ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1623/2020

Ședința publică din data de 12 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererile de chemare în judecată conexate, reclamantul A. pentru B. a solicitat desființarea rezoluțiilor emise de Inspecția Judiciară nr. x/2017, nr. x/2017, nr. x/2018 și nr. x/2018.

La data de 31.05.2019, terțul intervenient A., mandatarul părții reclamante, a formulat cerere de intervenție, arătând că înțelege să participe la proces pentru susținerea cererii de chemare în judecată și pentru admiterea tuturor demersurilor deja efectuate, dat fiind că nu reușește să o susțină pe reclamantă în calitate de mandatar, afirmând că a formulat o cerere care are caracterul unei intervenții principale.

Prin încheierea din data de 20 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de intervenție voluntară formulată de terțul intervenient C., ca inadmisibilă.

Împotriva acestei soluții a declarat recurs A., solicitând admiterea recursului, desființarea soluției date asupra cererii de intervenție și admiterea cererii de intervenție principală, astfel cum a fost motivată.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că instanța de fond în soluționarea cererii de intervenție a aplicat selectiv prevederile legale valabile la data introducerii cererii de chemare în judecată(28.11.2017) mai exact, numai cu privire la modul/termenul/calea de atac pe care are dreptul să o exercite în contextul respingerii cererii de intervenție.

Recurentul a susținut că nu i-a fost comunicat punctul de vedere întocmit de pârâtă la data de 19.06.2019 și față de faptul că instanța în timpul ședinței de judecată nu a făcut nicio mențiune cu privire la acest "punct de vedere", apreciază că aceasta echivalează cu un viciu de procedură, cu o soluționare nelegală a cererii sale de intervenție.

De asemenea, recurentul a apreciat că este de neînțeles poziția discriminatorie a instanței de fond care îi cenzurează într-un mod absurd modul de acțiune, întrucât a primit mandat din partea soției sale pentru a o susține din toate punctele de vedere, inclusiv pentru viitor în această cauză.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de recurent la acest termen de judecată, Înalta Curte reține că este neîntemeiată și urmează a fi respinsă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare:

Dispozițiilor Legii nr. 317/2004 prevăd în mod expres competența exclusivă de soluționare a contestațiile formulate împotriva rezoluțiilor emise de Inspecția Judiciară de către secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Justiție și Casație, secția de contencios administrativ și fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare.

Prin urmare, competența exclusivă a Curții de Apel București se referă doar la acțiunile în primă instanță.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Instanța de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta B. cu solicitarea de examinare a legalității unor rezoluții emise de Inspecția Judiciară.

A., mandatarul părții reclamante, a formulat cerere de intervenție, arătând că înțelege să participe la proces pentru susținerea cererii de chemare în judecată și pentru admiterea tuturor demersurilor deja efectuate, dat fiind că nu reușește să o susțină pe reclamantă în calitate de mandatar, precizând că a formulat o cerere care are caracterul unei intervenții principale.

Art. 61 C. proc. civ. deschide calea oricărei persoane care justifică un interes de a interveni într-un proces care se judecă între părțile originare. Intervenția este principală dacă persoana care intervine pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății.

Prin urmare, pentru a fi în prezența unei intervenții principale, terțul solicită intervenția într-un proces în curs de desfășurare, pentru a i se stabili sau a i se recunoaște un drept propriu.

În contenciosul administrativ, obiectul cererii de chemare în judecată constă, așa cum rezultă din art. 1 din Legea nr. 554/2004, în anularea unui act administrativ, recunoașterea dreptului subiectiv ori a interesului legitim vătămat prin emiterea acestuia de autoritatea publică emitentă și reparararea pagubei astfel cauzate.

În aceste circumstanțe, intervenția voluntară principală are o configurație specifică. Aceasta pentru că atât cererea de chemare în judecată cât și cererea de intervenție au același obiect principal, respectiv anularea aceluiași act administrativ, iar reclamantul și pârâtul nu se află pe poziții contradictorii, ambii având același interes și deziderat, respectiv anularea actului administrativ, intervenientul dobândind calitatea de reclamant numai în raport de pârâtul inițial. Ceea ce-i diferențiază însă este interesul procesual propriu și drepturile subiective ori interesele legitime proprii fiecăruia, vătămate prin același act administrativ, a căror recunoaștere tind a o obține prin anularea acestui act.

În aceste coordonate, se observă că recurentul nu justifică un interes procesual propriu în formularea cererii de intervenție, alegațiile sale demonstrând susținerea intereselor altei persoane pe care o reprezintă în cauză, în calitate de mandatar. Pe de altă parte, recurentul nu reclamă protecția jurisdicțională a unui drept subiectiv sau interes legitim propriu, vătămat prin actele administrative a căror anulare se solicită.

De asemenea, prima instanță a sesizat în mod corect că nu este admisibilă nici cererea de intervenție voluntară accesorie formulată, căci interesul terțului este exterior raportul juridic de drept administrativ în care se află părțile reclamantă și pârâtă, în sensul că eventuala soluționare a cererii de chemare în judecată prin respingere, cu consecința menținerii actelor litigioase, nu determină posibilitatea părții reclamante de a se îndrepta judiciar în vreun fel împotriva părții interveniente, după cum o asemenea posibilitate a unei acțiuni a părții pârâte îndreptate împotriva terțului intervenient nu există nici în ipoteza admiterii acțiunii.

Astfel, indiferent de modul de soluționare a cererii de chemare în judecată, nu rezultă că terțul intervenient evită prin formularea cererii de intervenție în dosarul de față viitoare consecințe judiciare rezultate din acțiuni civile declanșate de vreuna dintre părțile litigante ca efect al existenței actelor litigioase, motiv pentru care nu se poate recunoaște în beneficiul recurentului existența unui interes născut și actual în ceea ce privește acțiunea de contencios administrativ de față.

Față de cele arătate anterior, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile invocate de recurent referitoare la poziția discriminatorie a instanței care îi cenzurează modul de acțiune.

Înalta Curte constată că soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție nu este rezultatul unei aplicări eronate a dispozițiilor art. 61-62 C. proc. civ. și nici a unui viciu de procedură rezultat din necomunicarea punctului de vedere formulat de Inspecția Judiciară la data de 19.06.2019, întrucât la termenul de judecată din data de 20.06.2019 recurentul a fost prezent personal și a avut posibilitatea să solicite instanței să-i comunice un exemplar al acestui înscris depus de pârâtă. Deaspre depunerea la dosar a unui unui punct de vedere de către pârâtă, la data de 19.06.2019, părțile au fost înștiințate prin referatul cauzei făcut de grefierul de ședință, astfel cum reultă din practicaua încheierii de ședință din data de 20.06.2019.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod legal, prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție formulată de recurent, hotărârea recurată fiind pronunțată în acord cu dispozițiile legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din 20 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția de necompetență materială a instanței, invocată de recurentul A..

Respinge recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 20 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2020.