ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3349/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28.07.2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C. și Institutul Cultural Român,

- (1) anularea rezultatului contestației la proba de selecție a dosarelor de înscriere pentru ocuparea postului de expert gradul 1 A la Direcția Comunicare si IT, Compartiment Relații cu Presa-2 posturi,

- (2) anularea rezultatului concursului organizat de ICR în lunile lunie- iulie 2016 pentru ocuparea a doua posturi de expert gradul 1 A la Direcția Comunicare si IT, Compartiment Relații cu Presa, afișat pe site-ul ICR la data de 18.07.2016; anularea deciziei/hotărârii prin care a fost validat concursul organizat de ICR în luna iunie- iulie 2016 pentru ocuparea a doua posturi de expert gradul 1 A la Direcția Comunicare si IT, Compartiment Relații cu Presa si pe cale de consecința sa invalidați concursul pentru ocuparea acestor doua posturi,

- (3) obligarea intimatului sa organizeze unui nou concurs pentru ocuparea a doua posturi de expert 1 A la Direcția Comunicare si IT, Compartiment Relații cu Presa,

- (4) obligarea intimatului la plata sumei de 10.000 de RON, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 3532 din 6 octombrie 2017, Curtea de Apel București a admis în parte acțiunea, a anulat rezultatul contestației la proba de selecție a dosarelor de înscriere pentru aprobarea postului de expert gradul I A la Direcția Comunicare și IT, Compartimentul Relații cu Presa-2 posturi pentru concursul organizat de pârât, în perioada iunie- iulie 2016.

A anulat rezultatul concursului organizat de pârât în perioada iunie- iulie 2016, pentru ocuparea a două posturi de expert gradul I A la Direcția Comunicare și IT, Compartimentul Relații cu Presa, afișat pe site-ul pârâtului la data de 18.07.2016.

A anulat decizia prin care a fost validat concursul organizat de pârât în perioada iunie- iulie 2016, pentru ocuparea a două posturi de expert gradul I A la Direcția Comunicare și IT, Compartimentul Relații cu Presa.

A respins petitele 3 și 4 ale cererii de chemare în judecată, ca nefondate.

A obligat pârâtul ICR să plătească reclamantului suma de 1.190 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

2.1. Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Institutul Cultural Român a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului său, recurenta pârâtă susține că hotărârea atacată este afectată de motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 4 și 8 C. proc. civ.

O primă critică la adresa sentinței vizează modalitatea de soluționare a excepției prematurității acțiunii, apreciind recurenta că în mod greșit a procedat prima instanță, respingând această excepție, deși reclamantul nu a îndeplinit procedura prealabilă anterior învestirii instanței de contencios administrativ ci concomitent cu introducerea acțiunii.

În privința mtivului de casare reprezentat de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă susține că în mod greșit a fost admisă acțiunea reclamantului.

În ceea ce privește temeinicia contestației dlui A., în raport cu prevederile art. 1 aliniatul 1 din Legea nr. 554/2004, recurenta pârâtă apreciazăcă reclamantul nu a dovedit și nu a indicat care ar fi vătămarea produsă de către ICR prin faptul că i-a respins dosarul de candidatură pentru a ocupa postul de expert în cadrul Direcției Comunicare și IT.

Arată recurenta pârâtă că reclamantul avea calitatea de salariat la firma D., iar în perioada 14.04.2016-13.07.2016 a fost detașat pe postul de expert la Direcția Comunicare și IT din cadrul Institutului Cultural Român. Este de principiul dreptului administrativ, că acțiunea în contencios administrativ nu este una în constatarea nelegalității unui act administrativ de către instanță, ci una în dovedirea cerințelor dreptului sau interesului vătămat. Acest aspect nu a fost analizat de către instanța de fond care a procedat la analiza probelor în prezenta cauza fără a solicita dovedirea de către reclamant dreptului/a interesului vătămat. În condițiile în care instanța de fond a decis respingerea daunelor morale pretinse de reclamant, consideră recurenta că dreptul vătămat de reclamant nu este justificat, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Un alt aspect, care trebuie analizat de instanță este faptul că la al doilea termen de judecată (10.02.2017), după administrarea probei testimoniale pentru dovedirea daunelor morale pretinse de reclamant și după administrarea tuturor probelor solicitate de părți, instanța de fond a rămas în pronunțare, urmând să pronunțe decizia cu privire la soluționarea contestației reclamantului în termen de două săptămâni. La data de 24.02.2017, cu ocazia deliberării, instanța de fond repune cauza pe rol, pentru a introduce din oficiu, în condițiile art. 78 alin. (4) C. proc. civ., persoanele care au câștigat concursul pentru cele două posturi de expert din cadrul Direcției Comunicare și IT. Cu toate apărările indicate de cei doi intervenienți forțați (E. și B.), instanța de fond a admis în parte contestația dlui A..

Cu privire la principiul transparenței, menționat în cuprinsul sentinței civile nr. 5522/2017, a actului administrativ din cadrul unui concurs de ocupare a unor posturi vacante, apreciază recurenta că acesta se referă strict la publicitatea concursului, nu și la obligația autorității administrative de a acorda participanților termene de remediere a neconformităților actelor din dosarul de candidatură depus.

Menționează recurenta că pentru a asigura egalitatea de tratament a tuturor candidaților, dosarele de candidatură au fost verifícate doar de comisiile de examinare, în cadrul etapei de selecție a dosarelor. ICR nu avea nicio obligație legală de a acorda un termen candidaților pentru corectarea/completarea documentelor din dosarul de candidatură în etapa de selecție sau de contestație a rezultatului selecției dosarelor.

În cazul dedus judecății comisia de examinare, numită prin Ordinul ICR nr. 223/2016, verificând dosarul de candidatură a dlui A., a constatat că documentul datat 22.06.2016 și intitulat declarație pe proprie răspundere nu putea fi considerat ca fiind un act valabil, deoarece nu este asumat prin semnătură de către declarant, iar din conținutul documentului lipseauelementele de identificare personală (CI serie/m, CNP, domiciliul/reședința declarantului).

Având în vedere faptul că acest document nu întrunea condițiile de validitate ale unui act juridic prin care să poată fi atrasă răspunderea declarantului cu privire la falsul în declarații, comisia de examinare a decis, în unamitate, respingerea dosarului de candidatură a reclamantului și a afișat rezultatul etapei de verificare a dosarelor la data de 28.06.2016

La data de 29.06.2016 reclamantul înregistrează, la Registratura ICR, sub nr. x/29.06.2016 declarația pe proprie răspundere, doar semnată, pe care o anexează împreună cu cazierul judiciar la contestația înregistrată la ICR sub nr. x/29.06.2016.

În vederea soluționării contestației reclamantului, comisia de soluționare a contestațiilor s-a întrunit la data de 30.06.2016 și a verificat toate documentele din dosarul de candidatură depus de domnul A..

Comisia a observat mai mult neconformități ale documentelor din dosarul reclamantului, consemnate de membrii comisiei în procesul-verbal or. 10696/30.06.2016, respectiv declarația pe proprie răspundere nu îndeplinește condițiile de formă ad validitatem și ad probationem, adeverința medicală nu este asumată de medic prin semnătură, iar în dosarul de candidatură sunt trei semnături diferite ale domnului A.. Pentru toate aceste motive comisia a decis respingerea contestației formulate de dl A., deoarece acesta nu a respectat prevederile art. 5 lit. g) și h) din Regulamentul de organizare a concursului pentru post vacant în cadrul ICR.

Fapta domnului A. de A. de a completa, în cadrul contestației cu privire la rezultatul selecției, dosarul de candidatură cu documente pe care nu le-a prezentat odată cu depunerea dosarului, nu își regăsește suportul legal în legislația incidență organizării concursurilor pentru ocuparea posturilor vacante corespunzătoare funcțiilor contractuale din cadrul instituțiilor bugetare.

Cu privire la prevederile art. 50 din regulamentul de concurs, recurenta susține că membrii comisiei de soluționare a contestațiilor pot modifica rezultatul selecției dosarelor doar dacă candidatul îndeplinește condițiile de concurs, dar aceasta nu înseamnă că pe calea contestației sunt admise probe noi care nu au fost depuse în prima etapă a selecției, ci membrii comisiei de soluționare a contestației reanalizează documentele verificate de membrii comisiei de selecție. Instanța a reținut corect că dispozițiile mai sus menționate se referă la condițiile de participare la concurs, dar condițiile de participare au fost aceleași pentru toți concurenții, iar membrii comisiei de selecție precum și cei ai comisiei de contestații nu au particularizat pentru vreunul dintre participanți aceste condiții.

Având în vedere motivele de fapt și de drept expuse, recurenta pârâtă solicită casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și respingerea acțiunii reclamantului, ca fiind neîntemeiată.

2.2. Prin recursul său, recurenta C. solicită casarea în parte a hotărârii atacate și respingerea în tot a acțiunii reclamantului, pentru considerentele pe larg arătate în memoriul de exercitare a căii de atac, ce nu vor fi redate în prezenta, dat fiind faptul că recurenta nu a timbrat propria cale de atac.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Odată cu întâmpinarea, în condițiile art. 491 C. proc. civ., intimatul a formulat și recurs incident, prin prin intermediul căruia critică soluția primei instanțe pe marginea modalității de soluționare a cererii de despăgubire, arătând recurentul reclamant, în esență, că soluția de respingere a acestui capăt de cerere reflectă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1385 alin. (4) și art. 1532 alin. (2) C. civ..

În ceea ce privește recursul exercitat de către recurenta C., Înalta Curte a invocat și admis excepția nulității acestuia, în ședința publică din 25 iunie 2020, constatând că recurenta nu a înțeles să se conformeze obligației de achitare a taxei judiciare de timbru.

Examinând recursul formulat de recurenta pârâtă, Înalta Curte constată că este fondat, în limitele și pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect cererea de anulare a rezultatului concursului organizat de ICR în lunile lunie- iulie 2016 pentru ocuparea a doua posturi de expert gradul 1 A Ia Direcția Comunicare si IT, Compartiment Relații cu Presa.

În esență, reclamantul a arătat că a participat la concursul organizat de instituția pârâtă în vederea ocupării unui post de expert gradul IA la Direcția Comunicare și IT, fiind respins în faza de selecție a dosarelor, cu o motivare lacunară, în sensul că nu a respectat dispozițiile art. 5 lit. g) și h) din regulamentul de concurs, respectiv a depus la dosarul candidaturii sale o declarație pe proprie răspundere nesemnată iar adeverința medicală nu cuprinde semnătura olografă a medicului emitent.

Reclamantul a contestat rezultatul selecției, contestația sa fiind respinsă în mod abuziv, a susținut reclamantul, instituția pârâtă acționând cu rea credință și în afara prevederilor regulamentare.

Astfel, reclamantul consideră că lipsa semnăturii declarației de proprie răspundere nu poate avea consecința respingerii candidaturii, fără ca instituția pârâtă să-i pună candidatului, în prealabil, obligația de a remedia omisiunea constatată iar în privința adeverinței medicale, reclamantul arată că în regulamentul de concurs nu se solicită ca aceasta să fie semnată de medicul emitent.

Soluționând acțiunea reclamantului, prima instanță a apreciat că este întemeiată parțial, astfel că a anulat rezultatul concursului organizat de pârât în perioada iunie- iulie 2016, pentru ocuparea a două posturi de expert gradul I A la Direcția Comunicare și IT, Compartimentul Relații cu Presa, afișat pe site-ul pârâtului la data de 18.07.2016 precum și decizia de validare a acestui concurs, respingând însă cererile subsidiare, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la organizarea unui nou concurs precum și la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit.

Pentru a pronunța această soluție, instanța fondului reține, cu privire la presupusa neîndeplinire a condiției prev. de art. 5 lit. g) din regulamentul de concurs, că, întra-adevăr, reclamantul a depus inițial declarația pe propria răspundere nesemnată, însă situația trebuia clarificată de pârât, în virtutea respectării principiului transparenței actului administrativ și al aplicării și interpretării prevederilor art. 50 din Regulamentul de organizare a concursului pentru posturile vacante, în sensul în care această dispoziție să nu fie lipsită de conținut, dispoziție care prevede în mod expres: "comisia de soluționare a contestațiilor, modifică rezultatul selecției dosarelor... în situația în care: a) candidatul îndeplinește condițiile pentru a participa la concurs, în situația contestațiilor formulate față de rezultatul selecției dosarelor".

Instanța reține că, aceste dispoziții se referă efectiv la condițiile de participare, și nu la aspectul pur formal al înscrisurilor - documentelor care atestă întrunirea condițiilor de participare, interpretare care se desprinde din dispozițiile art. 47-50 din Ordinul nr. 187/05.05.2016 emis de pârât, dosar, care se referă la soluționarea contestațiilor.

Pârâta trebuia să clarifice acest aspect formal al lipsei semnăturii declarației pe propria răspundere în procedura soluționării contestației, și anume dacă cererea de participare la concurs reprezintă actul de voință al reclamantului, cu atât mai mult, cu cât pârâta invocă aspectul constatării a mai multor specimene de semnătură în cadrul dosarului.

În ceea ce privește, presupusa neîndeplinire a condiției prev. de art. 5 lit. h) din regulamentul de concurs, respectiv nedepunerea "adeverinței medicale" se reține că respingerea dosarului pe acest aspect este nelegală, în condițiile în care reclamantul a depus adeverința medicală eliberată și parafată de medicul F., în data de 22.06.2016, purtând parafa medicului prin care s-a constatat că este clinic sănătos și nu se află în evidente cu boli cronice, psihice, organice sau transmisibile, dosar.

Este evidentă reaua-credință a pârâtului ICR, apreciază instanța fondului, în condițiile în care reclamantul a depus adeverința medicală care îndeplinește condițiile impuse de intimatul ICR, respectiv "adeverința medicală care să ateste starea de sănătate corespunzătoare, eliberată cu cel mult 6 luni anterior derulării concursului de către medicul de familie al candidatului sau de către unitățile sanitare abilitate. Această adeverință trebuie să conțină clar, numărul, data, numele emitentului si calitatea acestuia si sa respecte formatul standard stabilit de Ministerul Sănătății, dosar; (5 lit. h)."

Se reține că, în ceea ce privește aceasta adeverința medicală nu s-a solicitat de către ICR ca aceasta sa fie semnată de către medic, fiind suficientă parafarea acesteia.

Avându-se în vedere aspectele menționate anterior, instanța reține că acțiunea reclamantului este întemeiată în parte, în sensul celor mai sus arătate.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, pârâta Institutul Cultural Român a formulat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, criticând legalitatea acesteia din perspectiva caracterului inadmisibil al acțiunii, considerând pârâta, totodată, că hotărârea atacată reflectă greșita aplicare a normelor de drept material incidente în speță.

Constată Înalta Curte că excepția de prematuritate a acțiunii a fost respinsă de prima instanță prin încheierea din 25 noiembrie 2016 și nu prin sentința civilă nr. 3522 din 6 octombrie 2017, astfel că instanța de control judiciar nu se poate învesti în mod legal cu analiza criticilor recurentei pârâte împotriva unei încheieri interlocutorii ce nu a fost atacată în prezentul recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 235 C. proc. civ., sunt interlocutorii acele încheieri prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase.

Iar, în conformitate cu prevederile art. 466 alin. (4) C. proc. civ., aplicabile în mod corespunzător și în recurs, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.

În raport de aceste dispoziții și în contextul în care critica recurentei pârâte la adresa modalității de soluționare a excepției de prematuritate nu este însoțită de atacarea încheierii interlocutorii prin care a fost rezolvată această excepție, Înalta Curte constată că nu este legal învestită să se pronunțe asupra motivului de casare invocat de recurenta pârâtă sub acest aspect.

În schimb, este fondată critica recurentei pârâte la adresa legalității sentinței civile atacate, din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, analiza Înaltei Curți pornește de la situația de fapt necontestată în cauză, probatoriul administrat atestând faptul că recurentul reclamant a depus la dosarul de candidatură o declarație pe proprie răspundere olografă fără semnătură și o adeverință medicală ce nu cuprinde semnătura medicului emitent ci numai parafa acestuia.

Procedând la analiza dosarului de candidatură în faza de selecție a dosarelor, instituția pârâtă a constatat neîndeplinite condițiile prevăzute de art. 5 lit. g) și h) din Regulamentul de concurs, concluzie corectă, apreciază instanța de control judiciar, în raport de cuprinsul acestor dispoziții regulamentare, ce constituie norma de drept material aplicabilă speței.

În mod greșit susține prima instanță că autoritatea pârâtă a încălcat principiul transparenței, prin aceea că nu a luat act de înscrisurile depuse de către reclamant în etapa contestațiilor, considerentele hotărârii reflectând greșita înțelegere a principiului transparenței activității autorităților publice.

Potrivit dispozițiilor art. 8 din Codul administrativ, (1) în procesul de elaborare a actelor normative, autoritățile și instituțiile publice au obligația de a informa și de a supune consultării și dezbaterii publice proiectele de acte normative și de a permite accesul cetățenilor la procesul de luare a deciziilor administrative, precum și la datele și informațiile de interes public, în limitele legii.

(2) Beneficiarii activităților administrației publice au dreptul de a obține informații de la autoritățile și instituțiile administrației publice, iar acestea au obligația corelativă a acestora de a pune la dispoziția beneficiarilor informații din oficiu sau la cerere, în limitele legii.

O reglementare similară a principiului transparenței este cuprinsă în dispozițiile Legii nr. 53/2002 privind transparența decizională în administrația publică, din cuprinsul acestuia rezultând că aspectele esențiale ale acestui principiu sunt centrate în jurul obligației de informare cu privire a publicului cu privire la activitatea preconizată de administrația publică precum și în legătură cu obligația de consultare a persoanelor vizate, în prealabil adoptării actelor specifice competenței autorităților publice.

Particularizat concursurilor de recrutare, principiul transparenței nu poate presupune decât obligația autorității în cauză de a asigura în mod adecvat publicitatea concursului și implicit a regulilor specifice aplicabile, astfel că în mod greșit apreciază prima instanță faptul că refuzul recurentei pârâte de a accepta remedierea lipsurilor unui dosar de candidatură reprezintă o încălcare a acestui principiu, încălcarea acestui principiu având loc tocmai prin soluția pronunțată de instanță, după cum se va arăta în continuare.

Trebuie precizat faptul că, reglementând amănunțit condițiile de participare la concurs, Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului statuează, la art. 5 alin. (5), că "nedepunerea dosarului în termenul prevăzut sau depunerea unui dosar incomplet determină automat respingerea candidatului".

Această dispoziție, ca de altfel întregul Regulament, a fost adusă la cunoștința publicului, astfel că principiul transparenței este pe deplin respectat, eventualii candidați fiind informați cu privire la condițiile de participare la concurs și sancțiunea constatării neîndeplinirii acestor condiții.

În această ordine de idei și în contextul depunerii la dosarul de candidatură a unei declarații pe proprie răspundere ce nu cuprinde semnătura emitentului este evident caracterul incomplet al dosarului, întrucât înscrisul sub semnătură privată neînsoțit de semnătura autorului nu poate fi considerat nicidecum ca fiind un act juridic valabil, în privința asumării celor arătate în cuprinsul său.

În egală măsură, nici adeverința medicală anexată de reclamant candidaturii nu respectă exigențele dispozițiilor art. 5 lit. h) din Regulamentul de concurs, întrucât parafa medicului emitent nu suplinește lipsa semnăturii, codul de parafă atestând calitatea medicului emitent în timp ce prin semnătura olografă medicul respectiv își asumă întregul conținut al adeverinței medicale.

Prin urmare, instanța de control judiciar constată că reclamantul s-a aflat în situația reglementată prin dispozițiile art. 5 alin. (5) din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului, fiind de analizat, în continuare, în ce măsură este admisibilă completarea dosarului de concurs peste termenul prevăzut pentru depunerea candidaturilor.

În acest sens, prima instanță, considerând că recurenta pârâtă trebuia să clarifice aspectul formal al lipsei semnăturii declarației pe propria răspundere în procedura soluționării contestației, admite remedierea lipsurilor dosarului de candidatură, aspect ce denotă greșita aplicare a dispozițiilor art. 47 -50din Regulamentul de organizare și desfășurare a concursului, neexistând nicio dispoziție regulamentară de natură a permite candidatului remedierea lipsurilor dosarului de concurs, după termenul limită de depunere a candidaturilor.

Soluționând contestația formulată împotriva rezultatului selecției dosarelor, comisia de soluționare a contestațiilor verifică modalitatea de respectare a dispozițiilor art. 5 din Regulament în raport de actele depuse la dosarul de concurs în termenul stabilit de autoritate, neexistând, astfel, nicio obligație a instituției de a permite candidaților sau de a lua în considerare completarea dosarului de candidatură peste termenul prevăzut prin anunțul de organizare a concursului.

Îmbrățișarea punctului de vedere al reclamantului, însușit ca atare de prima instanță, conduce la încălcarea principiului transparenței și al egalității de tratament, primul principiu pentru că se permite comisiei de soluționare a contestațiilor să aplice reguli ce nu-și găsesc suportul în Regulamentul de organizare a concursului și nu au fost publicate iar al doilea, prin aceea că se oferă un avantaj nejustificat candidatului a cărui dosar este incomplet în raport de ceilalți candidați, care au îndeplinit cerințele autorității, în conformitate cu prevederile și termenele regulamentare.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția de anulare a rezultatului selecției dosarelor reflectă greșita aplicare a prevederilor Regulamentului de organizare a concursului, astfel că se impune casarea sentinței sub acest aspect, rejudecarea cauzei și respingerea cererii de anulare a rezultatelor concursului organizat de pârât în perioada iunie- iulie 2016, pentru ocuparea a două posturi de expert gradul I A la Direcția Comunicare și IT, Compartimentul Relații cu Presa.

În raport de modalitatea de soluționare a recursului principal, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident, prin intermediul căruia recurentul reclamant solicită rejudecarea capătului de cerere referitor la despăgubirile pretinse, fiind evident că pretenția de dezdăunare nu poate avea niciun suport în contextul în care cererea de anulare a actelor pretins vătămătoare este apreciată ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de C. împotriva sentinței nr. 3522 din 6 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul formulat de Institutul Cultural Român împotriva aceleiași sentințe.

Casează sentința recurată și, în rejudecare, respinge în tot acțiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Respinge recursul incident formulat de A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 iulie 2020.