verifica aceste susțineri, instanța de fond era datoare să analizeze probele administrate în cauză și existente la dosar, însă, în mod evident, nu s-a raportat la acestea, limitându-se doar să rețină că daunele materiale au fost acoperite integral. Principiul aflării adevărului este un principiu superior celorlalte reguli procesuale, de aceea legiuitorul a stabilit atât dreptul, cât și obligația judecătorului să intervină și să influențeze cursul procesului atunci când constată că se produc dezechilibre de natură procesuală determinante. Înalta Curte reține că soluționarea în echitate a daunelor morale de către prima instanță, fără să analizeze poziția reclamantelor în sensul că practica judiciară poate constitui un reper care să stea la baza aprecierii întinderii acestora, în absența unor criterii concrete stabilite de legiuitor, reprezintă, în realitate o încălcare a expresiei principiului rolului activ al judecătorului, astfel cum este acesta definit prin dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. Orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul, în mod evident, să prezinte judecătorului observațiile și argumentele sale și să pretindă organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță - care are, în mod necesar, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor de probă și al argumentelor invocate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența - astfel că nemotivarea unei hotărâri judecătorești, total sau parțial, echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură, prin urmare, să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. În raport de aceste considerații de ordin teoretic, observă Înalta Curte că judecătorul fondului nu a analizat daunele materiale, iar pe cele morale le-a analizat formal, ceea ce înseamnă că nemotivarea hotărârii sub aspectele de esență invocate echivalează cu necercetarea fondului cauzei. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În cauza de față, în mod evident, prin omisiunea instanței de fond de a examina și cerceta, în mod efectiv, prin considerentele hotărârii recurate, motivele de fapt și de drept invocate de reclamante prin cererea de chemare în judecată, motive ce necesitau un răspuns specific și explicit, au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și a fost încălcat dreptul reclamantelor la un proces echitabil, Înalta Curte fiind astfel în imposibilitate de a exercita în mod corespunzător atribuțiile de control judiciar. În aceste condiții, recurentelor-reclamante li s-a cauzat o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței și încheierii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. Pentru toate aceste considerente, reținând că prin hotărârea recurată nu au fost elucidate de către instanța de fond aspecte esențiale în aflarea adevărului, iar motivele de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția pronunțată sunt insuficient argumentate prin prisma probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în raport de care va casa sentința și încheierea atacate și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Față de motivele de casare reținute, constată că nu mai pot fi analizate celelalte critici formulate în recurs, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de instanța de fond în rejudecare. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamante, va casa sentința și încheierea atacate și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., instanța de fond va ține seama de toate motivele invocate prin cererea de chemare în judecată, urmând a fi cercetate cu respectarea principiului privind rolul judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 C. proc. civ.).