ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 549/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de față;

A. Obiectul cererii introductive

Prin cererea înregistrată la data de 26 ianuarie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L. a solicitat următoarele:

a) obligarea pârâtei la plata sumei de 1.653.913,39 RON, reprezentând creanța certă, lichidă și exigibilă datorată conform contractului de regie publicitară din 03.01.2013 încheiat între părți și avizat de administratorul judiciar al A. S.A.;

b) obligarea pârâtei la plata de penalități de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere din suma scadentă și neachitată, până la plata integrală a debitului în concordanță cu art. 7.5 din contractul de regie publicitară dintre părți;

c) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între părțile litigante au existat rapoarte contractuale derulate în virtutea contractului de regie publicitară încheiat în data de 03.01.2013 prin intermediul căruia furnizorul (D.) încredințează către Regie (C.) activitatea de comercializare a spațiului publicitar aferent portofoliului către orice agenție de publicitate și/sau clienți direcți.

Furnizorul și regia s-au înțeles prin aceasta că materialele publicitare vor putea fi inserate în orice formă admisă de lege, în spațiul publicitar disponibil al portofoliului.

În conformitate cu art. 2 din contractul menționat regia urma să comercializeze către terți spațiul publicitar pus la dispoziție, contra unui comision de regie în concordanță cu dispozițiile stipulate la art. 6 din contract, însă evoluția relațiilor contractuale a devenit sinuoasă și anevoioasă.

Întrucât reclamanta D. se află sub incidența Legii nr. 85/2006, iar unul dintre principiile fundamentale ale procedurii de insolvență este maximizarea averii debitorului, administratorul judiciar și cel special au încercat de nenumărate ori, prin relația directă cu C., să reglementeze raporturile contractuale și să determine pârâta la respectarea obligațiilor care îi reveneau.

Reclamanta a considerat că este întemeiată solicitarea formulată, deoarece societatea pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumelor datorate în ciuda nenumăratelor conversații și întâlniri avute.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1170, art. 1270 și următoarele, art. 1164, art. 1516 și art. 1530 din C. civ.

B. Hotărârea primei instanțe

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 7574 din 28 noiembrie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2015, a admis, în parte, acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. (societate aflată în insolvență) prin administrator judiciar B.., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., a omologat raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul E. și a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să achite reclamantei suma de 336.901,54 RON, reprezentând contravaloarea diferenței datorate din creanța totală; totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON, constând în onorariul de expertiză suportat de reclamantă și a luat act de faptul că onorariul de avocat urmează a fi solicitat pe cale separată.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. C. S.R.L.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia civilă nr. 1906 din 10 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 7574 din 28.11.2016 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B.., ca nefondat; apelanta- pârâtă a fost obligată la plata sumei de 5.550,99 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

E. Considerentele instanței de apel

În argumentarea soluției pronunțate, Curtea de Apel București a reținut următoarele:

Cu privire la primul motiv de apel, prin care apelanta-pârâtă a susținut că instanța de fond a depășit limitele învestirii, acordând reclamantei mai mult decât aceasta a cerut, Curtea a notat că principiul disponibilității, consacrat legislativ de art. 9 din C. proc. civ. cuprinde printre altele și dreptul persoanei care a pornit procesul de a determina obiectul și limitele procesului.

A arătat că obiectul procesului este determinat de pretențiile exprimate prin cererea de chemare în judecată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 29 alin. (1) C. proc. civ., iar art. 22 alin. (6) din același cod prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

La rândul său, art. 397 alin. (1) din C. proc. civ. stabilește că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel. Rezultă astfel că judecătorul nu poate, chiar cu respectarea principiului contradictorialității, prin punerea în discuție a altui obiect, să schimbe obiectul stabilit de părți prin cererile lor.

De asemenea, s-a reținut că limitele procesului sunt fixate, atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin întâmpinare, acte de procedură prin care sunt deduse analizei instanței nu doar pretențiile și apărările părților, ci și cauzele, temeiurile juridice ale acestor pretenții și apărări.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.657.913,39 RON, reprezentând creanță datorată în baza contractului de regie publicitară nr. 4 din 3 ianuarie 2013.

Curtea de Apel București a constatat că instanța de fond, admițând în parte acțiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 336.901,54 RON, în temeiul contractului indicat de reclamantă, întrucât s-a reținut, conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, că executarea contractului de regie publicitară din data de 3 ianuarie 2013 a generat o creanță totală de 3.340.663,23 RON, că pârâta a efectuat plăți în baza acestui contract în valoare de 1.752.749,84 RON și că reclamanta, la rândul său, are o datorie către pârâtă în cuantum de 1.251.011,85 RON, în privința căreia a operat compensarea, rezultând astfel diferența de 336.901,54 RON datorată de pârâtă.

Prin urmare, s-a concluzionat în sensul că prima instanță a respectat întocmai principiul disponibilității și limitele învestirii sale, din perspectiva învederată de apelanta-pârâtă prin cererea de apel, fără să acorde reclamantei mai mult decât aceasta a pretins.

În ceea ce privește împrejurarea că suma de 1.906.880,49 RON nu a fost apreciată ca reprezentând plăți efectuate în baza contractului dedus judecății, așa cum a susținut pârâta pe parcursul soluționării cauzei, Curtea a reținut că nu constituie o depășire a limitelor învestirii instanței, întrucât prin aceasta instanța a înlăturat chiar apărarea pârâtei, conform căreia întregul debit aferent contractului din 3 ianuarie 2013 a fost achitat.

S-a constatat că nu se impunea ca reclamanta să-și completeze cererea de chemare în judecată cu un nou capăt de cerere, prin care să solicite analizarea raporturilor contractuale anterioare, în raport de apărarea formulată de pârâtă, avându-se în vedere faptul că reclamanta nu a pretins plata unor sume de bani în temeiul unui alt contract, ci s-a limitat la contractul din 3 ianuarie 2013.

Instanța de apel a apreciat că pârâtei îi revenea, conform art. 249 din C. proc. civ., obligația de a-și dovedi susținerea, respectiv aceea că și suma de 1.906.880,49 RON a fost achitată în baza contractului supus judecății.

Sub acest aspect, Curtea a conchis în sensul că obligarea pârâtei la plata diferenței 336.901,54 RON, cu privire la care s-a constatat că nu a fost achitată conform contractului de regie publicitară din 3 ianuarie 2013, nu echivalează cu obligarea acesteia la plata unor sume în baza altor contracte dintre părți, așa cum susține apelanta prin cererea de apel, fiind evident că lipsește o astfel de dispoziție a instanței. Totodată, s-a arătat că obligarea pârâtei la plata diferenței respective nu echivalează nici cu evitarea controlului instanței asupra celorlalte raporturi juridice dintre părți.

Prin cel de-al doilea motiv de apel apelanta-pârâtă a invocat faptul că plățile în valoare de 3.659.630,33 RON au stins, în integralitate, creanța de 3.340.663,23 RON, rezultată din contractul de regie publicitară dedus judecății, susținând, sub un prim aspect, că au fost încălcate dispozițiile art. 1507 din C. civ., întrucât mențiunea "conform contractului" nu putea avea decât semnificația efectuării plății în baza contractului de regie publicitară din 3 ianuarie 2013, ceea ce reiese și din faptul că plățile au fost corelate cu emiterea facturilor.

Curtea a reținut, potrivit răspunsului la obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă, că la data începerii executării contractului din 3 ianuarie 2013 exista un sold de plată anterior, în valoare de 1.906.880,49 RON, evidențiat în fișele de cont analitic ale ambelor părți, niciuna dintre acestea neavând o evidență analitică pe contracte, ci evidență analitică pe client, respectiv evidență analitică pe furnizor.

Prin urmare, instanța de apel a ajuns la concluzia că simpla mențiune "conform contractului" cuprinsă în referința plății din extrasele de cont bancar nu poate primi semnificația arătată de societatea pârâtă, deoarece nu se poate considera că prin aceasta pârâta și-a exercitat dreptul conferit de art. 1507 C. civ., respectiv acela de a indica, atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute, precizarea fiind una cu caracter general valabil, în condițiile în care și soldul anterior rezulta tot din derularea unor raporturi contractuale.

S-a reținut că susținerea apelantei-pârâte nu este dovedită nici de faptul că plățile ar fi fost corelate cu emiterea facturilor, întrucât art. 1507 alin. (3) din C. civ. prevede, în mod expres, că "în cazul plății efectuate prin virament bancar, debitorul face imputația prin mențiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată", astfel că imputația plății nu ar putea fi dedusă din elemente extrinseci ordinului de plată.

De altfel, pârâta nu a explicat de ce, dacă începând cu 1 ianuarie 2013 a efectuat plăți doar în baza contractului de regie publicitară din 3 ianuarie 2013, a plătit suma de 3.659.630,33 RON, deși datora în baza acestui contract doar 3.340.663,23 RON.

Tot în cadrul motivului 2 de apel, apelanta a susținut, în subsidiar, faptul că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 1509 din C. civ., respectiv criteriul vechimii creanței în imputația plăților, întrucât plata sumelor datorate în baza contractului din 3 ianuarie 2013 era supusă penalităților de întârziere și, prin urmare, aceste creanțe erau mai oneroase și se impunea a fi considerate stinse cu prioritate, conform art. 1509 alin. (1) lit. c) din C. civ.

Instanța de apel a notat că, într-adevăr, judecătorul fondului, însușindu-și concluziile raportului de expertiză, a avut în vedere art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ., expertul precizând că a considerat stinse creanțele existente în ordinea vechimii lor pentru a putea stabili plățile efectuate în baza contractului din 3 ianuarie 2013.

Curtea a arătat că aplicarea greșită a acestor dispoziții legale nu a fost dovedită de apelanta-pârâtă, căreia îi revenea obligația procesuală stabilită de art. 249 C. proc. civ. de a proba că sumele datorate în temeiul contractului din 3 ianuarie 2013 reprezentau datorii mai oneroase pentru societate.

Totodată, a reținut că simpla prevedere contractuală în sensul că se datorează penalități de întârziere pentru nerespectarea termenului de plată nu este suficientă, atâta timp cât nu există la dosar nicio probă din care să rezulte condițiile în care erau datorate celelalte creanțe pentru a fi realizată o comparație și a se reține că cele în cauză erau mai oneroase.

Pe de altă parte, s-a apreciat că această poziție este contrazisă chiar de adresa emisă de pârâtă la 17 iunie 2014, prin care aceasta recunoaște soldul datorat la data respectivă, de 1.599.282,20 RON, învederează o creanță asupra reclamantei în valoare de 1.251.011,85 RON și propune compensarea sumelor, asumându-și obligația de a plăti diferența rezultată or, la baza celor învederate de pârâtă prin această adresă stă același mod de calcul ca și cel folosit de expertul contabil în cauză.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

La data de 11 ianuarie 2019 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2015, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1906 din 10 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

A susținut că instanța de apel a considerat, în mod greșit, că imputația plăților efectuate de societatea pârâtă trebuie realizată potrivit regulii vechimii datoriilor și, pe cale de consecință, o mare parte dintre aceste plăți ar fi stins o datorie mai veche pe care pârâta o avea față de A..

Astfel, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1507 și art. 1509 din C. civ., ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei-pârâte, chiar dacă problema dedusă judecății vizează executarea obligațiilor sale de plată a sumelor datorate în temeiul contractului de regie publicitară, această chestiune nu constituie o problemă pur contabilă, care să fie soluționată, în mod autonom, de către expertul contabil desemnat, ci constituie, în primul rând, o problemă de aplicare a legii.

A criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că au fost aplicate greșit prevederile art. 1507 alin. (3) C. civ., întrucât s-a considerat că societatea pârâtă nu a făcut imputația plății.

Sub acest aspect, a solicitat să se observe caracterul nefondat al considerentelor instanței de apel referitoare la faptul că pârâta a înțeles să susțină aplicabilitatea dispozițiilor art. 1507 alin. (3) C. civ. în raport de elemente extrinseci ordinului de plată.

S-a învederat că societatea C. S.R.L. și-a exercitat dreptul de a realiza imputația plății în acord cu aceste dispoziții legale, în primul rând, prin mențiunile cuprinse în ordinele de plată, plățile efectuate către reclamantă fiind realizate prin virament bancar, cu mențiunile "plată conform contract" sau "indicând exact perioada pentru care se plătește", după cum rezultă chiar și din concluziile raportului de expertiză contabilă.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă a arătat că aceste mențiuni nu reprezintă "elemente extrinseci" ordinului de plată, ci elemente intrinseci, prin care s-a indicat expres datoria ce se dorea a fi stinsă.

Faptul că la momentul plății, între societatea C. S.R.L. și A., exista un singur raport contractual, respectiv contractul de regie publicitară, întărește concluzia imputației plății realizate de către pârâtă și a mențiunii corespunzătoare pe care aceasta a efectuat-o, în sensul stingerii datoriei decurgând tocmai din acest contract.

În opinia recurentei-pârâte, împrejurarea că totalul plăților efectuate depășește datoria pe care societatea pârâtă o avea în baza contractului de regie publicitară din anul 2013 nu poate schimba această concluzie, deoarece în intervalul februarie 2014 - iulie 2014 s-au recepționat cel puțin 4 notificări/somații, prin care reclamanta solicita plata unor sume de bani diferite, conform unor facturi diferite, în temeiul acestui contract de regie publicitară.

A precizat că susținerea instanței de apel, potrivit căreia pârâta a invocat numai elemente extrinseci este total falsă, întrucât s-a arătat că este necesară considerarea raporturilor juridice dintre părți în ansamblul și în succesiunea lor logică, neputând fi admis ca aprecierea cu privire la caracterul general al mențiunilor din ordinul de plată să conducă la concluzia că debitorul nu a înțeles să facă imputația plății efectuate prin virament bancar, în condițiile în care mențiunile de pe ordinul de plată au, în mod evident, această semnificație.

În acest sens, s-a menționat faptul că prima factură emisă de A. este din data de 29 martie 2013, iar prima plată efectuată de societatea pârâtă C. S.R.L. în anul 2013 este din 10 aprilie 2013, rezultând astfel că plățile au fost corelate cu emiterea facturilor de către reclamantă și că s-a dorit stingerea datoriilor aferente contractului de regie publicitară.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a concluzionat în sensul că elementele extrinseci pe care le-a invocat sunt în acord cu mențiunile exprese efectuate pe ordinele de plată și confirmă faptul că s-a realizat imputația plății în mod legal și corect.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă a susținut că în măsura în care aprecia că pârâta nu a făcut imputația plății, instanța de apel trebuia să aplice corect dispozițiile art. 1509 din C. civ., în sensul de a reține regula datoriei mai oneroase, și nu regula vechimii datoriilor.

A relevat faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a confirmat opinia expertului contabil, potrivit căreia imputația plății trebuia făcută în raport de vechimea datoriilor, reținând că societatea pârâtă nu a dovedit caracterul mai oneros al obligațiilor de plată ce rezultă din contractul de regie publicitară, pentru a deveni aplicabile în cauză prevederile art. 1509 alin. (1) lit. c) din C. civ.

Or, în condițiile în care instanța a considerat ca nefiind edificatoare aplicabilitatea sau inaplicabilitatea criteriului de imputație a plății prevăzut de art. 1509 alin. (1) lit. c) C. civ., recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a opinat că nu se putea aprecia, în mod temeinic și legal, nici cu privire la necesitatea aplicării criteriului de imputație a plății prevăzut de art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ.

Într-o altă exprimare, recurenta a precizat că instanța de apel nu era în măsură să aprecieze că datoriile respective sunt deopotrivă de oneroase pentru a face aplicarea art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ., atâta timp cât nu a putut constata că datoria ce rezultă din contractul de regie publicitară e mai oneroasă.

Prin urmare, a susținut că instanța de apel ar fi trebuit să constate aplicabilitatea criteriului prevăzut de art. 1509 alin. (1) lit. e) C. civ., întrucât s-a reținut că nu există niciun element de comparație cu privire la caracterul oneros al celor două datorii, cu toate că dispunea de dovada existenței unor penalități de 0,01% pe zi de întârziere în privința datoriei decurgând din contractul de regie publicitară.

Mai mult decât atât, în opinia recurentei-pârâte, criteriul de imputație a plății identificat la art. 1509 alin. (1) lit. d) C. civ. nu are în vedere în mod strict, exclusiv, cuantumul în cifre absolute a obligației de plată, ci acest criteriu trebuie înțeles și din perspectiva interesului debitorului de a achita, cu precădere, o anumită obligație sau o alta - interesul de a stinge datoria cea mai anevoioasă pentru el.

Or, din acest punct de vedere, obligația de plată ce atrage curgerea penalităților de întârziere conduce la concluzia că interesul debitorului este acela de a achita, cu precădere, obligațiile de plată ce rezultă din executarea contractului de regie publicitară, cu atât mai mult cu cât, în condițiile prezentei cauze, acestea erau și obligațiile pe care debitorul a fost, în mod expres, somat să le achite.

În fine, recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a apreciat că este greșită susținerea instanței în sensul că, prin adresa emisă de pârâtă la data de 17 iunie 2014, aceasta ar fi recunoscut modul de calcul al expertului și, implicit, modul în care acesta a realizat imputația plății.

Cu privire la acest aspect s-a arătat, în primul rând, că adresa din 17 iunie 2014 este anterioară prezentului litigiu, astfel încât societatea pârâtă nu putea să recunoască, prin aceasta, un calcul pe care expertul l-a realizat la un moment ulterior emiterii adresei respective.

Recurenta-pârâtă a învederat faptul că prin acea adresă a confirmat existența soldului general față de A., asumându-și obligația de achita soldul rezultat după compensare, fără să confirme existența datoriei care decurgea strict din contractul de regie publicitară, aspect care rezultă din antetul adresei respective și din împrejurarea că nu s-a făcut vreo referire expresă la contractul de regie publicitară.

De asemenea, recurenta a menționat că nu a contestat soldul general, însă aceasta nu înseamnă că a confirmat faptul că plățile efectuate începând cu data de 1 ianuarie 2013 au stins soldul anterior, iar nu pe cel rezultat din contractul de regie publicitară.

A conchis în sensul că deducția instanței de apel, potrivit căreia pârâta a confirmat modul de efectuare a imputației plății de către expert, pe care se întemeiază hotărârea recurată, este lipsită de suport legal și probator și dă adresei respective efecte care nu corespund afirmațiilor S.C. C. S.R.L.

G. Apărările formulate de intimata-reclamantă

La 20 februarie 2019, data poștei, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator special F. și prin administrator judiciar B.. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii deciziei recurate.

H. Considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia.

Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1507 și art. 1509 din C. civ.

Astfel, a susținut, în primul rând, faptul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât nu a reținut că societatea debitoare a efectuat, în condițiile art. 1507 alin. (3) C. civ., imputația plății atunci când a inserat mențiunea "plată conform contract" în cuprinsul ordinelor de plată sau "a indicat exact perioada pentru care se plătește".

Critica adusă hotărârii recurate, sub acest aspect, este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 1507 alin. (3) din C. civ. "În cazul plății efectuate prin virament bancar, debitorul face imputația prin mențiunile corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată".

În speță, nu se poate reține că societatea debitoare S.C. C. S.R.L. a uzat de dreptul conferit de aceste dispoziții legale, atâta timp cât nu a indicat, la momentul efectuării plăților prin virament bancar, datoria pe care a înțeles să o execute.

Prin urmare, este neîntemeiată susținerea recurentei, potrivit căreia ar exista elemente intrinseci ordinului de plată, prin care s-a făcut imputația plății, în condițiile în care pârâta a efectuat aproape toate plățile inserând în cuprinsul ordinelor de plată mențiunea "plată conform contract", fără să indice contractul în baza căruia s-a plătit, factura sau perioada la care se referă.

Totodată, se reține că nu este reală afirmația, conform căreia între cele două societăți comerciale exista un singur raport contractual, întrucât din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză a rezultat un sold în valoare de 1.906,880,49 RON, care era anterior încheierii contractului de regie publicitară din 3 ianuarie 2013.

De altfel, dacă s-ar considera, așa cum se susține, că societatea pârâtă a efectuat plățile către reclamantă doar în temeiul contractului de regie publicitară din anul 2013, nu se justifică împrejurarea că s-a achitat suma de 3.659.630,33 RON, în loc de suma de 3.340.663,23 RON.

În susținerea motivului de recurs ce vizează aplicarea greșită a prevederilor art. 1509 C. civ. recurenta a invocat faptul că instanța de apel nu trebuia să aplice criteriul vechimii datoriilor, deoarece obligațiile de plată rezultând din contractul de regie publicitară erau mai oneroase.

A arătat că regula vechimii se aplică atunci când datoriile sunt deopotrivă de oneroase și că instanța de apel trebuia să observe faptul că în cuprinsul contractului de regie publicitară erau stipulate penalități de 0,01% pe zi de întârziere, astfel încât ar fi trebuit să se constate aplicabilitatea regulii instituite de art. 1509 alin. (1) lit. e) C. civ.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța de apel a reținut greșit faptul că prin adresa din 17 iunie 2014 s-ar fi confirmat că plățile efectuate începând cu data de 1 ianuarie 2013 au stins soldul anterior, și nu cel rezultat din contractul de regie publicitară.

Înalta Curte a subliniat faptul că instanța supremă judecă în casație și doar pentru motive de nelegalitate a hotărârii ce se atacă, nu și pentru motive de netemeinicie.

În cauza de față, recurenta-pârâtă nu formulează o critică veritabilă de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi subsumată motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată.

În acord cu cele reținute de către instanța de prim control judiciar, Înalta Curte a constatat că pârâtei S.C. C. S.R.L. îi revenea sarcina de a dovedi faptul că obligațiile de plată ce rezultau din contractul de regie publicitară erau mai oneroase pentru a atrage aplicabilitatea criteriului prevăzut de art. 1509 alin. (1) lit. c) C. civ.

Faptul că instanțele devolutive, de fond și de apel, au confirmat opinia expertului contabil, potrivit căreia imputația plății trebuie să fie făcută în raport de vechimea datoriilor nu poate duce la concluzia că au fost aplicate eronat dispozițiile art. 1509 din C. civ. ce reglementează ordinea stingerii datoriilor pentru situația în care niciuna dintre părți nu face imputația plății.

Prin urmare, soluția instanței de prim control judiciar reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, argumentele recurentei-pârâte neavând pertinența de a susține nelegalitatea hotărârii atacate prin prisma motivului de casare invocat.

Față de cele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1906 din 10 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2020.