ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 936/2020

HOTĂRÂRE

03.06.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 936/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 3 iunie 2020

Asupra conflictului negativ de competență de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019, reclamanții A. - prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia și B. - grefier șef la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia au învestit Tribunalului Vâlcea cu un conflict de muncă, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 43 din 14 ianuarie 2020, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt.

Pentru a hotărî astfel, a evocat art. 94 și 95 C. proc. civ. și art. 281 și 284 din Codul Muncii, precum și art. 269 din Codul Muncii, dispoziții potrivit cărora cererile privind conflictele de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința.

În continuare, a evocat dispozițiile art. 127 C. proc. civ. și a reținut că reclamanții au calitatea de procuror și grefier și își desfășoară activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia, iar nu la Tribunalul Olt sau Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, care este instanța competentă să soluționeze cererea, potrivit art. 269 din Legea nr. 53/2003 și nici nu are calitate de pârât în cauză vreo instanță judecătorească (așa cum prevede alin. (2) al art. 127 C. proc. civ.), astfel că în speță este exclusă aplicarea art. 127 C. proc. civ.

În același sens a subliniat că sunt și statuările deciziei nr. 7/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secția I civilă sub nr. x/2019.

Reclamanții au formulat concluzii scrise, prin care au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Olt și au solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Prin sentința nr. 315 din 25 martie 2020, Tribunalului Olt, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Olt; constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus suspendarea judecății și înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a evocat dispozițiile art. 127 C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, precum și decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 23 iulie 2018 și a reținut că, față de cele statuate prin această decizie, textul art. 127 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil conform alin. (3) al aceluiași articol și procurorilor și grefierilor, produce efecte juridice doar în următoarea formă:

"dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere (...), va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea."

În continuare, a notat că, în speță, reclamanții au calitatea de prim-procuror, respectiv grefier-șef în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Olt și își desfășoară activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ.

Notând și că în cauză este chemat în calitate de pârât și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, iar în apelul exercitat împotriva hotărârii de față competența revine sus-menționatei curți de apel, a apreciat că sunt aplicabile considerentele de la punctul 47 din Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018, conform cărora "în continuare, Curtea reține că, prin aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, și nu și la ipoteza la care instanța de judecată ar avea această calitate, dispozițiile legale nu își ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din C. proc. civ., că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanță imparțială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanța competentă să îi judece cauza și nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calității de judecător a părții pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanța de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opțiune părții reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acțiuni de competența de soluționare a instanței la care acesta își desfășoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privința modului de soluționare a litigiului tocmai de colegii acestuia".

Analizând actele dosarului din perspectiva conflictului de competență ivit în soluționarea litigiului, Înalta Curte reține următoarele:

Reclamanții, care dețin calitatea de prim procuror și grefier-șef la Parchetul de pe lângă Judecătoria Corabia, au învestit Tribunalului Vâlcea cu un conflict de muncă, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea", iar potrivit alin. (3) aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor și grefierilor.

În speță, reclamanții își desfășoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Corabia, iar, potrivit normelor de procedură aplicabile conflictelor de muncă, competența soluționării acțiunii aparține tribunalului în a cărui circumscripție aceștia își au domiciliul sau locul de muncă.

Prin urmare, cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți nu este de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, competența teritorială nu poate fi determinată în condițiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.. Totodată, competența teritorială nu poate fi stabilită nici potrivit dispozițiilor art. 127 alin. (2

) C. proc. civ., atât timp cât instanța de judecată nu are calitatea de pârâtă.

Așa fiind, competența teritorială trebuie stabilită conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora competența de soluționare a conflictelor de muncă aparține instanței de la domiciliul sau, după caz, sediul reclamantului și art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform cărora "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Așadar, obiectul cererii de chemare în judecată nu atrage incidența unor norme de competență teritorială exclusivă, ci a unora de ordine privată, care reglementează o competență alternativă între instanța de la domiciliul reclamantului și cea de la locul de muncă al acestuia.

Potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., "necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Prin urmare, atât timp cât în speță nu sunt incidente norme de competență exclusivă, de ordine publică, necompetența teritorială relativă poate fi invocată numai de pârât, nu și de instanță din oficiu, cu atât mai puțin cu cât reclamanții au renunțat la beneficiul de a sesiza instanțele în favoarea cărora operează motivele de competență speciale prevăzute de Codul muncii.

Altfel spus, Tribunalul Vâlcea nu putea invoca, din oficiu, excepția necompetenței sale teritoriale, de ordine privată, întrucât se opun dispozițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în condițiile în care pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, această instanță a fost legal învestită și a devenit singura competentă în soluționarea cauzei.

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului va fi stabilită în favoarea Tribunalului Vâlcea.