ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4741/2019

Ședința publică din data de 15 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 07 decembrie 2016 sub nr. x/2016 pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Timișoara anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.11.2016, emisă de către D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara și ridicarea măsurilor asigurătorii dispuse prin Decizia de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/22.11.2016, emisa de către D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 97 pronunțată în data de 23 martie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Reșița, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Timișoara, a anulat în parte Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.11.2016, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Timișoara, a dispus ridicarea măsurilor asigurătorii cu privire la următoarele bunuri: imobil reprezentând construcție în suprafață de 182 mp și teren intravilan în suprafață de 331 mp, situate în Reșița, Piața Republicii nr. 27 și înscrise în C.F. nr. x Reșița; imobil reprezentând atelier reparații și revizii trafo și teren în suprafață de 5.331 mp, situate în Reșița și înscrise în C.F. nr. x Reșița, imobil reprezentând uzina electrică în regim P + 1M, construcție anexă bazin apă și teren în suprafață de 2.572 mp, situate în Poiana Mărului și înscrise în C.F. nr. x Zăvoi, a respins în rest acțiunea și a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. Reșița, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea în tot a acțiunii.

A susținut reclamanta că este pe lista contribuabililor mijlocii administrați de DGRFP Timișoara Administrația pentru Contribuabili Mijlocii începând cu data de 1 februarie 2016, deci anterior emiterii Deciziei de impunere nr. x/31.10.2016 și a Deciziei de instituire măsuri asigurătorii nr. 19/14.11.2016 de către A.J.F.P. Caras-Severin - Inspecție Fiscală - Serviciul de inspecție fiscală nr. 2.

Deci, dacă A.J.F.P. Caraș-Severin - Inspecție Fiscală - Serviciul de inspecție fiscală nr. 2 a fost organ competent în efectuarea inspecției fiscale și în emiterea Deciziei de impunere nr. x/31.10.2016 și a Deciziei de instituire măsuri asigurătorii nr. 19/14.11.2016, deși societatea era în administrarea DGRFP Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, dispunerea și instituirea ulterioară de către această structură a măsurilor asigurătorii nu are nici o bază legală și factuală. Dacă DGRFP Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii ar fi fost organul competent, atunci această structură era cea care trebuia să fie emitentul Deciziei de impunere nr. x/31.10.2016, având în vedere că preluarea s-a realizat începând cu februarie 2016 iar decizia a fost emisă în octombrie 2016, deci ulterior preluării în administrare de către DGRFP Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii.

În ceea ce privește considerentele instanței de fond față de criticile sale vizând nemotivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.11.2016 emisă de D.G.RF.P. Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, a solicitat a se constata că sunt eronate și contradictorii, încălcând și aplicând în mod greșit legea, cu ignorarea faptului că motivarea actelor administrative reprezintă o condiție de valabilitate a acestora.

Astfel, în cuprinsul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii 396/22.11.2016 a D.G.R.F.P. Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timișoara, la motivele dispunerii măsurii asigurătorii, organul emitent s-a mulțumit să reitereze textul legal, respectiv "s-a constatat pericolul să vă sustrageți de la urmărire sau să vă ascundem ori să vă risipiți patrimoniul periclitând și îngreunând considerabil colectarea" fără însă indica în concret pe ce se bazează aceste constatări. Totodată se menționează că se dispun măsuri asigurătorii întrucât s-a constatat existența unor fapte ce ar putea întruni elementele constitutive ale unor infracțiuni.

Or, asemenea motive nu pot fi încadrate în art. 213 alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 207/2015, deoarece rațiunea pentru care legiuitorul a impus în sarcina organului fiscal obligația motivării este tocmai pentru a dovedi existenta unor cazuri excepționale referitoare la sustragerea sau risipirea de către debitoare a patrimoniului său.

În speță de față, organul fiscal trebuia să arate cu claritate motivele de natură a justifica situația excepțională, din care să rezulte fără echivoc că există pericolul să se sustragă de la urmărire, să ascundă ori să risipească patrimoniul, periclitând și îngreunând colectarea. O astfel de motivare nu se regăsește în decizia contestată deoarece în speță nu există nici o situație excepțională, obiectivă, prin care organul fiscal a fost și este împiedicat de către societate la activitatea de colectare sau vreo dovada că se sustrage de la urmărire, își ascunde sau își risipește patrimoniul.

Astfel, dacă în cursul anului 2014 instituirea de măsuri asigurătorii a fost nejustificată, nu se poate susține că aceasta a devenit necesară după 2 ani, în condițiile în care nu s-a sustras de la urmărire, de la plata taxelor și impozitelor, nu și-a risipit patrimoniul, nu a periclitat și îngreunat niciodată colectarea, aspecte reținute și de procurorul de caz în analiza dosarului penal instrumentat împotriva sa, la plângerea organelor fiscale.

Având în vedere faptul ca organul de inspecție fiscală, consideră că înregistrările efectuate în contabilitatea S.C. A. S.R.L. sunt eronate, societatea nedeținând facturi sau alte documente care să conțină elemente de natura a dobândi calitatea ce document justificativ, considerând că aceste operațiuni nu puteau fi înregistrate în contabilitate, fiind incidente prevederile pct. 2 din NM ale Ordinului 3512/2008, art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 82/1991 rep., art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, aplicabil anului 2013, art. 21 alin. (1) și alin. (4) lit. f) și m) din Legea nr. 571/2003. A învederat faptul că societatea nu deține întreaga evidența contabilă, aceasta fiind ridicată de către PIICOT CS, astfel încât nu au fost prezentate organului de control documentele justificative privind operațiunile de achiziții de obiecte de inventar, materiale auxiliare, prestări servicii. Precizează că împuternicitul societății a adus la cunoștința organelor fiscale că societatea nu mai deține nici un document financiar contabil deoarece toate documentele societății au fost ridicate în original de către organele de cercetare penală cu ocazia perchezițiilor efectuate în data de 27.01.2016, în dosarul penal nr. x/2014 al DIICOT Caraș-Severin, în care se efectuează cercetări față de societate.

În finalul susținerilor sale arată că au menționat existența unor măsuri asigurătorii, instituite în cadrul dosarului penal, pe care instanța de fond în mod corect le-a apreciat întemeiate, întrucât acestea vizează aceleași creanțe fiscale, fiind lipsit de rațiune ca pentru aceleași fapte și pentru aceeași datorie să fie instituite, pe aceleași bunuri, aceleași măsuri asigurătorii, însă de organe diferite, anulând în parte decizia contestată sub acest aspect.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, urmând a-l admite, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.11.2016 emisă de pârâta DGRFP Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Timișoara, s-a dispus instituirea sechestrului asiguratoriu asupra mai multor imobilele și asupra sumelor datorate de terții Universitatea Eftimie Murgu Reșița (98.208 RON) și DGRFP Timișoara (543.438,624 RON).

Intimata-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.11.2016 emisă de pârâta DGRFP Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Timișoara, solicitând anularea acesteia ca nelegală și netemeinică.

Instanța de fond a admis în parte acțiunea apreciind că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea de către organul fiscal art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, doar cu privire la bunurile aflate deja sub sechestru, instituit în dosarul penal, respingând în rest cererea pentru poprirea sumelor de bani datorate de terți sau pentru imobilele care nu fac obiectul sechestrului din dosarul penal.

În ordinea juridică internă, dar și europeană, s-a apreciat că motivarea actului administrativ are o funcție de transparență în profitul adresantului actului respectiv de natură nu numai a asigura dreptul la informație și posibilitatea verificării acurateței și efectelor, dar și de natură a permite efectuarea controlului judecătoresc, constituind și o garanție a respectării principiilor de subsidiaritate sau proporționalitate. Motivarea în fapt și în drept a actului administrativ reprezintă o cerință imperativă a legii.

În cauză, aceste condiții nu au fost îndeplinite. Deși în decizia contestată s-a consemnat în mod expres că există pericolul ca debitorul să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea creanțelor, nu s-au redat circumstanțele factuale concrete la secțiunea "Motivarea dispunerii măsurilor asigurătorii". Singurele aspecte de fapt indicate în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii supusă controlului judecătoresc constau în aceea că:

"S.C. A. S.R.L. a înregistrat în evidența contabilă o serie de tranzacții care dau naștere unei situații artificiale majorând nejustificat TVA și cheltuielile cu serviciile, cu consecința diminuării obligațiilor bugetare" precum și faptul că "în timpul inspecției fiscale au fost constatate fapte ce ar putea întruni elementele constitutive ale unei infracțiuni". Celelalte aspecte reținute în motivarea în fapt a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii privesc aspecte de identificare a bunurilor și sumelor de bani existente în patrimoniul recurentei și asupra căror urmează a se dispune măsurile asigurătorii

În conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală:

"(…)

Art. 6 - Dreptul de apreciere - (…)

(2) Organul fiscal își exercită dreptul de apreciere în limitele rezonabilității și echității, asigurând o proporție justă între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia.

(…)

Art. 213 - Poprirea și sechestrul asigurător

(1) Măsurile asigurătorii prevăzute în prezentul capitol se dispun și se duc la îndeplinire, prin procedura administrativă, de organul fiscal competent.

(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepționale, respectiv în situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispozițiile art. 231 rămân aplicabile. Măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut la art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), după caz, ori la expirarea perioadei de suspendare a executării silite.

(2

1

) Prin excepție de la prevederile alin. (2), nu se dispun măsuri asigurătorii pentru debitorul aflat sub incidența legislației privind insolvența sau când acesta nu deține active patrimoniale urmăribile.

(3) Aceste măsuri pot fi luate și înainte de emiterea titlului de creanță, inclusiv în cazul efectuării de controale sau al antrenării răspunderii solidare. Măsurile asigurătorii dispuse atât de organele fiscale competente, cât și de instanțele judecătorești ori de alte organe competente, dacă nu au fost desființate în condițiile legii, rămân valabile pe toată perioada executării silite, fără îndeplinirea altor formalități. Odată cu individualizarea creanței și ajungerea acesteia la scadență, în cazul neplății, măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii.

(4) Măsurile asigurătorii se dispun prin decizie emisă de organul fiscal competent. În decizie organul fiscal precizează debitorului că prin constituirea unei garanții la nivelul creanței stabilite sau estimate, după caz, măsurile asigurătorii vor fi ridicate.

(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

(6) Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător (…)".

Instanța de fond în mod eronat a înlăturat susținerile reclamantei privind neîndeplinirea cerințelor prev. de art. 213 alin. (2) și (5) sau art. 6 din Codul de procedură fiscală pentru toate bunurile și a reținut că decizia este anulabilă doar pentru imobilele ce se suprapun cu Ordonanța de aplicare a sechestrului din data de 02.02.2016.

Așa cum s-a arătat anterior, din conținutul Deciziei de instituire a măsurii asigurătorii nr. 396/22.11.2016 emisă de intimata-pârâtă rezultă că acest act administrativ nu este motivat în fapt, argumentele aduse în cuprinsul său putând justifica eventual emiterea unei decizii sau sesizarea organelor de urmărire penală însă nefiind de natură a evidenția existența pericolului ca recurenta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea datoriei fiscale, cu atât mai mult cu cât fusese emisă Ordonanța de aplicare a sechestrului pe bunurile contribuabilului în data de 02.02.2016 în dosarul penal nr. x/2014 aflat pe rolul Parchetul de pe lângă ICCJ - DIICOT, Biroul Teritorial Caraș-Severin.

Motivarea actului administrativ constituie o garanție esențială contra arbitrariului administrației publice și se impune, în special, în cazul actelor prin care se modifică sau se suprimă drepturi sau situații juridice individuale și subiective. Motivarea trebuie să conțină elementele de fapt și de drept care să permită, pe de o parte, verificarea temeiurilor și efectelor actului administrativ, precum și a proporționalității măsurii cu împrejurările în care a fost dispusă și cu interesul public pe care este chemată să îl ocrotească, iar pe de altă parte să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate.

În jurisprudență s-a reținut în mod constant că amploarea și detalierea motivării depind de natura actului adoptat sau emis și de circumstanțele fiecărui caz, o motivare insuficientă sau greșită fiind considerată echivalentă cu lipsa motivării.

Simpla trimitere la prevederile legale, fără nicio referire la existența și natura cazului excepțional prevăzut de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, nu acoperă cerința motivării actului administrativ, pentru că nu permite verificarea limitei de demarcație între puterea discreționară și arbitrariu.

Înalta Curte constată că au fost încălcate dispozițiile 213 alin. (5) Codul de procedură fiscală iar, în aceste condiții, se află în imposibilitate de a verifica respectarea de către intimată a dispozițiilor art. 6 alin. (2) și art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Pentru aceste considerente, reținând că sentința a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza dispozițiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în tot hotărârea atacată și, în urma rejudecării cauzei, va admite acțiunea și va anula Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.11.2016, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Timișoara și dispune ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 97 din 23 martie 2017 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința și rejudecând cauza:

Admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Reșița, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Timișoara.

Anulează Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/22.11.2016, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația pentru Contribuabili Mijlocii Timișoara și dispune ridicarea măsurilor asigurătorii instituite prin aceasta.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 octombrie 2019.