ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5328/2019

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19.11.2015, sub dosar nr. x/2015, reclamanta Compania Națională de Investiții (CNI), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat anularea parțială a încheierii nr. 52/20.10.2015 emisă de Curtea de Conturi în ceea ce privește menținerea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 6/06.05.2015 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul XII, cu excepția măsurii nr. 16 (I), pct. 2 lit. c), anularea actelor care au stat la baza emiterii încheierii, respectiv Decizia nr. 6/06.05.2015 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul XII, Raportului de audit de conformitate înregistrat la CNI sub nr. x/13.03.2015; cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1433 din 21 aprilie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta Compania Națională de Investiții (CNI) S.A. (număr de ordine la Registrul Comerțului: x, Cod identificare fiscală x), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României și, pe cale de consecință, a anulat în parte încheierea nr. 52/20.10.2015, Decizia nr. 6/06.05.2015 și Raportul de audit de conformitate (control) datat 13.03.2015, emise de Curtea de Conturi a României, respectiv în ceea ce privește:

- măsura nr. 2 (I) din Decizie, în parte, în limita obligației de completare a foilor de parcurs cu toate datele prevăzute de formular privind traseul, scopul și locul deplasării, kilometrii parcurși și norma de consum;

- măsura nr. 10 (I) din Decizie referitoare la efectuarea demersurilor legale pentru valorificarea studiului de fezabilitate care a făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x/2011, inclusiv prin MDRAP, iar în situația în care nu se poate realiza valorificarea studiului de fezabilitate luarea de măsuri în vederea recuperării contravalorii acestuia;

- măsura nr. 16 (I) pct. 3, în parte, în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanței.

Totodată, a menținut în rest actele contestate și a obligat partea pârâtă să plătească reclamantei suma de 1.500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în condițiile art. 451 și art. 453 C. proc. civ.

Împotriva sentinței civile nr. 1433 din 21 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au promovat recurs reclamanta Compania Națională de Investiții și pârâta Curtea de Conturi a României, în condițiile art. 483 C. proc. civ.

3.1. Recursul declarat de Recurenta -reclamantă Compania Națională de Investiții

Recurenta-reclamantă Compania Națională de Investiții invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. a solicitat, admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, rejudecând recursul, admiterea acțiunii în anulare astfel cum a fost formulată cu consecința anulării încheierii nr. 52 din 20 octombrie 2015, a Deciziei nr. 6 din 6 mai 290915 și a Raportului de audit de conformitate înregistrat la CNI sub nr. x/2015 în cea ce privește Măsura nr. 1 din Decizie, Măsura nr. 2 și în ceea ce privește obligația de stabilire a unui consum normat pentru fiecare din autovehiculele aflate în dotarea CNI, Măsurile 3 -9, Măsurile nr. 11- 15, Măsura nr. 16 pct. 1,pct. 2 lit. a) și b) și Măsura nr. 17, Măsurile nr. 1, 2, 3 din Decizie precum și a constatărilor aferente.

Criticile recurentei-reclamante au vizat, în principal, următoarele aspecte:

- instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 94/1992 și O.G. nr. 25/2001, în sensul că recurenta-reclamantă nu se încadrează în categoria entităților enumerate limitativ de art. 23 lit. d) din lege, în condițiile în care statul nu este acționar în compania recurentei-reclamante;

- încălcarea de către autoritatea pârâtă a obligației de a motiva decizia și încheierea, fiind încălcate prevederile art. 223 din Regulament, precum și a obligației de suspendare a soluționării contestației până la furnizarea de către MDRAP a unui răspuns la solicitările autorității de control cu referire la aplicarea prevederilor art. 8 din O.G. nr. 25/2001;

- validând constatările Curții de Conturi în ceea ce privește pretinsa nelegalitate a perceperi cotei de 5% de către recurenta-reclamantă (măsura 17.1 din decizia nr. 6/2015), sentința recurată încalcă prezumția de legalitate a actelor administrative, în condițiile în care, pe perioada verificată, legalitatea perceperii cotei forfetare a fost aprobată pentru fiecare proiect în parte prin Ordinele și Hotărârile de Guvern care aprobă indicatorii financiari aferenți obiectivelor de investiții.

În opinia recurentei-reclamante, soluția instanței de fond cu privire la această măsură este dată și cu aplicarea greșită a art. 8 din O.G. nr. 25/2001, ignorând faptul că restricția de a încasa cota forfetară de 5% nu este aplicabilă, întrucât vizează doar proiectele finanțate exclusiv din bugetul autorității locale sau centrale în calitatea acestora de beneficiari ai obiectivului de investiții.

- aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 119/1999 în ceea ce privește măsura nr. 16 (1) întrucât serviciile contractate (servicii juridice, servicii de multiplicare documente, servicii de monitorizare a presei) au fost plătite din bugetul propriu de venituri și cheltuieli al companiei recurente-reclamante, iar nu din fonduri publice, așa încât nu exista temei legal pentru verificarea achizițiilor de servicii.

Cu privire la serviciile juridice, mai arată că, instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile O.U.G. nr. 26/2012, în condițiile în care serviciile juridice au fost achiziționate pentru motive temeinice, aspect recunoscut de către auditorii Curții de Conturi.

În privința serviciilor de multiplicare documente, în mod eronat a reținut instanța de fond că CNI nu ar deține documente justificative care să ateste realitatea prestării serviciilor de multiplicare și îndosariere, în condițiile în care factura fiscală și referatele întocmite sunt pe deplin suficiente pentru dovada efectivă a prestării serviciilor.

Totodată, în ceea ce privește serviciile de monitorizare a presei, nu există nici un argument prin care să se fi probat că recurenta-reclamantă nu ar fi avut nevoie de serviciile respective, iar simplele precizări cu privire la existența unei structuri similare în cadrul acesteia nu constituie un motiv suficient pentru neluarea în considerare a contractelor încheiate.

De asemenea, instanța nu analizează în nici un fel oportunitatea încheierii contractelor privind serviciile de monitorizare, ignorând argumentele aduse de CNI atât prin acțiunea în anulare cât și pe parcursul controlului, care demonstrează pe deplin necesitatea achiziționării serviciilor de monitorizare.

- în ceea ce privește măsura 1(II), instanța de fond consideră în mod greșit că recurenta-reclamantă nu ar fi demonstrat că prin cedarea folosinței mijloacelor fixe în favoarea reprezentanților Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice s-ar fi prestat servicii specifice pentru investitorii care finanțează realizarea de programe în domeniul construcțiilor;

- referitor la măsurile 9(I) și 2(II) instanța de fond a considerat în mod greșit că măsura dispusă de Curtea de Conturi este una justificată, făcând referire la termenii contractuali care stabilesc în sarcina comodatarului obligația de a suporta cheltuielile de întreținere ale bunului precum și absența derogării de la dispozițiile art. 2151 din C. civ. care stabilesc ca regulă supletivă obligația comodatarului de a suporta cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul.

Totodată, instanța a ignorat și faptul că recurenta-reclamantă avea libertatea de a folosi în orice mod dorește fondurile proprii, în limita obiectului său de activitate, neputându-se dispune recuperarea unui prejudiciu care nu există.

- în privința măsurii 3(II) din decizia contestată, recurenta-reclamantă a învederat că judecătorul fondului a ignorat împrejurarea că în faza inițială a proiectului nu poate fi realizată decât o estimare, fiind firesc ca valoarea proiectului pilot (stabilită prin raportare la parametrii ideali avuți în vedere de proiectant) să fie modificată de circumstanțele concrete ale obiectivului de investiții al cărui amplasament, spre exemplu, nu se circumscrie fidel celui din proiectul pilot. Astfel, instanța de fond nu are în vedere faptul că proiectul pilot are tocmai rolul de a evita antamarea de costuri exorbitante cu studii de fezabilitate pentru fiecare obiectiv în parte;

- referitor la măsura 1(I), a arătat că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, în sensul că a menținut o măsură nelegală cu motivarea că este în interesul recurentei-reclamante, cu atât mai mult cu cât se instituie efectuarea unor operațiuni pentru care nu există bază legală;

- aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 80/2001 și art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002, instanța de fond reținând în mod greșit că recurenta-reclamantă se încadrează în categoria instituțiilor publice care au obligația de a stabili normative de cheltuieli, deși aceasta nu este o instituție aflată în subordinea sau coordonarea entităților enumerate de Legea nr. 500/2002;

- referitor la măsura 3(I) din decizie, a arătat că instanța de fond a menținut în mod greșit o măsură nelegală, având în vedere că eliberarea garanțiilor de bună execuție se putea face doar cu concursul cocontractanților în cauză, iar pasivitatea acestora nu poate fi imputabilă recurentei-reclamante;

- aplicarea greșită a dispozițiilor H.G. nr. 818/2003 și ale O.G. nr. 25/2001 în ceea ce privește măsura 4(I), întrucât viabilizarea terenurilor pe care urmează să se realizeze obiectivele de investiții derulate prin compania recurentei-reclamante este în sarcina beneficiarilor investiției, situație în care nu poate incumba recurentei reclamante obligația de a revizui procedurile operaționale;

- referitor la măsura 5(I) dispusă pentru înlăturarea deficiențelor privind organizarea și implementarea sistemelor de management și control intern a învederat că nu există o consecință economico-financiară cuantificabilă, iar procedurile implementate la nivelul recurentei-reclamante sunt de natură a asigura în mod rezonabil respectarea prevederilor legale;

- în ceea ce privește măsura 7(I), în mod greșit instanța de fond a considerat că sunt necesare pentru controlul financiar preventiv documente justificative prevăzute de Ordinul nr. 3512/2008 și faptul că în conținutul referatelor de necesitate și al notelor de comandă ar fi trebuit să existe informații cu privire la numărul de pagini necesare pentru multiplicare, din moment ce pe facturile aferente produselor comandate au fost inserate toate elementele necesare care demonstrează realitatea prestării serviciilor solicitate;

- referitor la măsura 8(I) a învederat că legitimitatea obiectului contractelor și legalitatea plăților a fost confirmată atât cu viză de control financiar preventiv, cât și cu avizul oficiului juridic, aplicate pe facturile aferente, aspecte ce erau de natură să înlăture deficiențele constatate de echipa de control;

- în ceea ce privește măsura 11(I), instanța de fond ignoră faptul că nu există nici o atribuție a Curții de Conturi în ceea ce privește impunerea unei obligații de actualizare a actului constitutiv, a ROF-ului, a fișelor posturilor, a organigramei entității și a statului de funcții, instanța mărginindu-se la a trimite la dispozițiile legale enunțate în partea introductivă a hotărârii, fără să arate care sunt dispozițiile incidente și în ce măsură o îndreptățesc pe intimata-pârâtă să impună obligații de tipul celor prevăzute în Măsura nr. 11 (1);

- interpretarea greșită a dispozițiilor pct. 176 din Regulamentul Curții de Conturi în ceea ce privește măsura 13(I) în condițiile în care recurenta-reclamantă a dispus măsurile necesare pentru stabilirea eventualului prejudiciu, cât timp și-a înscris creanța împotriva A. S.R.L. la masa credală;

- în ceea ce privește măsura 14(I), în opinia recurentei-reclamante este lipsit de relevanță faptul că instanța a respins plângerea împotriva procesului-verbal de contravenție. Ceea ce este esențial este faptul că la momentul dispunerii măsurii, prejudiciul era incert, iar conducerea CNI se afla în imposibilitatea de a lua orice măsură cu privire la cercetarea persoanelor cu atribuții în domeniu și stabilirea unor eventuale prejudicii;

- referitor la măsura 15(I), a arătat că auditorii Curții de Conturi și-au arogat competențe care țin de sfera atribuțiilor ANRMAP, autoritatea de control neavând competența de a dispune cu privire la elaborarea, aprobarea și implementarea unei proceduri operaționale privind achizițiile publice pentru activitatea CNI, aspect ce ar fi trebuit să fie sancționat de instanța de fond.

3.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României

Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare respingerea în tot a acțiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Criticile recurentei-pârâte au vizat, în esență, următoarele aspecte:

- aplicarea greșită a dispozițiilor art. I lit. A) Titlul II "Impozitul pe profit" din H.G. nr. 670/2012,în sensul că, deși a anulat măsura dispusă la pct. 2 din decizia contestată, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că în cazul cheltuielilor cu combustibil foile de parcurs nu erau confirmate de utilizatori iar destinațiile erau trecute la modul general fără a reieși numărul de kilometri aferenți fiecărei destinații, iar recurenta-reclamantă nu avea stabilite norme de consum de carburant pentru autoturisme din dotare;

- interpretarea greșită a dispozițiilor art. 3 din Norma metodologică pentru derularea Programului "Săli de sport" prin CNI aprobată prin H.G. nr. 818/2000, în sensul că în mod greșit instanța de fond a anulat măsura dispusă la pct. 10 din decizia contestată, făcând o apreciere subiectivă asupra oportunității măsurii, în condițiile în care recurenta-reclamantă avea obligația de a lua măsuri în vederea recuperării contravalorii studiului de fezabilitate în situația în care nu mai putea valorifica respectivul studiu;

- referitor la măsura dispusă la pct. 16 din decizia contestată a arătat că, în mod greșit instanța de fond a anulat în parte măsura nr. 16(I) pct. 3, în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanței, făcând aprecieri cu privire la oportunitate, deși recurenta-reclamantă nu a respectat principiile de legalitate, regularitate, economicitate, eficiență și eficacitate în utilizarea resurselor financiare, întrucât serviciile de consultanță în domeniul achizițiilor publice ar fi trebuit asigurate de către salariații proprii din compartimentul intern.

4.1. Recurenta -reclamantă Compania Națională de Investiții a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulată de Curtea de Conturi prin care au solicitat, în principal, anularea recursului formulat de Curtea de Conturi în baza art. 489 din C. proc. civ., din perspectiva ipotezei nemotivării recursului cât și cea a neîncadrării motivelor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat cu consecința menținerii sentinței ca legale și temeinice sub aspectul anulării Măsurilor nr. 2 (I), nr. 10 (I) și nr. 16 (I) pct. 3 (în parte) din Decizie, precum și obligarea intimatei-pârâte, în temeiul dispozițiilor art. 451 și urm. C. proc. civ. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Analizând punctual cele trei măsuri anulate de către instanța de fond, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a analizat măsurile dispuse de către Curtea de Conturi din perspectiva legalității, iar nu a oportunității și a concluzionat în mod corect că nu există un temei legal care să impună obligativitatea măsurii dispuse de către autoritatea de control.

4.2. Recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, la rândul său a formulat întâmpinare la recursul promovat de reclamantă prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Reiterând coordonatele esențiale ale cauzei, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că actele administrative contestate au fost emise cu respectarea dispozițiilor legale incidente, atât în ceea ce privește competența de control a Curții de Conturi care rezultă din prevederile art. 22 lit. f) și art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 coroborate cu pct. 12 lit. f) din RODAS, cât și din perspectiva măsurilor dispuse.

Recurenta -reclamantă Compania Națională de Investiții a formulat Răspuns la întâmpinarea depusă de recurenta - pârâtă.

Recurenta-pârâtă nu a înțeles să formuleze Răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 24 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursurilor la data de 23 octombrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

În faza procesuală a recursului au fost administrate probe noi, constând în Ordonanța nr. 25/2001 cu modificările de la data de 22.10.2019, potrivit cărora articolul ce face obiectul raportului Curții de Conturi și argumentația principală în ceea ce privește cota forfetară de 5% încasată de Compania Națională de Investiții a fost abrogat în anul 2017, Nota de fundamentare proiect de Ordonanță pentru modificarea O.G. nr. 25/2001 pe care înțelege să se bazeze în probațiune, privind abrogarea pct. 5 a art. 8 care vizează faptul că în mod greșit autoritățile publice au interpretat aplicarea acestei exceptări; proiect de ordonanță pentru modificarea O.G. nr. 25/2001 prin care se propune mărirea cotei forfetare de la 5% la 8 % tot din motive de necesitate; opinia Consiliului Concurenței- proiect de Ordonanță pentru modificarea O.G. nr. 25/2001, relevantă fiind argumentația care analizează în concret legalitatea încasării unei cote forfetare, făcându-se trimitere la jurisprudența relevantă a Curții Europene privind Cauza Altmark și criteriile pe care Compania Națională de Investiții le îndeplinește, confirmând legalitatea încasării de către companiile naționale a unei remunerații sub forma unei compensații pentru prestarea unor servicii publice de interes general.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinări și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal pe calea prevăzută de art. 228 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activității specifice Curții de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 155/2014 cu o acțiune în anularea parțială a încheierii nr. 52/20.10.2015 emisă de Curtea de Conturi în ceea ce privește menținerea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 6/6.05.2015 emisă de Curtea de Conturi-Departamentul XII, cu excepția măsurii nr. 16(I) pct. 2 lit. c) anulată de către Comisia de soluționare a contestațiilor.

În fapt, recurenta-reclamantă a fost supusă unei misiuni de audit de conformitate cu tema "Controlul situației evoluției și modului de administrare a patrimoniului public și privat al statului" vizând perioada exercițiului bugetar al anului 2014, în anumite situații fiind extinsă în perioada exercițiilor financiare ale anilor 2012 și 2013, verificarea finalizându-se prin încheierea Raportului de audit de conformitate din 13.03.2015 emis de Curtea de Conturi.

Urmare a controlului, auditorii publici au constatat 19 abateri de la legalitate și regularitate, unele dintre acestea fără a aduce prejudicii, altele având drept consecință producerea de prejudicii în patrimoniul entității controlate.

Soluționând cauza, curtea de apel a admis în parte acțiunea, anulând în parte încheierea nr. 52/20.10.2015, respectiv în ceea ce privește:

- măsura nr. 2 (I) din Decizie, în parte, în limita obligației de completare a foilor de parcurs cu toate datele prevăzute de formular privind traseul, scopul și locul deplasării, kilometrii parcurși și norma de consum;

- măsura nr. 10 (I) din Decizie referitoare la efectuarea demersurilor legale pentru valorificarea studiului de fezabilitate care a făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x/2011, inclusiv prin MDRAP, iar în situația în care nu se poate realiza valorificarea studiului de fezabilitate luarea de măsuri în vederea recuperării contravalorii acestuia;

- măsura nr. 16 (I) pct. 3, în parte, în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanței, menținând în rest actele contestate.

Soluția instanței de fond este însușită de instanța de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.

Efectuând propria evaluare a dispozițiilor legale incidente în cauză pentru a răspunde criticilor formulate în cele două memorii de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

6.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă CNI

6.1.1. Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează considerentele sentinței recurate cu privire la măsura nr. 1(I) din decizie, în sensul că motivarea instanței de fond cuprinde motive contradictorii sunt nefondate.

Astfel, din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond a realizat o examinare efectivă a susținerilor părților în litigiu, concluzionând în mod corect că în situația în care prejudiciul nu a fost recuperat integral subzistă obligația Curții de Conturi de a emite decizia cu privire la:

- măsura nr. 2 (I) din Decizie, în parte, în limita obligației de completare a foilor de parcurs cu toate datele prevăzute de formular privind traseul, scopul și locul deplasării, kilometrii parcurși și norma de consum;

- măsura nr. 10 (I) din Decizie referitoare la efectuarea demersurilor legale pentru valorificarea studiului de fezabilitate care a făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x/2011, inclusiv prin MDRAP, iar în situația în care nu se poate realiza valorificarea studiului de fezabilitate luarea de măsuri în vederea recuperării contravalorii acestuia;

- măsura nr. 16 (I) pct. 3, în parte, în limita cheltuielilor privind serviciile pentru dezvoltarea unui sistem de management al performanței.

6.1.2. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante au vizat, pe de o parte motive de nelegalitate care țin de competența Curții de Conturi în efectuarea auditului activității recurentei-reclamante, precum și nemotivarea actelor contestate, iar pe de altă parte, aplicarea sau interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente fiecărei categorii de abateri reținute de autoritatea de audit, fiind criticate cu prioritate soluțiile instanței de fond referitoare la măsurile Curții de Conturi cu impact financiar și ulterior, în mod consecutiv, celelalte măsuri.

-Astfel, în ceea ce privește critica vizând realizarea misiunii de audit cu depășirea competenței de control a Curți de Conturi din perspectiva neîncadrării recurentei-reclamante în categoria entităților enumerate limitativ de art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992, Înalta Curte constată că este nefondată.

Potrivit art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 republicată "În cadrul competențelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi își desfășoară activitățile specifice asupra următoarelor categorii de entități publice: (...) d) societățile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la care statul, unitățile administrativ-teritoriale, instituțiile publice sau regiile autonome dețin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social."

În ceea ce privește recurenta-reclamantă, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că aceasta a fost înființată prin O.G. nr. 25/2001 ca societate comercială pe acțiuni, sub autoritatea MDRAP.

Potrivit art. 2 din O.G. nr. 25/2001 "C.N.I. este persoană juridică română, se organizează și funcționează ca societate comercială pe acțiuni care își desfășoară activitatea în conformitate cu legislația în vigoare și cu actul constitutiv propriu.", respectiv "Capitalul social inițial al C.N.I. este de 4.000.000.000 RON [vechi], împărțit în 160.000 de acțiuni nominative, fiecare acțiune având o valoare de 25.000 RON [vechi], și se constituie prin participarea cu aport de capital, în numerar, a societăților comerciale prevăzute în anexă, conform legii.", Lista respectivă cuprinzând "1. Compania Națională "Administrația Porturilor Maritime Constanța" - S.A.: 1 miliard RON [vechi] 2. Societatea Națională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" - S.A.: 1 miliard RON [vechi] 3. Compania Națională "Aeroportul Internațional București - Otopeni" - S.A.: 1,250 miliarde RON [vechi] 4. Compania Națională "Administrația Canalelor Navigabile" - S.A. Constanța: 500 milioane RON [vechi] 5. Compania Națională "Administrația Porturilor Dunării Maritime" - S.A. Galați: 250 milioane RON [vechi].", acestea rămânând în continuare ca atare în structura acționariatului CNI S.A. .

Cât privește aceste din urmă companii și societăți naționale, Înalta Curte reține, în acord cu judecătorul fondului, că acestea reprezintă entități publice, al căror capital este deținut în majoritate de stat.

În consecință, cum statul deține mai mult de jumătate din capitalul social propriu companiilor care sunt acționarii Companiei Naționale de Investiții (CNI) S.A., în mod corespunzător, de manieră indirectă, statul deține în majoritate și capitalul social al recurentei-reclamante, astfel că aceasta se înscrie în categoria de entități publice vizate de art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992 republicată, asupra cărora se exercită competența Curții de Conturi potrivit art. 21 din același act normativ, adică "funcția de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public, (…) în conformitate cu principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității.".

Susținerile recurentei-reclamante în sensul incidenței dispozițiilor art. 24 lit. c) din Legea nr. 94/1992 potrivit cu care "Curtea de Conturi poate hotărî desfășurarea activităților stabilite de lege și la alte persoane decât cele prevăzute la art. 23, care: (...) c) administrează și/sau utilizează fonduri publice, în sensul prezentei legi, verificările urmând a se efectua numai în legătură cu legalitatea administrării și/sau utilizării acestor fonduri" nu pot fi primite, întrucât societatea recurentă-reclamantă se circumscrie cazului reglementat de art. 23 lit. d) din Legea nr. 94/1992, fiind o entitate supusă controlului Curții de Conturi, în condițiile în care, așa cum rezultă din dispozițiile O.G. nr. 25/2001, acționarii recurentei-reclamante sunt companii la care statul deține capitalul majoritar.

-Criticile vizând nemotivarea încheierii și a deciziei contestate sunt, de asemenea, nefondate, actele administrative emise de către recurenta-pârâtă Curtea de Conturi fiind motivate cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Din examinarea respectivelor înscrisuri rezultă că a fost expusă situația de fapt reținută, normele legale considerate incidente, respectiv au fost dispuse măsuri apreciate ca necesare pentru înlăturarea abaterilor contestate.

Împrejurarea invocată de recurenta-reclamantă că nu s-ar fi răspuns tuturor argumentelor invocate în apărare nu reprezintă o nemotivare a actului administrativ, ci un aspect ce ține de legalitatea actului administrativ supusă analizei în fața instanței de judecată.

-Referitor la măsura 17(I) din decizia nr. 6/2015 constând în "a) Reglementarea, împreună cu ordonatorul principal de credite, a aplicării integrale a art. 8 din O.G. nr. 25/2001 actualizată, luând în considerare toate dispozițiile actului normativ de înființare a CNI, în mod special art. 6 alin. (2) și art. 10; b) Diversificarea activității CNI, astfel încât să se asigure respectarea prevederilor O.G. nr. 25/2001 actualizată și ale Actului constitutiv", criticile recurentei-reclamante au vizat, pe de o parte, încălcarea prezumției de legalitate a actelor administrative care au confirmat legalitatea perceperii cotei forfetare de către recurenta-reclamantă, iar pe de altă parte, interpretarea și aplicarea greșită a art. 8 alin. (5) din O.G. nr. 25/2001.

Potrivit art. 8 din O.G. nr. 25/2001 forma în vigoare la nivelul anului 2010) "(3) Pentru asistența tehnică asigurată de C.N.I. în pregătirea și derularea programelor de investiții, inclusiv pentru plata personalului de supraveghere pe parcursul realizării acestora, în devizul general al lucrării se vor prevedea cheltuieli forfetare în cuantum de 5% din valoarea lucrărilor de construcții-montaj. Aceste sume constituie venituri ale C.N.I. și se încasează pe măsura decontării lucrărilor executate. (4) Pentru asistența tehnică asigurată de C.N.I. în pregătirea și derularea programelor de lucrări de reparații curente și capitale, consolidări și alte lucrări similare, inclusiv pentru plata personalului de supraveghere pe parcursul realizării acestora, în devizul general al lucrării se vor prevedea cheltuieli forfetare în cuantum de 5% din valoarea devizului. Aceste sume constituie venituri ale C.N.I. și se încasează pe măsura decontării lucrărilor executate.".

Prin O.U.G. nr. 35/2011, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 253/11.0.4.2011, s-a introdus în corpul art. 8 din O.G. nr. 25/2001 alin. (5), potrivit căruia "Prin excepție de la prevederile alin. (3) și (4), în devizul general al lucrărilor a căror finanțare se asigură integral de către autoritățile administrației publice centrale sau de către autoritățile administrației publice locale nu se vor prevedea cheltuielile forfetare în cuantum de 5% din valoarea lucrărilor de construcții-montaj/devizului, după caz.".

Din analiza dispozițiilor legale precitate, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că, de la data de 11.04.2011 - data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 35/2011- recurenta-reclamantă nu mai era îndreptățită la încasarea cotei forfetare de 5% din valoarea lucrărilor de investiții finanțate integral de către autoritățile administrației publice centrale sau locale.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul că legalitatea perceperii cotei forfetare de 5% se impune din perspectiva prezumției de legalitate a actelor administrative prin care a fost aprobată perceperea cotei forfetare nu pot fi primite întrucât ordinele emise de MDRAP prin care au fost aprobați indicatorii tehnico-economici ai obiectivelor de investiții nu au caracter normativ, fiind acte administrative unilaterale aplicabile beneficiarilor de investiții.

Or, restricția impusă recurentei-reclamante de a încasa cota forfetară de 5% rezultă dintr-un act normativ cu forță juridică superioară, fiind corectă concluzia instanței de fond în sensul lipsei de temei legal a încasării de către recurenta-reclamantă a veniturilor aferente cheltuielilor forfetare în cuantum de 5%.

În ceea ce privește jurisprudența CJUE în cauza Altmark (C-280/00) invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că nu este incidentă în cauză, deoarece nelegalitatea încasării cotei forfetare de 5% rezultă din aplicarea dispozițiilor unui act normativ respectiv art. 8 alin. (5) din O.G. nr. 25/2001, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 35/2011.

Nici susținerile vizând modificarea ulterioară a dispozițiilor O.G. nr. 25/2001 în ceea ce privește cuantumul cotei forfetare nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât legea aplicabilă în speță este legea în vigoare la data efectuării controlului.

-În privința măsurii nr. 16(I) din decizie constând în "1. Respectarea principiilor de legalitate, regularitate, economicitate, eficiență și eficacitate în utilizarea resurselor financiare: a) nivelul cheltuielilor efectuate nu trebuie să depășească limita de cheltuieli prevăzută în bugetul de venituri și cheltuieli aprobat prin H.G.; b) în cazul în care în execuție se vor înregistra nerealizări ale veniturilor totale aprobate prin bugetul de venituri și cheltuieli, CNI S.A. poate efectua cheltuieli proporțional cu gradul de realizare a veniturilor. 2. Se vor recupera sumele reprezentând cheltuieli înregistrate și plătite de CNI către terți, astfel: a) contravaloarea serviciilor juridice achiziționate cu încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 26/2012, în cuantum de 502.036 RON; b) contravaloarea serviciilor de multiplicare documente producție publicitară și tipografice (copii xerox) achitate de CNI fără documente legale, în sumă de 740.355 RON; c) contravaloarea cheltuielilor înregistrate și plătite de CNI, în sumă de 84.530 RON reprezentând servicii de consultanță în domeniul achizițiilor publice în condițiile în care în toată perioada supusă controlului entitatea a încălcat reglementările legale privind achizițiile publice. 3. Se vor analiza toate celelalte cheltuieli menționate la constatarea nr. 21 din Raport și se vor lua măsuri pentru stabilirea unor eventuale prejudicii, întinderea și recuperarea acestora", criticile recurentei-reclamante au vizat recuperarea sumelor reprezentând contravaloarea serviciilor juridice prestate, a serviciilor de multiplicare documente și a serviciilor de monitorizare a presei.

Referitor la achiziționarea de servicii juridice, criticile vizând interpretarea greșită a dispozițiilor O.U.G. nr. 26/2012 sunt apreciate ca nefondate.

Astfel, potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 26/2012 "(…) societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și regiile autonome care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică nu pot achiziționa servicii juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare. (…) (3) În situații temeinic justificate, în care activitățile juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare, necesare societăților naționale, companiilor naționale și societăților comerciale, precum și regiilor autonome prevăzute la alin. (1), nu se pot asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entități, pot fi achiziționate servicii de această natură, în condițiile legii, numai cu aprobarea și mandatarea reprezentanților statului sau unităților administrativ-teritoriale în organele de conducere ale acestora: a) de către ordonatorul principal de credite coordonator, în cazul celor la care statul este acționar integral sau majoritar; (…)"

În speță, echipa de audit a constatat că după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 26/2012 recurenta-reclamantă a contractat și plătit servicii de asistență juridică în sumă de 502.035,91 RON, deși oficiul juridic are încadrat personal propriu de specialitate juridică.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că, începând cu data de 12.06.2012, legiuitorul a instituit o interdicție pentru companiile naționale care au în structura organizatorică personal propriu de specialitate juridică de a achiziționa servicii juridice, cu excepția situațiilor temeinic justificate, conform art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012.

Din analiza textului legal, excepția admisă în acest caz are în vedere o dublă condiționare, anume, pe de o parte, să existe un caz temeinic justificat în care activitățile juridice de consultanță, de asistență și/sau de reprezentare necesare companiilor naționale să nu se poată asigura de către personalul de specialitate juridică angajat în aceste entități, iar pe de altă parte, să existe aprobarea și mandatarea reprezentanților statului sau unităților administrativ-teritoriale în organele de conducere ale acestora de către ordonatorul principal de credite coordonator, cele două condiții fiind cumulative, simpla invocare a unui caz justificat nefiind suficientă în lipsa aprobării impuse expres de lege.

Or, prin probele administrate recurenta-reclamantă nu a demonstrat că la încheierea contractelor de asistență juridică menționate ar fi îndeplinit ambele condiții cumulative instituite de art. I alin. (3) din O.U.G. nr. 26/2012 pentru a beneficia de excepția de la interdicția instituită de art. I alin. (1) din același act normativ.

În ceea ce privește serviciile de multiplicare documente, Înalta Curte reține că raportul contractual supus verificării este cel încheiat de recurenta-reclamantă cu S.C. B. S.R.L. București (contractul nr. x/16.02.2007 prelungit prin acte adiționale) în baza căruia, în perioada 2012-2014 recurenta-reclamantă a înregistrat și achitat servicii de multiplicare în valoare de 740.355 RON, fără să dețină documente justificative care să ateste realitatea prestării serviciilor.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul că factura fiscală și referatele întocmite sunt pe deplin suficiente pentru dovada efectivă a prestării serviciilor nu pot fi primite, de vreme ce lipsesc informații privind numărul de pagini și documente de recepție pentru a se efectua o verificare a realității operațiunilor.

În privința serviciilor de monitorizare a presei în sumă de 184.871,90 RON furnizate în baza contractului încheiat cu C. S.A., în mod corect a reținut instanța de fond că recurenta-reclamantă nu a argumentat respectarea obligației de bună gestiune financiară la încheierea contractelor de monitorizare a presei cu o societate terță, câtă vreme deținea personal propriu ce se putea ocupa de o astfel de sarcină, nerezultând astfel necesitatea de a plăti drepturi salariale unor angajați și totodată de a externaliza aceste servicii.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul că instanța de fond nu a analizat oportunitatea încheierii contractului prin prisma complexității activității de monitorizare a presei nu pot fi primite, întrucât recurenta-reclamantă, în calitate de entitate care gestionează fonduri publice, este obligată să realizeze o bună gestionare financiară, respectând principiile de economicitate, eficiență și eficacitate. Or, recurgând la contractarea cu o altă societate a serviciilor de monitorizare a presei, recurenta-reclamantă nu a prezentat nicio justificare a necesității păstrării în organigramă a Serviciului relații cu presa și mass-media, cu consecința suportării atât a cheltuielilor contractuale, cât și a celor salariale.

-Criticile cu privire la măsura 1(II) din decizie referitoare la "Dispunerea măsurilor legale în vederea recuperării sumei de 252.469 RON, reprezentând cheltuieli efectuate de CNI cu mijloacele fixe date spre folosință unor terțe persoane" au vizat ignorarea de către judecătorul fondului a dispozițiilor art. 6 alin1 lit. g) din O.U.G. nr. 25/2001, rezumându-se la preluarea argumentelor Curții de Conturi în sensul că mijloacele fixe au fost încredințate fără documente legal întocmite.

Critica este nefondată, întrucât instanța de fond a analizat incidența în cauză a dispozițiilor legale invocate de către recurenta-reclamantă potrivit cu care "CNI are, în principal, ca obiect de activitate: (...) g) prestarea de servicii specifice pentru investitorii care finanțează realizarea programelor de interes public sau social în domeniul construcțiilor", concluzionând în mod corect că recurenta-reclamantă nu a demonstrat că prin cedarea folosinței bunurilor respective în favoarea unor angajați ai Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice ar fi prestat servicii specifice pentru un investitor care îi finanțează realizarea de programe în domeniul construcțiilor, Compania Națională de Investiții (CNI) S.A. nefiind înființată pentru a asigura personalului ministerial folosința unor autoturisme sau a unor dispozitive electronice, cu atât mai mult cu cât Ministerul însuși deține un buget propriu pentru realizarea competenței sale, inclusiv în legătură cu CNI S.A., iar respectivii angajați trebuie să se supună restricțiilor bugetare specifice autorităților/instituțiilor publice în achiziționarea de bunuri premium.

În raport de situația de fapt reținută, potrivit cu care recurenta-reclamantă a dat în folosința unor persoane din cadrul MDRAP autoturismele X, un sistem de protecție auto și o tabletă D. în legătură cu care a înregistrat, în perioada 2012-2014, în propria contabilitate a cheltuielilor pentru întreținerea și exploatarea acestora, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate, în condițiile în care lipsește fundamentul suportării costurilor de întreținere și funcționare a bunurilor date în folosință, recurenta-reclamantă fiind înființată prin O.G. nr. 25/2001 în vederea îndeplinirii unui scop și a unor obiective stabilite explicit de lege vizând programele de interes public sau social în domeniul construcțiilor, iar nu spre a asigura gratuități în beneficiul personalului altor autorități/instituții publice.

- Criticile vizând nelegalitatea sentinței de fond cu privire la măsurile nr. 9(I) și 2(II) din decizia contestată din perspectiva aplicării greșite a dispozițiilor art. 2151 C. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

În fapt, prin măsurile nr. 9 (I) și 2 (II) din decizia nr. 6/2015 s-a dispus efectuarea unei analize referitoare la necesitatea și oportunitatea menținerii contractului de comodat nr. x/2011 și supunerea spre aprobare Consiliului de administrație și Adunării Generale, respectiv stabilirea și efectuarea demersurilor necesare în vederea recuperării de la comodatar a tuturor costurilor suportate nelegal de CNI privind mijlocul fix împrumutat prin contractul de comodat nr. x/2011.

Astfel, în urma verificărilor efectuate, echipa de audit a constatat că mijlocul fix cu numărul de inventar x - autoturism marca x cu numărul de înmatriculare x - a fost cedat Ministerului Integrării Europene în baza contractului de comodat nr. x/28.10.2011, a cărui valabilitate a fost prelungită prin acte adiționale succesive până în anul 2015.

Contrar prevederilor contractuale, CNI S.A. a înregistrat în evidența financiar-contabilă și a efectuat cheltuieli aferente acestui mijloc fix reprezentând taxă auto, asigurări, rovignetă, TVA, amortizare, în sumă totală de 7.284,55 RON.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 2151 C. civ. "Comodatarul suportă cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul", situație în care, în mod corect, instanța de fond a constatat lipsa de temei legal sau contractual pentru plata de către recurenta-reclamantă a cheltuielilor pentru bunul dat în comodat.

Susținerile recurentei-reclamante în sensul caracterului supletiv al dispozițiilor art. 2151 C. civ. și libertatea recurentei-reclamante de a folosi, în orice mod fondurile proprii, în limita obiectului său de activitate, nu pot fi primite, dat fiind faptul că autoturismul respectiv a fost dat în comodat unei terțe persoane, clauzele contractuale stabilind în sarcina comodantului suportarea cheltuielilor pentru funcționarea acestuia, inclusiv a riscurilor în caz de avariere sau distrugere.

- Cu referire la măsura 3(II) din decizie constând în "Identificarea tuturor situațiilor în care contractele de proiectare și execuție sau numai de execuție de lucrări pentru realizarea de obiective de investiții prin programele derulate de CNI, au fost majorate ca urmare a efectuării de lucrări de "Adaptare amplasament" a obiectivului și luarea măsurilor legale pentru recuperarea sumelor aferente majorării nejustificate", criticile au vizat ignorarea faptului că în faza incipientă a unui proiect, prețurile sunt estimative, fiind firesc ca valoarea proiectului pilot să fie modificată în raport de circumstanțele concrete ale obiectivului de investiții. Totodată, a mai arătat că, în mod greșit, instanța de fond a considerat că un proiect similar ar fi trebuit să impună costuri similare, deși fiecare proiect prezintă propriile specificații.

În fapt, în urma verificărilor efectuate, echipa de audit a constatat că, în perioada 2012-2014, în baza aceluiași proiect pilot s-au încheiat contracte și acte adiționale la acesta, având ca obiectiv de investiții "Sală de sport 150 locuri", la baza măsurii luate de Curtea de Conturi stând 5 cazuri concrete analizate, reieșind de fiecare dată faptul că partea recurenta-reclamantă, după semnarea contractului de execuție de lucrări cu societatea desemnată câștigătoare pentru un anumit preț, a acceptat majorarea cu sume semnificative a acelui preț prin acte adiționale pentru «lucrări de adaptare la amplasament», respectiv 161.484,42 RON plus TVA (în cazul localității Vidra, județul Ilfov), 253.765,22 RON plus TVA (în cazul localității Slobozia Mândra, județul Teleorman), 147.768,30 RON plus TVA (în cazul localității Prundu, județul Giurgiu), 112.850 RON plus TVA (în cazul localității Livezile, județul Bistrița Năsăud) și 777.484,56 RON plus TVA (în cazul localității Timișoara, județ Timiș).

Or, unul dintre principiile specifice în materie contractuală este acela al forței sale obligatorii, convenția odată încheiată impunându-se părților prin prisma clauzelor sale contractuale, inclusiv în ceea ce privește prețul stabilit.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă nu a oferit nicio justificare obiectivă și rezonabilă a necesității modificării prețului contractual cu contravaloarea acelor lucrări de adaptare la amplasament, nereieșind din probele administrate faptul că acele contracte nu ar fi fost atribuite individual și în legătură cu situația existentă la locul edificării fiecărei construcții în parte sau că pentru ofertanții câștigători ai procedurilor de atribuire ar fi fost imprevizibile împrejurările de fapt ale realizării lucrării (caracteristicile terenului, adâncimea pânzei freatice, condițiile climatice, seismicitatea zonei etc.).

Așa fiind, în mod corect instanța de fond a reținut că simpla invocare a caracterului tip al proiectului folosit pentru lucrările contractate spre executare nu argumentează prin ea însăși încheierea de acte adiționale, de vreme ce, potrivit H.G. nr. 818/2013, recurentei-reclamante îi revenea obligația să efectueze studii de fezabilitate în cazul fiecărei lucrări atribuite, trebuind să existe la dispoziția operatorului economic interesat de procedura de atribuire ansamblul informațiilor necesare estimării corecte a prețului lucrării încă de la data depunerii ofertei sale.

-Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica de nelegalitate în ceea ce privește măsura 1(I) din decizie, criticată și din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a vizat interpretarea greșită a dispozițiilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, în sensul că, deși instanța de fond a constatat că recurenta-reclamantă a întreprins măsuri pentru stabilirea și recuperarea penalităților de întârziere, totuși a menținut măsura stabilită de către echipa de audit.

În fapt, în urma verificărilor efectuate, echipa de audit a constatat că, în perioada 2012-2014, s-au înregistrat frecvente întârzieri în ceea ce privește respectarea de către constructori/antreprenori a termenelor contractuale aferente obiectivelor de investiții derulate, fără ca recurenta-reclamantă să calculeze, să înregistreze și să acționeze pentru încasarea penalităților legale prevăzute în contractele de proiectare și de execuție de lucrări. Cu titlu de exemplu s-a arătat că în cazul contractelor încheiate pentru realizarea obiectivelor de investiții "Sală de sport școlară cu nivel practică sportivă competițională locală, teren de handbal și 150 locuri pentru spectatori" din localitățile Brezoaele, Prundu și Vidra, ordinele de sistare a lucrărilor sau ordinele de reîncepere a acestora emise de diriginții de șantier fiind nedatate și neînregistrate, în timpul acțiunii de control fiind calculate penalități aferente perioadei 2012-2014 în sumă de 112,5 milioane RON.

Înalta Curte reține că, deși recurenta-reclamantă a întreprins demersuri pentru înregistrarea și recuperarea penalităților de întârziere, măsura dispusă de echipa de audit se impune din perspectiva obligației de gestiune financiară diligentă care incumbă recurentei-reclamante, fiind necesară măsura de înregistrare a penalităților de întârziere, astfel încât dreptul de creanță să figureze în evidențele recurentei-reclamante, tocmai pentru a nu fi omisă valorificarea sa, cum în mod corect a reținut instanța de fond.

- Criticile care vizează soluția instanței de fond cu privire la măsura 2(I) din decizia contestată, prin care s-a dispus "stabilirea unui consum normat pentru fiecare din autovehiculele aflate în dotarea CNI" sunt nefondate.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă, în calitate de instituție publică, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 și art. 1 alin. (1)