ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5248/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurentei anularea în parte a Deciziei nr. 71/17.12.2015, respectiv art. 37 din cuprinsul deciziei, cu consecința exonerării de la plata amenzii în cuantum de 12.547 RON reprezentând 0,572% din cifra de afaceri realizată în anul 2014.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 727 din 3 martie 2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a participat în calitatea de distribuitor al produselor B., la realizarea unei înțelegeri verticale cu societatea S.C. B. România S.A., având ca obiectiv anticoncurențial menținerea prețului de revânzare pentru produsele livrate de către aceasta din urmă precum și îngrădirea oricărui tip de vânzări pe piața relevantă. Cât privește susținerile reclamantei în sensul că nu a putut negocia contractele încheiate cu B. România, ori în aceste condiții nu se poate reține că a avut o înțelegere cu aceasta în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) Legea 21/1996, Curtea a reținut că sunt simple afirmații nesusținute de materialul probator administrat în cauză și prin urmare nu pot fi avute în vedere la soluționarea cauzei. În plus, față de existența contractelor mai sus menționate în care reclamanta C. apare ca parte, Curtea a reținut că între reclamantă și B. România a existat o înțelegere în sensul art. 5 alin. (1) lit. a) Legea 21/1996. S-a mai arătat că, susținerile reclamantei în sensul că pârâtul avea posibilitatea potrivit art. 46 Legea 21/1996 de a aplica și alte măsuri în afara amenzii, nu prezintă relevanță pentru soluționarea cauzei, având în vedere că alegerea tipului de măsură intră în marja de apreciere a autorității, organele judiciare urmând a analiza legalitatea sancțiunii alese de autoritate. Cât privește sancțiunea aplicată, Curtea a reținut că aceasta a fost în mod corect individualizată, pârâtul făcând aplicarea dispozițiilor art. 53 și art. 55 Legea 21/1996 (forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate) și a Instrucțiunilor privind individualizarea sancțiunilor. Astfel, pentru stabilirea nivelului de bază s-a avut în vedere în privința gravității că fapta reclamantei este de gravitate mică, iar în privința duratei că este vorba despre o încălcare de durată medie, având în vedere că a participat la înțelegerea anticoncurențială timp de 4 ani și 10 luni . De asemenea, s-a reținut ca și circumstanțe atenuate faptul că cifra de afaceri realizată pe piața relevantă reprezintă o parte relativ redusă de până la 20% din cifra de afaceri totală a întreprinderii precum și împrejurarea că a furnizat Consiliului datele și informațiile care au stat la baza constatării faptelor anticoncurențiale.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și anularea parțială a Deciziei Consiliului Concurenței nr. 71/17.12.2015. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele: - sentința instanței de fond este criticabilă prin prisma mai multor aspecte. Nu au fost analizate apărările societății, respectiv nulitatea sancțiunii aplicate întrucât nu este descrisă concret fapta pentru care este sancționată, Consiliul concurenței limitându-se la a indica doar prevederile legale pe care le-am fi încălcat. - în ceea ce privește așa zisa înțelegere, așa cum s-a arătat pe parcursul investigației efectuate de Consiliu, nu am avut nici un fel de înțelegere în sensul celor interzise prin prevederile disp. art. 5 alin. (1) lit. a). Firma B., distribuitor național al produselor B. în România, a avut două campanii publicitare televizate, publice, în care făcea vorbire despre un preț pentru anumite mărci de centrale, prin programul "Rabla" - cei care achiziționau un produs B. primeau un discount de 400 RON pentru centralele vechi. - Consiliul concurenței avea posibilitatea să ia și alte măsuri: să accepte angajamente, să formuleze recomandări, să ordone încetarea practicilor - măsuri la care s-ar fi conformat fără nici un fel de probleme. S-a ales în mod exagerat, aplicarea unei sancțiuni uriașe raportat la gravitatea redusă a faptei și la posibilitățile firmei, deși la fila x a Decizie contestate pct. 6.2.24 alin. (399) se reține faptul că "subscrisa am dovedit că cifra de afaceri realizată din vânzarea centralelor termice achiziționate de la B. România S.A. este nesemnificativă și are o pondere redusă în cifra de afaceri totale realizată de întreprindere". - se solicită individualizarea sancțiunii în sensul de a înlocui amenda cu un avertisment. Este inechitabil ca firma B., distribuitoarea unică a centralelor cu același nume să intre în faliment, nemaifiind posibilă sancționarea acesteia, iar firmele mici să plătească amenzi împovărătoare pentru fapte de care nu se fac vinovate.

Apărările intimatului Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că: - în primul rând, se solicită a se observa faptul că, întreprinderea recurentă a adus o serie de critici directe doar asupra deciziei Consiliului Concurenței nr. 71/2015, fără a se raporta la sentința atacată, ignorând astfel dispozițiile art. 483 alin. (1) din norma procesual civilă care dispun că obiectul și scopul recursului îl constituie hotărârea judecătorească. - în mod temeinic și legal instanța de fond a reținut că fapta anticoncurențială a fost descrisă corespunzător, fiind totodată indicate contractele și clauzele cu caracter anticoncurențial, elemente ce au permis instanței să analizeze temeinicia și legalitatea actului administrativ contestat. Pentru a aprecia astfel, judecătorul fondului a analizat, așa cum se poate observa din cuprinsul paginilor 6,7,8 și 9 din sentința recurată, clauzele cu caracter anticoncurențial regăsite în cuprinsul contractelor încheiate de recurentă cu societatea B. ROMÂNIA.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 71/17.12.2015 a Consiliului Concurenței, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună anularea în parte a acesteia, cu privire la art. 37, cu consecința exonerării de la plata amenzii în cuantum de 12.547 RON reprezentând 0,572% din cifra de afaceri realizată în anul 2014. Prima instanță a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, motiv pentru care reclamanta a formulat prezentul recurs, susținerile putând fi încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară. Astfel, prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 715/22.10.2010 a fost declanșată din oficiu o investigație având ca obiect o posibilă încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea Concurenței nr. 21/1996, republicată, de către S.C. B. România S.R.L. și 58 de distribuitori ai săi, între care și recurenta, pe piața distribuției centralelor termice și a accesoriilor pentru acestea. În cadrul investigației au fost analizate contractele, actele adiționale, anexele, acordurile încheiate, în perioada 2006 - 30.09.2014, între B. ROMÂNIA și distribuitorii săi, precum și contractele, actele adiționale, anexele, acordurile încheiate, în perioada 2009-2012, între distribuitorii B. ROMÂNIA și subdistribuitorii acestora. În cadrul investigației au fost identificate încălcări, ale art. 5 alin. (1) din Legea concurenței, materializate prin înțelegeri verticale încheiate, în perioada 2006 - 30.09.2014, între B. ROMÂNIA și distribuitorii săi. Urmare a deliberării, Consiliul Concurenței a emis Decizia nr. 71/17.12.2015 prin care a constatat că A. a încălcat dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Legea Concurenței, iar în temeiul art. 53 alin. (1) lit. a) a sancționat contravențional întreprinderea cu suma de 12.547 RON, reprezentând 0,57% din cifra de afaceri realizată în anul anterior sancționării. Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, susținerile recurentei-reclamante privind respectarea dispozițiilor Legii nr. 21/1996, din perspectiva caracterului de adeziune al contractelor încheiate cu Societatea B. România S.A. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996: "Sunt interzise orice înțelegeri între întreprinderi care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care: a) stabilesc direct sau indirect prețuri de cumpărare ori de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare". Din textul de lege anterior citat, rezultă că Legea concurenței nr. 21/1996 interzice acele înțelegeri care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească sau pe o parte a acesteia, neexistând nicio dispoziție expresă care să excludă contractele de adeziune din categoria înțelegerilor anticoncurențiale. Astfel, prin încheierea contractului de distribuție cu Societatea B. România S.A., recurenta și-a manifestat consimțământul cu privire la conținutul clauzelor din cuprinsul acestuia, prezumându-se că acestea (inclusiv cele anticoncurențiale), chiar dacă nu au fost negociate, au fost acceptate ca atare de către reclamantă. Semnarea unui contract de adeziune nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere, reclamanta având posibilitatea de a nu încheia contractul, în condițiile în care acesta cuprindea clauze anticoncurențiale. Neîntemeiate sunt și susținerile reclamantei privitoare la inexistența unor efecte produse de clauzele anticoncurențiale, ca urmare a nepunerii în executare a contractului de distribuție (nerealizarea vreunei vânzări a produselor ce fac obiectul contractului, neparticiparea reclamantei la licitații având ca obiect distribuirea produselor furnizate de Societatea B. România S.A.). Prin prisma conținutului clauzelor cuprinse în contractul de distribuție încheiat cu Societatea B. România S.A. și a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în speță a fost reliefată existența unei înțelegeri anticoncurențiale prin obiect, constând în stabilirea prețurilor pentru cumpărătorul final, caz în care răspunderea contravențională intervine independent de efectul unei astfel de înțelegeri (efectul este prezumat de lege), fiind, astfel, irelevant dacă părțile au pus în aplicare sau nu dispozițiile contractuale incriminate. Împrejurarea că recurenta-reclamantă nu a executat întocmai prevederile contractuale, fără a fi considerată clauză exoneratoare de răspundere, a fost avută în vedere la individualizarea sancțiunii aplicate. După cum în mod corect s-a menționat și în considerentele sentinței recurate, obiectul și efectul anticoncurențial, astfel cum rezultă din legislația incidentă și din jurisprudență, reprezintă condiții alternative, iar nu cumulative, motiv pentru care, la stabilirea existenței unei fapte anticoncurențiale, în cazul unei înțelegeri prin obiect, este suficient ca autoritatea de concurență să dovedească faptul că înțelegerea anticoncurențială a avut ca obiect fixarea prețurilor, nefiind obligată să analizeze și potențialele efecte ale unor astfel de înțelegeri, întrucât se prezumă că ele afectează concurența prin simpla lor inserare în contracte. În aceeași notă argumentativă, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate și susținerile recurentei-reclamante privitoare la voința reală a părților semnatare ale contractului de distribuție, precum și cele privitoare la caracterul recomandat, iar nu impus, al prețurilor de revânzare. Pe de-o parte, aceste susțineri nu țin seama de natura înțelegerii anticoncurențiale ce a fost constatată de către autoritatea de concurență, faptele reținute în sarcina reclamantei fiind sancționate atunci când se creează o situație de pericol asupra mediului concurențial, chiar în lipsa efectelor propriu-zise și independent de voința și scopul urmărit de părți prin semnarea convenției. Pe de altă parte, instanța de fond a reținut în mod corect, iar recurenta-reclamantă nu a prezentat contraargumente valide, că prețurile stabilite prin contractul încheiat cu furnizorul nu au caracter recomandat, ci impus, având în vedere faptul că părțile au prevăzut în cuprinsul contractului un mecanism de monitorizare de către furnizor a aplicării acestor clauze, precum și posibilitatea de sancționare a recurentei-reclamante, în cazul nerespectării obligației de comercializare a produselor la prețurile din lista emisă de furnizor. Este evident că aceste clauze înlătură libertatea decizională a reclamantei, care este împiedicată să revândă produsele achiziționate de la Societatea B. România S.A. la un preț liber stabilit și să intre, astfel, în concurență chiar cu importatorul. Acceptând sa revândă la preturile impuse de furnizor, reclamanta și-a limitat propria libertate de stabilire a prețurilor, acceptând, totodată, și riscul de a nu putea intra într-o competiție adecvată cu alți potențiali distribuitori ai acelorași produse. Cu privire la criticile vizând individualizarea sancțiunii, Înalta Curte consideră că încadrarea faptei anticoncurențiale analizate în categoria faptelor de gravitate medie este justificată, dată fiind perioada îndelungadă de desfășurare a acestor înțelegeri. Conform dispozițiilor art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea concurenței, încălcarea art. 5 alin. (1) se sancționează cu amendă de la 0,5% până la 10 % din cifra de afaceri totală realizată de întreprinderile implicate în anul anterior sancționării. Or, recurenta a fost sancționată cu amendă în cuantum de 12.547 RON, reprezentând 0,57% din cifra de afaceri realizată în anul anterior sancționării, neputându-se reține că, în aprecierea sa, Consiliul Concurenței a acționat cu exces de putere, în sensul pe care art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 îl conferă acestei sintagme. Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată a fost corect și amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 727 din 3 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.