ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4261/2020

Ședința publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la data de 23.09.2019 sub nr. x/2019 reclamantul A. și Personalului Contractual din Ministerului Afacerilor Interne, în numele și pentru membrii de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN. OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG. HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., QQQ., RRR., SSS., TTT., UUU., VVV., WWW., XXX., YYY., ZZZ., AAAA. BBBB., CCCC., DDDD., EEEE., FFFF., GGGG., HHHH., IIII. și JJJJ. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

- obligarea pârâtului la aplicarea Legii nr. 284/2010 în perioada cât aceasta a fost în vigoare, în sensul acordării și plății către reclamanți a tuturor sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și a tuturor celorlalte drepturi salariale la care aveau dreptul în perioada de aplicare a legii; obligarea pârâtei la acordarea către reclamanți a compensației de risc/pericol deosebit, în cuantum de 30%, calculată la salariul de funcție, începând cu 11.03.2016 până la aplicarea acestui element salarial conform Legii nr. 153/2017;

- obligarea pârâtului la aplicarea Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, în sensul acordării și plății către reclamanți a tuturor sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și a tuturor celorlalte drepturi salariale la care au dreptul conform acesteia; obligarea pârâtei la acordarea către reclamanți a compensației de risc/pericol deosebit, în cuantum de 30%, calculată la salariul de funcție, începând cu 01.07.01.2017; obligarea pârâtei la acordarea către reclamanți a majorării salariului de funcție cu 7,5%, conform art. 19 din Anexa VI la Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.07.2017; obligarea pârâtului la acordarea către reclamanți a majorării salariului de funcție cu 12,5%, conform art. 23 din Anexa VI la Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.07.2017;

- obligarea pârâtului la aplicarea prevederilor Legii nr. 153/2017, începând cu data de 01.07.2017, în mod special a art. 7 alin. (1) lit. b) raportat la art. 1. din H.G. nr. 1/2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, în sumă de 1450 RON, respectiv raportat la art. 1 din H.G. nr. 846/29 noiembrie 2017 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, în sensul garantării/plății unui salariu de funcție, fără adaosuri - sporuri, indemnizații, compensații ori alte tipuri de majorări salariale - la un nivel egal sau mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară în sumă de 1900 RON, respectiv raportat la art. 1 din H.G. nr. 937/07.12.2018, în sensul garantării/plății unui salariu de funcție, fără adaosuri - sporuri, indemnizații, compensații ori alte tipuri de majorări salariale -la un nivel egal sau mai mare decât salariul de bază minim brut pe țară în sumă de 2080 RON și 2.350 RON pentru personalul încadrat pe funcții pentru care se prevede nivelul de studii superioare, cu vechime în muncă de cel puțin un an în domeniul studiilor superioare; obligarea pârâtului la acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adaosuri) prin raportare la salariul de funcție stabilit la 1450 RON pentru perioada 01.02.2017-31.12.2017; obligarea pârâtei la acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adaosuri) prin raportare la salariul de funcție stabilit la 1900 RON pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018; obligarea pârâtului la acordarea sumelor compensatorii cu caracter tranzitoriu (adaosuri) prin raportare la salariul de funcție stabilit la 2080 RON și 2.350 RON pentru personalul încadrat pe funcții pentru care se prevede nivelul de studii superioare, cu vechime în muncă de cel puțin un an în domeniul studiilor superioare.

- obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale dintre salariile efectiv încasate și salariilor cuvenite conform Legii nr. 284/2010, pentru perioada cât aceasta a fost în vigoare, respectiv conform Legii nr. 153/2017, începând cu 01.07.2017, actualizate cu rata inflației, împreună cu dobânzile legale aferente.

Prin încheierea de ședință din data de 03.12.2019 instanța a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată cu privire la mai mulți dintre reclamanți, printre care și reclamanta N., dispunând formarea unui nou dosar cu privire la aceasta, care urma să fie repartizat aceluiași complet, respectiv dosarul nr. x/10.12.2019.

2.1. Prin sentința nr. 15 din data de 14.01.2020 pronunțată de Tribunalul Caraș - Severin, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, s-a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Caraș-Severin și a fost declinată competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Mehedinți.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Caraș-Severin a reținut că prin dispozițiile art. 10 alin. (3) si 4 din Legea nr. 554/2004 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212 din 25 iulie 2018, aplicabile în raport de data introducerii prezentei acțiuni, legiuitorul a stabilit o competenta teritorială absolută în raport de domiciliul reclamantului (în cazul de față), apreciindu-se că este competent din punct de vedere teritorial, Tribunalul Mehedinți, instanta competentă material și din perspectiva obiectului cererii.

2.2. Prin sentința nr. 98 din 29 mai 2020 pronunțată de Tribunalul Mehedinți s-a admis excepția necompetenței teritoriale a cererii formulate de reclamantul A. și Personalului Contractual din M.A.I., în numele și pentru N., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, în favoarea Tribunalului Caraș-Severin.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență între cele două instanțe, s-a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului de competență.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a apreciat că Decizia nr. 31/2019 pronunțată de completul pentru soluționarea recursului în interesul legii se referă la excepția de necompetență materială ce nu a fost invocată în termenul legal, dar considerentele sale se aplică deopotrivă și pentru excepția necompetenței teritoriale exclusive.

Așadar, efectul neinvocării excepției necompetenței cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii este acela că instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza, Tribunalul Caraș-Severin având obligația să invoce excepția necompetenței teritoriale sau eventual să acorde un termen pentru lămuriri suplimentare, în condițiile articolului 131 alin. (2) din C. proc. civ., neprocedând astfel, necompetența fiind acoperită definitiv nemaiputând fi invocată în tot cursul procesului.

În concluzie, pentru cele două argumente, respectiv faptul că a operat o prorogare legală de competență în baza art. 123 alin. (3) C. proc. civ. și faptul că prima instanță învestită a lăsat să treacă momentul limită în care ar fi putut invoca excepția necompetenței teritoriale, s-a considerat că Tribunalul Caraș-Severin trebuia să soluționeze prezentul dosar.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o acțiune formulată de sindicat pentru un număr de 87 de reclamanți, toți salariați ai Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara, aceștia pretinzând de la pârâtul angajator recalcularea și plata drepturilor salariale conform Legii nr. 284/2010, pentru perioada cât a fost în vigoare, respectiv a Legii nr. 153/2017.

Înalta Curte constată că acțiunea a fost formulată de A. și Personalului Contractual din Ministerul Afacerior Interne, în numele membrilor săi de sindicat, printre care și reclamanta N., acțiunea fiind disjunsă cu privire la aceasta.

Instanțele aflate în conflict s-au constatat necompetente teritorial în raport cu sediul/domiciliul reclamantei, dând interpretări diferite reglementărilor legii speciale a contenciosului administrativ, respectiv dispozițiilor C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă.

Reține Înalta Curte că, potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., atunci când o instanță se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis instanței judecătorești necompetente, ca o consacrare a principiului soluționării cauzei cu celeritate.

Este adevărat că hotărârea de declinare nu are autoritate de lucru judecat în fața instanței căreia îi este înaintat dosarul, aceasta din urmă putând, la rândul ei, să invoce propria necompetență, urmând ca problema competenței să fie tranșată pe calea regulatorului de competență, însă, eventualele erori pe care le-ar conține hotărârea de declinare a competenței pot să fie îndreptate doar de instanța de control judiciar, cu ocazia exercitării căilor de atac împotriva hotărârii prin care s-a rezolvat fondul cauzei, iar nu de către instanța de trimitere, care, deși trebuia să procedeze potrivit 131 alin. (1) din C. proc. civ., a acționat ca o instanță de recurs.

Astfel, Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 118 din 1 martie 2013, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat și că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare, instanța competentă teritorial în soluționarea conflictelor de muncă în cazul acestor acțiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Având în vedere numărul mare de conflicte de competență cu care a fost sesizată instanța supremă, asupra acestei probleme de drept, la data de 22 mai 2017, în ședința de unificare a practicii secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit cu titlu de principiu că, în materia contenciosului administrativ, în acțiunile formulate de sindicate în numele membrilor lor, competența de soluționare a cauzei se stabilește în funcție de dispozițiile speciale prevăzute de art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare de la acea dată, cu exercitarea dreptului de opțiune al reclamantului.

Această chestiune a fost ulterior reglementată prin Legea nr. 212/2018, în sensul introducerii alin. (4) al art. 10 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia competența teritorială de soluționare a cauzei se va respecta și atunci când acțiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.

Înalta Curte reține că, în cauza de față, sindicatul acționează în numele membrilor săi, menționați în tabelul anexat cererii, în baza unei împuterniciri din partea reclamanților, organizația fiind reprezentantul acestora în fața instanței.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost acestea modificate prin Legea nr. 212/2018, reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanței de la domiciliul sau sediul său.

Așa fiind, suntem în prezenta unei necompetențe teritoriale exclusive, de ordine publică, prevăzută de dispoziții speciale, pe care părțile nu o pot înlătura, iar instanța o poate invoca din oficiu în condițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce privește Decizia nr. 1/21.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, instanța constată că aceasta se referă strict la interpretarea art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv a unei norme de competență reglementată de codul muncii și la recunoașterea calității procesuale active a organizației sindicale.

Argumentele deciziei pronunțate în interesul legii se referă la ocrotirea interesului membrului de sindicat prin recunoașterea legitimității procesuale a organizației de sindicat, chiar în lipsa unui mandat expres și, pe cale de consecință, stabilirea competenței, în această ipoteză, la sediul sindicatului.

Prin urmare, față de cele arătate anterior, în raport de dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 212/2018, având în vedere domiciliul reclamantei din prezentul dosar, Înalta Curte constată că instanța competentă să soluționeze cauza, în fond, este Tribunalului Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a II-civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții N., A. și Personalului Contractual din M.A.I. și pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Timișoara în favoarea Tribunalului Mehedinți, secția a II-civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 septembrie 2020.