ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1535/2020

Ședința publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ si Fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., a solicitat modificarea Hotărârii nr. 539/18.11.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2015, cu privire la modul de soluționare al primului capăt de cerere referitoare la pretinsa schimbare a funcției după întoarcerea din concediul de creștere copil.

Prin sentința civilă nr. 3888 din data de 14.06.2016, Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 1402 din data de 18.04.2017 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1402 din data de 18.04.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., fără a invoca vreunul dintre cazurile de casare prev. de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub acest aspect se arată că pentru ca instanța de judecată să se pronunțe în sensul aplicabilității dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 era necesar ca aceasta să aprecieze asupra existenței sau nu a unei fapte discriminatorii.

Pentru ca o faptă să poată fi considerată discriminare este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

- să existe un tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile);

- să existe un criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

- tratamentul diferențiat să aibă drept scop restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții egale, a unui drept recunoscut de lege;

- tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim.

Cu privire la prima condiție, atât instanța de fond, cât și CNCD nu au demonstrat existența unui tratament diferențiat ce ar fi fost exercitat asupra reclamantei B., ci s-au raportat la un singur criteriu, respectiv cel al stării de maternitate.

Legea egalității de tratament care are în vedere nu discriminarea, ci tratamentul inechitabil, stabilește că nu orice tratament diferențiat care are ca urmare un dezavantaj, trebuie să fie discriminatoriu, fiind necesară inexistența unei cauze justificatoare pentru aceasta.

Însă, în speța de față, singura cauză care a determinat modificarea organigramei a constat în repoziționarea recurentei-reclamante în virtutea fuziunii intervenită între C. S.A. și D. S.A., căci, în considerarea preluării de către C. S.A. a unui portofoliu de contracte de credit absolut semnificativ, activitatea de colectare debite a societății a crescut în aceeași măsură, determinând modificări în cadrul societății, printre acestea numărându-se și crearea unor noi poziții în organigramă.

Cu privire la cea de-a doua condiție, recurenta-pârâtă arată că nu s-a demonstrat legătura de cauzalitate dintre modificarea organigramei și starea de maternitate a pârâtei, având în vedere că la data de 18.03.2015 pârâta a fost înștiințată cu privire la desființarea postului ocupat, la data de 19.03.2015 aceasta a transmis o notificare prin care a solicitat suspendarea contractului de muncă pe termen de un an cu motivarea efectuării concediului de maternitate, după care la data de 20.04.2015 a solicitat revenirea la locul de muncă.

Față de aceste aspecte solicită să se constate că starea de maternitate a pârâtei nu intervenise la data modificării organigramei, singurul raționament constând exclusiv în sporirea activității societății.

Cu privire la cea de-a treilea condiție referitoare la tratamentul diferențiat, recurenta-reclamantă arată că în mod greșit a reținut prima instanță că scopul modificării organigramei ar fi fost acela al retrogradării pârâtei din funcția deținută.

Retrogradarea dintr-o funcție a unui angajat, astfel cum este reglementată de Codul Muncii, reprezintă o sancțiune disciplinară ce se aplică acelor salariați cu funcție de conducere și constă în modificarea temporară și efectivă a contractului de muncă în ceea ce privește felul muncii și respectiv salariul.

Or, în fapt, nu a avut loc o restrângere, o înlăturare a recunoașterii, folosinței sau exercitării vreunui drept recunoscut de lege pârâtei, constatarea primei instanțe cu privire la felul muncii pârâtei fiind emisă cu ignorarea dispozitivului sentinței civile nr. 12905 din data de 08.12.2015 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015 care, în mod definitiv, a dispus în sensul respingerii solicitării pârâtei din prezenta cauză de desființare a noii organigrame și a constatat că nu a intervenit o modificare a felului muncii prestate de pârâtă și nici a atribuțiilor acesteia.

Cu privire la cea de-a patra condiție impusă de textul de lege, ca tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiect de un scop legitim, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond a ignorat motivul real al modificării organigramei, respectiv creșterea activității economice în cadrul societății care impunea crearea unei noi poziții în organigramă.

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare, modificarea parțiale a Hotărârii nr. 539 din data de 18.11.2015 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin respingerea în întregime a cererii formulate de pârâta B..

Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 20 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 11 martie 2020.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat și va fi admis.

Pentru a ajunge la această soluție instanța de control judiciar constatată că, în prezenta cauză recurenta-reclamantă A. S.R.L. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat modificarea Hotărârii nr. 539/18.11.2015 pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2015, cu privire la modul de soluționare al primului capăt de cerere referitoare la pretinsa schimbare a funcției deținută de pârâta B. după întoarcerea din concediul de creștere copil.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că, potrivit organigramei inițiale funcția de manager de operațiuni, ocupată de pârâtă, era subordonată exclusiv directorului general al societății, iar din organigrama aferentă anului 2015 rezultă că funcția ocupată este subordonată nu doar directorului general al societății ci și funcției de "Business Director" și prin urmare, în mod corect a reținut Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării că pârâtei B. i-a fost modificată funcția la întoarcerea din concediul de creștere a copilului și că aceasta a fost retrogradată în funcție, din moment ce a fost instituită o subordonare suplimentară, în raport de funcția de "Business Director".

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă arată că pentru aplicabilitatea dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 era necesar ca instanța de fond să aprecieze asupra existenței sau nu a unei fapte discriminatorii.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, "prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice."

În temeiul art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, o discriminare constă în tratarea diferită, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor aflate în situații comparabile.

Sub acest aspect, pentru constatarea existenței sau inexistenței faptei discriminatorii, Înalta Curte va avea în vedere, situația de fapt stabilită în primă instanță, respectiv că, la data de 18.03.2015 s-a comunicat intimatei-pârâte B., de către directorul general al S.C. A. S.R.L., faptul că, potrivit hotărârii asociaților companiei, funcția de Operational Manager precum și funcția imediat subordonată de E. au fost restructurate.

În aceeași zi de 18.03.2015, intimata-pârâtă prevalându-se de faptul că la data de 10.03.2014 a dat naștere unui copil și nu a beneficiat de concediu pentru creșterea acestuia, a solicitat suspendarea contractului individual de muncă pentru concediu de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani începând cu data de 19.03.2015 până la data de 10.03.2016. Cererea a fost aprobată, iar în data de 19.03.2015 contractul individual de muncă a fost suspendat în temeiul art. 52 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, republicat.

La data de 15.04.2015 intimata-pârâtă a informat angajatorul asupra intenției de a reveni la serviciu începând cu data de 20.04.2015 și a solicitat acestuia să-i asigure toate condițiile necesare desfășurării în bune condiții a activității, conform fișei postului din data de 06.06.2013, a organigramei și regulamentului de organizare și funcționare a companiei.

Având în vedere că la data informării intimatei-pârâte cu privire la modificarea organigramei (18.03.2015) aceasta nu se afla în concediu pentru creșterea copilului în vârstă de până la 2 ani, ci cererea a fost formulată în aceeași zi (18.03.2015), Înalta Curte va înlătura opinia primei instanțe în sensul că singurul criteriu de aplicare a unui tratament diferențiat, concretizat în modificarea funcției pârâtei în sensul retrogradării acesteia, l-a reprezentat starea de maternitate.

De fapt, suspendarea contractului individual de muncă pentru concediu de creștere a copilului în vârstă de până la 2 ani nu a fost menținută până la finalul perioadei pentru care a fost acordată (19.03.2015 - 10.03.2016), ci intimata-pârâtă a revenit cu o cerere de informare asupra intenției de revenire la serviciu la data de 15.04.2015, după aproximativ o lună de zile de la data suspendării.

Efectul juridic al suspendării contractului individual de muncă a determinat recurenta-reclamantă să păstreze postul Operational Manager pe care intimata-pârâtă îl ocupa de la data angajării (07.06.2013) și în cuprinsul noii organigrame adoptată la data de 26.03.2015.

Pe de altă parte, Înalta Curte va avea în vedere și dezlegarea dată de Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2015 și menținută de Curtea de Apel, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Astfel, se constată că, prin cererea înregistrată la data de 24.04.2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2015 contestatoarea B. a formulat plângere împotriva actelor adoptate de intimata S.C. A. S.R.L. cu privire la modificarea organizării interne, solicitând să se constate nulitatea notificării din data de 18.03.2015 prin care i-a fost comunicată modificarea organigramei societății, anularea deciziei directorului general nr. 106/26.03.2015 și Regulamentul de organizare și funcționare al societății din data de 26.03.2015, desființarea organigramei din data de 26.03.2015 și a funcției Business Director înființată la acea dată și repunerea părților în situația anterioară.

Prin sentința civilă nr. 12905 din data de 08.12.2015 Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității notificării din data de 18.03.2015 ca fiind inadmisibil și a respins în rest cererea formulată de contestatoarea B. ca fiind neîntemeiată.

În considerentele hotărârii s-a reținut că, față de dispozițiile art. 40 alin. (1) din Codul muncii, republicat, potrivit cărora "angajatorul are, în principal, următoarele drepturi: a) să stabilească organizarea și funcționarea unității; b) să stabilească atribuțiile corespunzătoare fiecărui salariat, în condițiile legii; c) să dea dispoziții cu caracter obligatoriu pentru salariat, sub rezerva legalității lor; d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (...)"cererile de anulare a deciziei directorului general al companiei nr. 106/26.03.2015 și a Regulamentului de organizare și funcționare al S.C. A. S.R.L. din data de 26.03.2015, precum și cererea de desființare a organigramei din data de 26.03.2015, sunt neîntemeiate. Așdar, în baza prerogativei organizatorice pe care o deține, societatea a luat hotărârea de a modifica organigrama și de a introduce o nouă funcție în structura organizatorică, cu modificarea subordonării ierarhice a unor angajați.

Cu privire la modificarea felului muncii prin modificarea organigramei și crearea postului Business Director, interpus între postul Operational Manager (deținut de contestatoarea B.) și cel de director general, Tribunalul București a reținut că atribuțiile din fișa postului contestatoarei nu au fost modificate, ci a fost modificată doar subordonarea. Faptul că trebuie să raporteze activitatea sa către Business Director și nu către F. nu conduce la modificarea atribuțiilor din fișa postului, care a rămas în aceași funcție Operational Manager și nu a fost pusă să efectueze o altă activitate care nu are legătură cu acest post, chiar dacă unele atribuții prevăzute în regulamentul intern au fost preluate de Business Director.

Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, fiind învestită cu soluționarea cererii de apel promovate împotriva sentinței civile nr. 12905 din data de 08.12.2015 a Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a reținut că aspectul litigios al cauzei este reprezentat de raportul de subordonare pe verticală intervenit în urma modificării organigramei S.C. A. S.R.L. și că, modificarea organigramei la data de 26.03.2015 prin trecerea postului Operational Manager de la nivelul 2 în ierarhie, direct subordonat directorului general, la nivelul 3, subordonat direct postului Business Director, care la rândul său este subordonat directorului general al firmei, reprezintă exercitarea unui drept al angajatorului care nu poate fi condiționat de acordul salariatului și nici nu poate fi cenzurat de instanța de judecată.

Având în vedere aceste considerente, observând și efectele pozitive ale autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești pronunțate în cadrul litigiul de muncă, Înalta Curte constată că în realitate intimata-pârâtă nu a fost retrogradată din funcția deținută atât timp cât din noua organigramă rezultă că postul ocupat de aceasta a păstrat caracteristica unui post căruia îi corespunde o funcție de conducere fiind reprezentați grafic salariații care se găsesc în subordinea sa directă: G., H., Call Center Agent și în cazul său nu a avut loc exercitarea unei fapte de discriminare săvârșită prin restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții egale, a unui drept recunoscut de lege.

Așa fiind, Înalta Curte constată că în mod greșit prima instanță nu a ținut cont de justificarea recurentei-reclamante cu privire la fuziunea intervenită între C. S.A. și D. S.A., situație ce a avut drept consecință modificarea organigramei, iar scopul modificării organigramei nu a fost retrogradarea pârâtei deoarece, între modificarea organigramei și starea de maternitate a intimatei-pârâte, nu există nicio legătură.

Pentru considerentele expuse, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și va anula în parte Hotărârea nr. 539/18.11.2015 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la constatarea și sancționarea faptei de discriminare, prevăzute de art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 (punctele 1 și 2 din dispozitivul Hotărârii).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1402 din 18 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B..

Anulează în parte Hotărârea nr. 539/18.11.2015 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la constatarea și sancționarea faptei de discriminare, prevăzute de art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000 (punctele 1 și 2 din dispozitivul Hotărârii).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 martie 2020.