ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5287/2019

Ședința publică din data de 22 octombrie 2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2018, la data de 27.11.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., a chemat în judecată pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună suspendarea executării actelor administrative contestate și anume: a Deciziei de impunere nr. x/31.07.2018 privind obligațiile fiscale principale aferente bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice, emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, cu privire la suma contestată de 3.968.198 RON și a Deciziei de impunere nr. x din 30.10.2018, referitoare la obligațiile fiscale accesorii reprezentând penalități de nedeclarare, dobânzi și penalități de întârziere, emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în sumă totală de 3.539.521 RON, până la pronunțarea instanței de fond, în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 353 din data de 20 decembrie 2018 instanța de fond - Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a respins acțiunea formulată împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtelor ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TIMIȘ - ACTIVITATEA DE INSPECȚIE FISCALĂ și AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI.

A dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de AJFP Timiș - Activitatea de Inspecție fiscală și a Deciziei nr. 215/30.10.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii emisă de ANAF - Direcția Generală de Administrarea a Marilor Contribuabili până la pronunțarea instanței de fond.

S-a luat act că se solicită cheltuieli pe cale separată.

Recursurile

Împotriva sentinței nr. 353 din data de 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal au formulat recursuri Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, respectiv Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș - pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili a încadrat criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta - pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și-a întemeiat recursul pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac formulate, casarea sentinței recurate iar în rejudecare respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare a executării formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. precum și a cheltuielilor de judecată solicitate.

Într-un prim motiv de nelegalitate al hotărârii recurate a invocat că instanța de fond a admis cerea de suspendare a executării în condițiile în care nu exista nicio acțiune formulată de reclamantă împotriva actului administrativ fiscal până la care eventual să fie dispusă suspendarea. În acest sens consideră că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. 14 din Legea 554/2004 în temeiul cărora a solicitat de către recurentă cererea de suspendare a executări dedusă judecății.

Învederează în acest sens că art. 14 din Legea 554/2004 se referă la eventuala suspendare a actului administrativ fiscal până la pronunțarea instanței de fond de unde rezultă că reclamanta avea posibilitatea să solicite suspendarea actelor administrativ-fiscale doar în cazul în care există o acțiune introdusă pe rolul instanței de contencios administrativ până la soluționarea acesteia. Dar nu se face această dovadă.

Referitor la faptul că împotriva deciziilor solicitate a fi suspendate s-a formulat contestație în procedură prealabilă la organele fiscale, în temeiul art. 7 din Legea 554/2004 și art. 268 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, învederează că nu este relevant în cauză.

Cu privire la depunerea cauțiunii în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală, ca o condiție apriori, esențială și obligatorie de admisibilitate a cererii de suspendare este considerată de recurenta pârâtă ca neîncadrându-se în dispozițiile art. 278 alin. (2) Codul de procedură fiscală - Legea 207/2015 care impun la lit. d) o cauțiune de la 14.500 RON plus 0.1% pentru ceea ce depășește 1.000.000 RON.

Consideră că instanța de fond are obligația de a analiza temeinic, bazat pe probe, cererea de suspendare a executării actelor administrative atacate, pentru a constata îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ: condiția cazului bine justificat și condiția prevenirii unei pagube iminente.

Simpla promovare a contestației prealabile împotriva actului administrativ fiscal de impunere, după cum nici chiar eventuala începere a executării silite de către organele de executare, nu poate fi considerată suficientă pentru a fi îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Susține și că, de fapt, cererea de suspendare este nemotivată. Apărările formulate de reclamantă și preluate de instanța de fond sunt de competența instanței investită cu soluționarea acțiunii în anulare act administrativ. Pe de altă parte susține că argumentele aduse de reclamantă prin cererea de suspendare sunt evazive, se formulează de fapt presupuneri asupra așa-ziselor "aparențe", nerezultând din niciun înscris paguba iminentă care urmează să se producă în sarcina reclamantei ca urmare a începerii executării silite în baza actelor administrativ fiscale solicitat a fi suspendate.

Instanța de fond preia susținerile reclamantei, care sunt nesusținute cu motive temeinice care să justifice cererea de suspendare, iar faptul că se invocă critici a actelor administrative pentru că reclamanta are îndoieli cu privire la emiterea legală a acestora și o cauză penală nr. 21/D/P/2013 a DIICOT - Serviciul Teritorial Tg Mureș cu privire la contractul AG nr. x/19.09.2008 încheiat cu societatea B., consideră că nu are legătură cu cauza în condițiile în care se formulează apărări pe fondul cauzei, pentru anulare act și nu pentru suspendarea executării actelor administrativ fiscale.

Cu privire la cazul bine justificat consideră că instanța de fond în mod neîntemeiat reține că ar fi îndeplinit în cauză, motivat de faptul că reclamanta a achitat o parte din obligațiile fiscale datorate bugetului de stat și impuse reclamantei prin Decizia de impunere nr. x/04.10.2018. Această împrejurare nu poate conduce la concluzia că există dubii cu privire la legalitatea accesoriilor stabilite prin Decizia nr. 215/30.10.2018 raportat la obligațiile principale.

Totodată susține cu privire la considerentele instanței de fond referitoare la faptul că executarea silită pornită împotriva reclamantei ar reprezenta un motiv de suspendare că această concluzie este nefondată, iar presupunerea că reclamanta nu își va mai putea desfășura activitatea nu reprezintă o cauză bine justificată.

Solicită respingerea unei eventuale cereri de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată întrucât nu se află în culpă procesuală potrivit art. 451 C. proc. civ.

În drept, invocă art. 483 și următoarele C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Solicită judecarea cauzei și conform art. 223 coroborat cu art. 411 alin. (2) C. proc. civ., și în absența sa de la dezbateri.

Recurenta - pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a încadrat criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând în esență că:

În mod eronat instanța de fond a constatat că sunt întrunite condițiile suspendării executării actului, raportat la condițiile cazului bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente - art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Apreciază că pe fondul cererii de suspendare a executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale nr. 348/31.07.2018 emisă de DGRFP Timișoara - AJFP Timiș - Activitatea de Inspecție fiscală și a Deciziei nr. 215/30.10.2018, emisă de DGAMC, referitoare la obligațiile fiscale accesorii până la pronunțarea instanței de fond nu sunt îndeplinite niciuna din condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Subliniază că măsura suspendării actelor administrative este una excepțională care se poate dispune doar în situația îndeplinirii cumulative a celor două condiții prevăzute de legea contenciosului administrativ.

În opinia sa motivele de nelegalitate a actelor administrative trebuie să apară cu evidență și să creeze de la început o îndoială puternică asupra legalității actelor administrative, nefiind necesară analizarea pe fond a legalității actelor ci doar o "pipăire a fondului".

În speță, deși instanța de fond a reținut că nu este îndrituită să realizeze un control efectiv de legalitate al actelor administrativ-fiscale, în raport de îndeplinirea condițiilor pentru imputarea sumelor, a procedat la antamarea fondului cauzei, remarcând neîntemeiat că motivele invocate de reclamantă în susținerea cazului bine justificat sunt de natură a contura o îndoiala serioasă în privința legalității acestora.

Îndoiala serioasă asupra legalității actelor administrative trebuie să poată fi constatată cu ușurință, în urma unei cercetări sumare a dreptului, având în vedere faptul că măsura suspendării actelor administrative este o măsură provizorie.

Or, în cauză, intimata nu face dovada unor astfel de aspecte care să conducă la ideea că actul administrativ este nelegal, ci supune analizei instanței motive care vizează interpretarea unor dispoziții legale și care presupun o analiză temeinică a actelor administrative.

În acest sens argumentează că instanța de fond a apreciat eronat în susținerea cazului bine justificat împrejurarea că reclamanta la data inspecției achitase deja suma de 3.351.693 RON, astfel că obligațiile fiscale stabilite suplimentar erau stinse prin plată.

Arată că în urma efectuării inspecției fiscale la contribuabil, A.J.F.P. Timiș - Activitatea de inspecție fiscală a încheiat Raportul de inspecție fiscală nr. x/31.07.2018 în baza căruia s-a emis Decizia de impunere nr. x/31.07.2018 prin care s-au stabilit obligații fiscale principale suplimentare de plată: TVA, suma de 707.916 RON; CAS angajator, suma de 1.515.803 RON; CAS angajat, suma de 724.734 RON; Accidente de muncă, suma de 12.690 RON; Șomaj angajator, suma de 37.767 RON; Șomaj angajat, suma de 37.767 RON; Fond garantare, suma de 18.884 RON; Sănătate angajator, suma de 392.778 RON; Sănătate angajat, suma de 415.435 RON; Concedii și indemnizații, suma de 64.203 RON; Impozit pe veniturile din salarii, suma de 1.015.370 RON.

Actele administrativ-fiscale mai sus menționate au fost comunicate contribuabilului în data de 04.10.2018 și prelucrate în evidența fiscală a societății.

În data de 19.10.2018, societatea a transmis prin intermediul mijloacelor electronice, declarațiile 112 și 100 aferente lunii septembrie 2018 cuprinzând obligații fiscale cu scadență la 25.10.2018:

La 24.10.2018, contribuabilul a efectuat 2 (două) plăți voluntare în sumă totală de 712.485 RON, cu O.P. nr. x în sumă de 691.230 RON și cu O.P. nr. x în sumă de 21.255 RON.

Ambele O.P.-uri au înscrise la rubrica "Bugetul de stat. bugetele asig. sociale și fd. spec. în curs de distribuire".

Sumele mai sus menționate în cuantum total de 712.485 RON achitate de contribuabil în contul unic, s-au distribuit în conformitate cu art. 165 alin. (1) lit. a) și alin. (3) lit. a) și b) și art. 167 alin. (5) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările și completările ulterioare și au stins obligații fiscale exigibile la data plății (24.10.2018).

După distribuirea și stingerea efectuată în conformitate cu prevederile legale mai sus citate, pentru sumele achitate în data de 24.10.2018 și care au stins din debitele principale stabilite prin Decizia de impunere nr. x/31.07.2018, au rămas ulterior neachitate, obligațiile fiscale declarate de către societate pentru luna septembrie 2018 prin Declarația 112 înregistrată cu nr. x/19.10.2018 și Declarația 100 înregistrată cu nr. x/19.10.2018, cu scadență la data de 25.10.2018, în cuantum total de 386.812 RON, și care se regăsesc, în conformitate cu prevederile art. 226 din Codul de procedură fiscală, înscrise în Titlul executoriu nr. x/07.11.2018 și Somația nr. x/07.11.2018 emise în dosarul de executare nr. x.

Drept urmare, "Deciziile de impunere emise la data de 19.10.2018 (Dec. nr. x și Dec. nr. 154498251", sunt, în fapt, Declarațiile 100 și 112 depuse de societate pentru luna septembrie 2018, cu scadență 25.10.2018.

În contextul mai sus prezentat, arată că în speță nu exista posibilitatea unei duble impuneri care să contureze existența cazului bine justificat așa cum în mod greșit a reținut instanța de judecată.

Învederează că stabilirea obligațiilor fiscale principale și a accesoriilor aferente s-a făcut, în speță, în baza unor acte administrativ fiscale, care reprezintă titluri de creanță, în conformitate cu dispozițiile art. 93 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală

În schimb, prejudiciul din dosarul penal este un prejudiciu evaluat printr-un proces-verbal, care însă nu constituie titlu de creanță potrivit art. 150 din Legea nr. 207/2015.

Precizează că până în prezent nu este dată o soluție definitivă a organelor judiciare cu privire la prejudiciul evaluat în dosarul penal motiv pentru care, achitarea prejudiciului din dosarul penal, sumă ce se află indisponibilizată și înregistrată distinct de evidența creanțelor fiscale, nu poate împiedica organele fiscale să stabilească și să individualizeze creanța fiscală printr-un titlu de creanță, care reprezintă act administrativ fiscal.

Față de cele anterior prezentate susține că în speță nu se face dovada existentei unor motive bine justificate care să creeze o îndoială puternică asupra legalității actului administrativ, așa cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Invocă și prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actele administrative fiscale atacate, precum și faptul că reclamanta nu a făcut dovada existenței unor motive bine justificate care să conducă la ideea că actele administrative atacate sunt vădit ilegale.

Învederează și că existența cazului bine justificat nu se prezumă, ci trebuie dovedită de către persoana vătămată, care este obligată să propună și să administreze dovezi concludente din care să rezulte existența cumulativă a celor două condiții.

Îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie sa rezulte în mod evident, în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

Pentru a verifica susținerile reclamantei cu privire la interpretarea și aplicarea normelor de drept în materie, este necesară examinarea aprofundată a situației de fapt și de drept existente în cauză, ceea ce echivalează cu prejudicierea fondului.

În acest invocă și practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

În mod eronat instanța de fond a apreciat că, în speță cuantumul ridicat al sumei imputate generează un risc pentru societate, întrucât în speță nu se face dovada unei duble plăți.

Subliniază că executarea unei obligații bugetare ce a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă iminentă invocând și practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a reținut că, "simpla menționare a creanței constatate și a valorii ei nu duce, de facto, la constatarea că există o pagubă iminentă".

Față de aceste considerente a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, cu consecința respingerii cererii de suspendare ca neîntemeiată.

În drept, invocă dispozițiile Legii nr. 207/2015, Legea contenciosului administrativ și art. 488 și urm. din C. proc. civ., precum și celelalte dispoziții legale invocate în prezentul recurs.

În temeiul art. 223 alin. (2) C. proc. civ., solicită judecarea cauzei și în lipsă.

Apărările formulate în cauză

Împotriva celor trei recursuri a formulat întâmpinare intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L., în cadrul căreia a invocat, în temeiul art. 82 C. proc. civ., excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Administrației Județene a Finanțelor Publice Timiș - pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția de Administrare a Marilor Contribuabili, invocându-se faptul că nu a fost depus la dosar un mandat de reprezentare.

Pe fondul recursurilor, cu privire la faptul că instanța de fond a admis acțiunea în condițiile în care nu există nicio acțiune în contencios administrativ și fiscal care să fi fost formulată de reclamantă împotriva actului administrativ fiscal până la care eventual să fie dispusă suspendarea astfel după cum eronat s-a dispus de către instanța de fond.

Arată că acesta este vădit nefondat deoarece nu are în vedere faptul că prima instanță a fost investită cu soluționarea unei cereri de suspendare a executării actului administrativ în condițiile art. 14, alin. (1) din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, coroborate cu art. 278 și 280, alin. (5) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, condiția fiind aceea a declanșării procedurii prealabile (înregistrarea contestațiilor fiscale la organul emitent) și nu a înregistrării acțiunii în contencios administrativ.

Nu ne aflăm în ipoteza cererii de suspendare prevăzută de art. 15 din Legea 554/2004, care presupune formularea acțiunii în contencios administrativ.

Recurentele nu au în vedere dispozițiile imperative ale art. 280 alin. (5) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora contribuabilul se poate adresa instanței în contencios administrativ doar în situația nesoluționării contestației în termen de 6 luni de la data depunerii contestației, iar la calculul acestui termen nu sunt incluse perioadele în care procedura de soluționare a contestației este suspendată potrivit art. 277 din același act normativ.

În corect:

- Împotriva Deciziei nr. 215 din 30.10.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii, reprezentând penalități de nedeclarare, dobânzi și penalități de întârziere, emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor contribuabili a formulat contestație fiscală în temeiul art. 268-270 din Noul Codul de procedură fiscală, aceasta fiind înregistrată la organul emitent sub nr. 177769 16.11.2018 și nu a fost soluționată până în prezent.

- Împotriva Deciziei de impunere nr. x/31.07.2018 emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, a formulat contestație fiscală în temeiul art. 268-270 din Noul Codul de procedură fiscală, aceasta fiind înregistrată la organul emitent sub nr. x din 03.09.2018 și nu a fost soluționată până la data pronunțării instanței de fond, nefiind împlinit nici termenul de 6 luni prevăzut de art. 280 alin. (5) din Legea 207/2015 Codul de Procedură Fiscală. Mai mult, ulterior, prin adresa nr. x/4.03.2019, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF a dispus prelungirea termenului de soluționare a contestației conform art. 77 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș, referitor la neachitarea cauțiunii în cuantumul prevăzut de art. 278 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, arătă că acesta este vădit nefondat, în condițiile în care la dosarul cauzei există dovada achitării cauțiunii, aspect reținut de instanța de fond prin sentință. Cauțiunea datorată conform dispozițiilor art. 278 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în cuantum de 34.508 RON a fost achitată, potrivit recipisei de consemnare nr. x din data de 10.12.2018, atașată la dosarul primei instanțe.

Cuantumul cauțiunii este de 34.508 RON, în raport de dispozițiile art. 278, alin. (1) Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală "14.500 RON plus 0,1% pentru ceea ce depășește 1.000.000 RON".

Astfel cum a constatat și prima instanță, a consemnat o cauțiune chiar mai mare decât cea datorată, întrucât, dintr-o eroare, instanța a comunicat prin fax citația emisă la data de 11.12.2018, cu mențiunea de a dovada achitării cauțiunii în cuantum de 39.885,21 RON, ulterior depunerii la a dosarul cauzei a cauțiunii în cuantum de 34.507,72 RON datorate, astfel că subscrisa a achitat și diferența de 5.390 RON (care nu era datorată în fapt și care este achitată în plus).

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de ambele recurente prin care se susține că prima instanță ar fi reținut în mod greșit că nu ar fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 din Legea 554/2014 susține că și acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:

Cum a reținut prima instanță, în cauză este îndeplinită cerința legală a cazului bine justificat, astfel cum este acesta definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme intimata a achitat obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere contestată, făcând în acest sens eforturi financiare considerabile de a obține credite bancare pentru stingerea acestora, tocmai pentru a preveni declanșarea executării silite, dar cu toate acestea recurentele efectuează în continuare acte de executare silită.

În mod corect, prima instanță a reținut că în ceea ce privește obligațiile fiscale principale stabilite suplimentar prin Decizia de impunere nr. x/31.07.2018, reclamanta a contestat suma de 3.968.198 RON. Până la data emiterii acestor acte administrativ-fiscale, reclamanta nu înregistra nicio obligație fiscală restantă, astfel cum rezultă din Certificatul de atestare fiscală nr. x din 14.09.2018. Din suma contestată, cea mai mare parte provine din constatările referitoare la Contractul AG nr. x/19.09.2008 cu societatea B., constatări prin care, cheltuielile cu primele de asigurare au fost considerate de organul fiscal, ca fiind venituri de natură salarială, stabilind obligații suplimentare de plată.

Organul fiscal a omis însă să menționeze atât în raportul de inspecție fiscală, cât și în decizia de impunere este că la data inspecției fiscale obligațiile fiscale stabilite suplimentar pentru relația cu B. erau stinse prin plățile efectuate de reclamantă încă din anul 2016 (conform OP nr. x/31.03.2016 în valoare de 1.500.000,29 RON, OP nr. x/18.03.2016 în valoare de 723.823,00 extras de cont din data de 18.08.2016 privind suma de 1.127.870 RON) în baza raportului de constatare întocmit ca urmare a sesizării penale.

În opinia recurentei, aceste sume, deși se află în conturile A.N.A.F. și vizează aceleași obligații suplimentare stabilite de organul fiscal ar mai trebui achitate încă o dată, iar cele achitate în baza raportului de constatare să fie consemnate distinct în conturile ANAF. Mai mult, s-a demarat procedura de executare silită în baza deciziei de impunere pentru aceleași sume.

Constatările referitoare la Contractul AG nr. x/19.09.2008 cu societatea B. se regăsesc la filele x din Raportul de inspecție fiscală. descrisă fiind ca deficiența 4.

Astfel cum se reține și în Raportul de inspecție fiscală, acest contract de asigurare face obiectul unei anchete penale, efectuate de D.I.I.C.O.T. Serviciul Teritorial Tg. Mureș, în dosar nr. x/2013, cu privire la plățile efectuate către B. și răscumpărate ulterior de către salariați. Cauza penală nu a fost soluționată până la acest moment dar cu toate acestea intimata a achitat integral toate obligațiile fiscale stabilite suplimentar.

Prin aceste constatări referitoare la relația cu B., în Decizia de impunere x/31.07.2018 s-au stabilit obligații suplimentare de plată în sumă de 3.218.406 RON.

Faptul că abia în anul 2018 a fost efectuată o inspecție fiscală nu înseamnă că sumele deja achitate nu trebuie stinse prin plată câtă vreme vizează aceleași obligații fiscale.

Existența dosarului de urmărire penală îi era cunoscută organului de inspecție fiscală, câtă vreme există referiri concrete la acest dosar, în cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate. Mai mult, constatările fiscale din cuprinsul raportului de inspecție fiscală sunt o reiterare a raportului de constatare întocmit în dosarul de urmărire penală, singura omisiune fiind aceea a stingerii prin plată a obligațiilor fiscale.

În sensul împrejurărilor de natură a crea o îndoială asupra legalității actelor administrative fiscale atacate, invocă și faptul că intimata a solicitat compensarea sumei achitate conform celor trei ordine de plată, în dosar nr. x/2013, cu obligațiile de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. x/31.07.2018 emisă de ANAF DGRFP Timișoara Activitate de Inspecție Fiscală, însă până la acest moment nu s-a operat o stingere a creanței în privința sumei de 3.351.693 RON, deși aceste sume se regăsesc integral în conturile A.N.A.F., astfel cum se retine chiar în cadrul recursului formulat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Corelativ, în ceea ce privește sumele stabilite prin Decizia de impunere privind accesoriile, nr. 215/30.10.2018, arătă că, acestea au fost calculate până la data de 25.10.2018, deși, în raport de data efectuării plătii prin cele trei ordine de plată mai sus menționate, în privința sumei de 3.351.693 RON, nu mai trebuiau calculate accesorii după data efectuării plăților, respectiv 31.03.2016, 18.03.2016,18.08.2016. în plus, în raport de momentul plății, operau și O.U.G nr. 44/14.10.2015, aprobată și modificată prin Legea nr. 4/12.01.2015, art. 4 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 3831/16.11.2015 și Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 378/2016, care prevedeau ca și facilități fiscale în privința accesoriilor pentru contribuabilii care stingeau prin plată obligațiile fiscale principale până la data de 31 martie 2016.

Restul sumei stabilite în decizia de impunere x/31.07.2018 a fost stinsă deja din plățile efectuate de pentru obligațiile curente, astfel cum rezultă din chiar cuprinsul recursului declarat de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

În mod corect prima instanță a reținut că în speță este îndeplinită această condiție, câtă vreme s-a demarat procedura executării silite, conform somației nr. x/2018/281685, întrucât executarea silită ar pune reclamanta în imposibilitatea de a-și onora obligațiile contractuale asumate față de diverse instituții bancare, față de alți profesioniști - parteneri de afaceri și clienți, dar și față de angajații societății, ceea ce evident ar conduce la o perturbare previzibilă gravă a funcționării societății.

Procedura executării silite s-a demarat pentru toată suma stabilită în deciziile de impunere, în condițiile în care, așa cum a arătat, a achitat benevol întreaga sumă stabilită pentru constatările provenind din relația cu B..

Având în vedere caracterul executoriu al actelor administrativ fiscale, doar măsura suspendării executării acestora va evita punerea societății în imposibilitatea de a-și desfășura activitatea, în condițiile în care are în derulare contracte de credit bancar, măsura executării silite fiind de natură a pune societatea în situația de a nu putea vira sumele necesare acoperirii obligațiilor bancare, aspect ce rezultă din contractele bancare depuse la dosarul primei instanțe.

Reclamanta a garantat executarea obligațiilor de plată către furnizori cu o serie de scrisori bancare. Îndeplinirea condiției pagubei iminente trebuie analizată și în raport de obiectul de activitate al reclamantei. Reclamanta are încheiate contracte de distribuție, având contracte în derulare cu societăți multinaționale, orice întârziere în livrarea imediată atrăgând sancțiunea rezilierii contractelor și implicit a pierderii partenerilor de afaceri. A depus la dosarul cauzei acele contracte comerciale în derularea cărora s-au emis scrisori de garanție bancară.

Cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită nu numai în considerarea valorii debitului în sine, incontestabil mare, ci față de specificul activității reclamantei, care are în prezent 316 de angajați, ce ar fi direct afectați de condițiile în care o executare imediată ar putea atrage chiar funcționarea societății.

În susținerea cererii de suspendare, înțelege să se raporteze și la obligațiile de plată pe care le are în derularea normală a activității și care sunt scadente în perioada imediat următoare, situație care cuprinde în principal sumele pe care reclamanta le virează în mod constant la bugetul asigurărilor sociale și fonduri speciale, pentru bugetul de stat, pentru salariile angajaților.

Astfel executarea sumei cuprinse în deciziile de impunere ar face imposibilă plata celorlalte obligații arătate mai sus, iar în situația în care ulterior s-ar anula deciziile de impunere contestate, întoarcerea executării silite nu ar putea repara prejudiciul deja suferit.

Susține că înscrisurile depuse în dosarul primei instanțe probează cerința pagubei iminente, aceasta fiind caracterizată atât prin prejudiciul deosebit de semnificativ ocazionat reclamantei, concretizat nu doar prin imposibilitatea derulării activității, cu toate efectele asociate, ci inclusiv prin riscul major de insolvență, respectiv faliment, cât și prin paguba creată terților contractanți, care, neobținând livrarea în termen a produselor convenite, nu își vor putea onora propriile obligații și vor întâmpina dificultăți în desfășurarea acțiunilor specifice obiectului lor social.

În drept a invocat art. 486, art. 489 C. proc. civ., art. 14 din Legea 554/2004 art. 278 art. 280 din Codul de procedură fiscală.

Nu s-au formulat răspunsuri la întâmpinare.

Procedura de soluționare a recursurilor

Având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, a fost fixat termen pentru soluționarea recursurilor ce fac obiectul prezentei judecăți, ținându-se seama și de obiectul cererii de chemare în judecată, ce impune soluționarea cu celeritate, la data de 22.10.2019.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Cu privire la calitatea de reprezentant a Administrației Județene a Finanțelor Publice Timiș pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte reține următoarele:

Părțile "căzute în pretenții" în fața instanței de fond, potrivit dispozitivului sentinței recurate, au fost: Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș - Activitatea de Inspecție Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Ulterior în cauză s-au formulat trei cereri de recurs de către: Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș ca reprezentant al Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș în nume propriu și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în nume propriu.

La data de 10.10.2019 a fost citată Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș cu mențiunea de a depune dovada mandatului de reprezentare pentru declararea recursului în calitate de reprezentant al Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili însă recurenta nu a depus înscrisuri pentru a dovedi calitatea sa de reprezentant.

În aceste condiții Înalta Curte reține că reprezentarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș nu poate fi decât una de natură convențională în condițiile art. 80 alin. (1) și (3) C. proc. civ., care trebuie dovedită prin mandatul acordat reprezentantului, dovadă ce nu a fost făcută, deși instanța de recurs procedând potrivit art. 82 alin. (1) C. proc. civ. a pus în vedere reprezentantului recurentului să facă dovada mandatului de reprezentare în baza căruia acționează.

De asemenea, o dovadă a faptului că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș a formulat recurs în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în lipsa unui mandat de reprezentare acordat de acest pârât îl constituie și faptul că Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a declarat recurs în nume propriu.

În aceste condiții și potrivit art. 248 C. proc. civ. se va admite excepția lipsei calității de reprezentant a Administrației Județene a Finanțelor Publice Timiș pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și se va respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva sentinței civile nr. 353 din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulat de o persoană fără calitate.

Cu privire la recursurile formulate de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în nume propriu se reține că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Relativ la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 14 din Legea 554/2004 în speța dedusă judecății, aspect pus în discuție prin recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș se reține că argumentele aduse de recurentă în acest sens se bazează pe eronată interpretare a dispozițiilor legale indicate.

Astfel, așa cum rezultă din dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 condiția pentru ca persoana care se consideră vătămată printr-un act administrativ să solicite suspendarea executării acestuia este ca aceasta să îndeplinească procedura prealabilă potrivit art. 7 din Legea 554/2004, condiție cu privire la care intimata reclamantă din prezenta cauză a făcut dovada că a îndeplinit-o.

Contrar celor susținute de recurentă, pentru promovarea unei cereri de suspendare a executării în condițiile art. 14 din Legea 554/2004 nu este necesar ca reclamantul să facă dovada promovării acțiunii în anularea actului administrativ indicat ca vătămător, rațiunea edictării acestei dispoziții legale fiind tocmai aceea de a preveni eventuale pagube ce s-ar cauza persoanei vătămate prin actul administrativ anterior momentului în care aceasta are posibilitatea de a promova acțiunea în anulare.

De altfel, art. 15 din Legea 554/2004 reglementează posibilitatea reclamantului de a formula cererea de suspendare a executării odată cu promovarea acțiunii în anulare. Or, potrivit raționamentului prezentat de recurentă art. 14 din Legea 554/2004 care reglementează cererea de suspendare formulată anterior acțiunii în anulare, di momentul formulării contestației administrative, ar deveni inaplicabil.

În realitate susținerile recurentei se bazează pe o eronată interpretare a dispozițiilor art. 14 alin. (1) teza finală din Legea 554/2004 potrivit cărora: "În cazul în care persoana vătămată nu introduce acțiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept și fără nicio formalitate."

Această dispoziție legală nu reglementează însă o condiție de admisibilitate a cererii de suspendare formulate în temeiul art. 14 din Legea 554/2004 ci efectul în timp al hotărârii prin care s-a dispus suspendarea executării pronunțată potrivit acestui temei juridic, aspect ulterior pronunțării hotărârii judecătorești și care nu poate influența legalitatea sau temeinicia acesteia.

Referitor la condiția privind consemnarea cauțiunii în cuantumul prevăzut de art. 278 alin. (2) Codul de procedură fiscală se reține că și aceasta a fost îndeplinită de intimata reclamantă potrivit recipisei de consemnare nr. x din data de 10.12.2018, atașată la dosarul instanței de fond.

Cu privire la întrunirea condițiilor de admisibilitate a cererii de suspendare a executării relativ la existența unor "cazuri bine justificate" și "prevenirea unei pagube iminente" așa cum acestea sunt prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004 și definite de art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din aceeași lege se constată că acestea au fost corect interpretate și aplicate în speța dedusă judecății în raport de actele și lucrările dosarului.

Astfel, sub aspectul existenței unor cazuri bine justificate în mod temeinic instanța de fond a avut în vedere că deși reclamanta a solicitat compensarea sumei 3.351.693 RON achitată în vederea stingerii prejudiciului în dosarul penal cu OP nr. x/18.03.2016 și OP nr. x/31.03.2016 cu creanța stabilită suplimentar prin decizia de impunere nr. x/4.10.2018, cererea sa nu a fost soluționată favorabil, deși din actele și lucrările dosarului rezultă că aceste sume au în vedere aceeași bază impozabilă, respectiv relația reclamantei cu B. și reîncadrarea primelor de asigurare în drepturi salariale.

Or, prin executarea imediată a deciziei de impunere nr. x/4.10.2018, în condițiile anterior arătate, se pot pune în discuție, așa cum a subliniat și instanța de fond, aspecte privind existența unei duble impuneri în condițiile în care același fapt generator al impozitelor stabilite suplimentar au stat la baza atât a stabilirii prejudiciului din dosarul penal, ce a fost achitat de reclamantă prin ordinele de plată anterior menționate, fiind ulterior stabilite și prin decizia de impunere a cărei suspendare se solicită.

De altfel, această legătură între cauza penală în cadrul căreia s-a achitat de către reclamantă suma de 3.351.693 RON în vederea acoperirii prejudiciului și impozitele stabilite suplimentar prin decizia de impunere nr. x/4.10.2018 este relevat și de recurenta ANAF prin Decizia nr. 129/03.04.2019, depusă de intimata reclamantă în recurs, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de reclamantă pentru suma de 2.064.696 RON până la finalizarea cauzei penale.

Înalta Curte mai reține și că prin Decizia nr. 129/03.04.2019 s-a dispus și desființarea parțială a deciziei de impunere nr. x/4.10.2018 pentru suma de 1.124.523 RON.

Or, revocarea actului administrativ fiscal, în ceea ce privește elemente importante ale acestuia, în procedura administrativă, constituie de asemenea un caz bine justificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea 554/2004 care conduce la concluzia temeiniciei sentinței pronunțate de prima instanță.

Împrejurări similare sunt relevate prin decizia nr. 299/24.07.2019 prin care s-a soluționat contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei nr. 215/30.10.2018 referitoare la obligațiile fiscale accesorii emisă de ANAF - Direcția Generală de Administrarea a Marilor Contribuabili.

Prin decizia privind soluționarea contestației s-a suspendat soluționarea contestației pentru suma de 2.439.459 RON, s-au desființat parțial deciziile de impunere referitoare la obligații fiscale accesorii stabilite în sarcina reclamantei pentru suma de 757.770 RON, respingându-se contestația reclamantei numai pentru suma de 342.292 RON cu titlu de obligații accesorii.

În aceste condiții se va reține de către instanța de recurs și îndeplinirea în cauză și a cerinței privind necesitatea prevenirii unei pagube iminente ce poate apărea în patrimoniul reclamantei prin executarea imediată a deciziilor de impunere a căror suspendare a executării se solicită.

Trebuie subliniată în acest sens legătura dintre condiția existenței unor cazuri bine justificate și cea a prevenirii unei pagube iminente în condițiile în care titlul de creanță a fost revocat în procedura administrativă cu privire la o parte importantă din creanțele pentru care s-a început executarea.

Mai mult, Înalta Curte reține ca relevantă sub aspectul prevenirii producerii unei pagube iminente și faptul că prin suspendarea soluționării contestațiilor administrative formulate de reclamantă împotriva titlurilor de creanță s-a confirmat de către organul administrativ fiscal susținerile acesteia privind legătura dintre deciziile de impunere și cauza penală în care reclamanta a achitat în vederea acoperirii prejudiciului suma de 3.351.693 RON, nefiind în aceste condiții de dorit ca deciziile de impunere să fie executate imediat, fără ca instanța competentă să se pronunțe asupra legalității titlurilor de creanță, deoarece o eventuală întoarcere a executării nu poate fi considerată ca fiind de natură a acoperi prejudiciile ce s-ar putea produce intimatei reclamante prin afectarea activității sale curente.

În raport de aceste considerente și potrivit art. 496 alin. (1) și art. 20 din Legea 554/2004 se vor respinge, ca nefondate, recursurile formulate în cauză de pârâtele Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei calității de reprezentant a Administrației Județene a Finanțelor Publice Timiș pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Respinge recursul declarat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș pentru Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, împotriva sentinței civile nr. 353 din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca fiind formulat de o persoană fără calitate.

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Timiș și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 353 din 20 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 noiembrie 2019.