ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1432/2020

Ședința publică de la 6 martie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.01.2017, sub nr. x/2017, reclamanții SINDICATUL NAȚIONAL VAMAL UNIREA, SINDICATUL FINANȚE DIRECȚIA GENERALA BUCUREȘTI, SINDICATUL FINANȚE ARGEȘ-SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE CĂLĂRAȘI, SINDICATUL FINANȚE IALOMIȚA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PRAHOVA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE TÂRGOVIȘTE SED LEX, SINDICATUL LIBER AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI DIN DGFP NEAMȚ, SINDICATUL TREZORERIEI SECTOR 6, SINDICATUL TREZOR 1, SINDICATUL TREZOR, SINDICATUL TREZOR 4 ALIANȚA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE VASLUI, SINDICATUL SPO GIURGIU și AJOFM ARGEȘ au chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând anularea hotărârii nr. 735/09.11.2016 emisă de Colegiul Director al pârâtului, iar în subsidiar, dacă se va aprecia că excepția necompetenței materiale a fost corect admisă, obligarea pârâtului să determine organul competent material și să își decline competența.

La data de 10.03.2017, reclamanții au depus la dosarul cauzei o cerere adițională, prin care au solicitat introducerea în cauză și a pârâților Guvernul României, Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român și Ministerul Muncii și Justiției Sociale.

La termenul de judecată din data de 14.03.2017, reclamanții au depus la dosarul cauzei o cerere adițională subsidiară privind obiectul cauzei, prin care au solicitat instanței să constate discriminarea apărută ca urmare a plăților făcute de pârâții Guvernul României, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Muncii și Justiției Sociale doar către o parte a funcționarilor publici, nu și către aceștia.

Prin sentința nr. 2749 pronunțată în data de 30 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile invocate în ceea ce privește capătul principal de cerere, ca neîntemeiate.

A admis excepția lipsei calității procesuale active, în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere.

A respins capătul principal de cerere privind pe reclamanții SINDICATUL NAȚIONAL VAMAL UNIREA, SINDICATUL FINANȚE - DIRECȚIA GENERALA BUCUREȘTI, SINDICATUL FINANȚE ARGEȘ-SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE CĂLĂRAȘI, SINDICATUL FINANȚE IALOMIȚA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PRAHOVA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE TÂRGOVIȘTE - SED LEX, SINDICATUL LIBER AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI DIN DGFP NEAMȚ, SINDICATUL TREZORERIEI SECTOR 6, SINDICATUL TREZOR 1, SINDICATUL TREZOR, SINDICATUL TREZOR 4 - ALIANȚA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE VASLUI, SINDICATUL SPO GIURGIU și AJOFM ARGEȘ, în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE ÎN NUME PROPRIU ȘI ÎN CALITATE DE REPREZENTANT AL STATULUI ROMÂN și MINISTERUL MUNCII ȘI JUSTIȚIEI SOCIALE, ca neîntemeiat.

A respins capătul subsidiar de cerere, ca fiind introdus de persoane fără calitate procesuală activă.

Împotriva sentinței nr. 2749 pronunțată în data de 30 iunie 2017 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții SINDICATUL NAȚIONAL VAMAL UNIREA, SINDICATUL FINANȚE DIRECȚIA GENERALA BUCUREȘTI, SINDICATUL FINANȚE ARGEȘ-SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE CĂLĂRAȘI, SINDICATUL FINANȚE IALOMIȚA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PRAHOVA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE TÂRGOVIȘTE SED LEX, SINDICATUL LIBER AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI DIN DGFP NEAMȚ, SINDICATUL TREZORERIEI SECTOR 6, SINDICATUL TREZOR 1, SINDICATUL TREZOR, SINDICATUL TREZOR 4 ALIANȚA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE VASLUI, SINDICATUL SPO GIURGIU și AJOFM ARGEȘ, solicitând în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În motivarea recursului, s-au arătat, în esență, următoarele:

Recurenții-reclamanți consideră că instanța de fond a procedat la o complinire a lipsurilor și erorilor din hotărârea atacată nr. 735/09.11.2016 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, reținând că, deși în dispozitivul hotărârii a fost menționată sintagma competență materială, în realitate s-ar fi avut în vedere o necompetență generală, aspect față de care nu se impunea declinarea competenței, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul O.G. nr. 137/2000 nu există norme care să stabilească în sarcina paratului obligația de declinare a cauzei în favoarea instanței de judecată pretins competentă. Apreciază că procedând în acest mod, judecătorul a încălcat dreptul la un proces echitabil consacrat prin mai multe acte normative, inclusiv prin C. proc. civ. (art. 6), precum și de dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cerererile și apărările părților. Or, în condițiile în care o asemenea apărare nu a fost formulată de partea adversă și nici nu a fost pusă în discuție din oficiu de către instanță, apreciază că drepturile reclamanților au fost încălcate, aceștia neputând formula apărări pe aspectul esențial care a condus la formarea convingerii judecătorului din fond.

O altă modalitate de încălcare a dreptului la un proces echitabil, implicit a obiectului și limitele judecății, a fost aceea de a ignora susținerile constante ale reclamanților, susțineri care au fost înlocuite cu alte apărări. Sub acest aspect apreciază că este incident și art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât nemotivarea hotărârii trebuie să fie raportată la motivele care au condus la formularea acțiunii, motive care nu au fost analizate de instanță.

Se mai arată că instanța de fond a ignorat de asemenea și dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000 potrivit cărora Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării are atribuții în "investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare", reținând că aspectele invocate în sesizare nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000 întrucât vizează aplicarea și interpretarea legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată. Au învederat în acest sens susținerile de la fila x din sesizarea adresată Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în care ar fi solicitat în mod explicit "să întreprindeți o anchetă administrativă care să aibă ca obiect constatarea discriminării dintre funcționarii publici prin faptul că unii nu au primit salariul complet pentru perioada 2004 - 2009, respectiv cele două sporuri prevăzute de art. 31 alin. (1) din Legea 188/1999, deși o parte dintre colegi au primit aceste sporuri." Pe baza acestei situații de fapt, petenții au arătat că este încălcat dreptul la salariu egal pentru muncă egală, situație ce se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 137/2000 si intră în sfera de investigare a Consiliului. Mai mult decât atât, au arătat că nu existența unor hotărâri judecătorești este cauza discriminării, ci obiceiul intimaților de a se "abține" de la reglementarea unitară și echitabilă a situațiilor de natură a produce discriminări, cum este cea prezentă.

Arată că al treilea motiv de nelegalitate vizează chiar rațiunea de a fi a instituției pârâte. Astfel, consideră că însăși instituirea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ca o autoritate de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar, precum și principiul independenței în activitatea Consiliului, crează premisele soluționării unei sesizări privind discriminarea in contradictoriu cu alte autorități publice, cum este cea de față, fără ca prin aceasta să apară vreo interferență cu competențele altor puteri în stat, cum greșit reține Curtea de Apel. Apreciază că există o competență deplină a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în investigarea și sancționarea oricăror forme de discriminare apărute în activitatea oricăror instituții sau autorități, cu excepția legilor adoptate de către Parlament, ce pot fi cenzurate doar de Curtea Constituțională. În rest, nu există nicio restricție în activitatea Consiliului, acesta fiind independent tocmai pentru a putea desfășura astfel de anchete.

Consideră că la fel de nelegală este și motivarea potrivit căreia petenții ar cere în mod nejustificat interpretarea și aplicarea legii în cauză de către un organ al administrației publice care este chemat să facă acest lucru prin însăși actul său de înființare. Pe lângă faptul că este de principiu ca o autoritate publică să interpreteze și să aplice legea, art. 16 din O.G. nr. 137/2000 face trimitere expresă la obligația Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a fi un garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării "în conformitate cu legislația internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România este parte." Așadar, interpretarea și aplicarea legii este de natura activității administrației publice, inclusiv a autorității parate Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării. Mai mult, art. 20 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000 obligă Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării să soluționeze sesizarea persoanei care se consideră discriminată, nefiind posibila o abținere de la soluționarea sesizării. Cât privește procedura de soluționare a sesizării, potrivit art. 20 pct. 6 din O.G. nr. 137/2000, învederează că sarcina de a proba nediscriminarea revine persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea, recurenții - reclamanții fiind obligați să semnaleze doar fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte.

Mai învederează că în ceea ce privește pretinsa inadmisibilitate a acțiunii pe capătul subsidiar de cerere, izvorâtă din admiterea excepției lipsei calității procesuale active, aceasta a fost admisă numai cu privire la capătul subsidiar al cererii și nu în ceea ce privește capătul principal, pentru care aceasta a fost respinsă. Precizează faptul că Sindicatele au acționat în numele membrilor lor, care au fost identificați, membrii care au acordat împuternicire scrisă sindicatelor pentru a acționa în numele lor. În susținerea acestui aspect, vor depune în recurs toate împuternicirile la care fac referire, soluția instanței de fond fiind nelegală prin raportare la dispozițiile art. 28 alin. (2) si 3 din Legii 62/2011.

Intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând în esență apărările formulate prin întâmpinarea de la fondul cauzei.

Intimatul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de către instanța de fond, reiterând în esență apărările formulate prin întâmpinarea de la fondul cauzei.

Intimatul-pârât Ministerul Muncii și Protecției Sociale a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare și a solicitat respingerea recursului ca nefondat și neîntemeiat și, pe cale de consecință, menținerea ca legală și temeinică a hotărârii pronunțată de către instanța de fond, reiterând în esență apărările formulate prin întâmpinarea de la fondul cauzei.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurenții-reclamanți este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea va cuprinde:

a) partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere;

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;

c) dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluția din sentința recurată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. și nu se poate aprecia că judecătorul fondului ar fi procedat la o complinire a lipsurilor și erorilor din hotărârea atacată nr. 735/09.11.2016 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, acesta procedând la o interpretare a sintagmei "necompetență materială, prin raportare la cadrul legal incident, respectiv domeniul de aplicare a O.G. nr. 137/2000, precum și la motivul a dus la pronunțarea soluției de către autoritatea pârâtă.

Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenți pe această cale se invocă în esență o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar nemotivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

În acest sens, așa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Înalta Curte reține și că, deși recurenții-reclamanți, prin cererea de recurs susțin că instanța de fond a ignorat susținerile lor constante, susțineri care au fost înlocuite cu alte apărări, aceștia nu fac dovada acestei alegații, nu prezintă exemple concrete în acest sens, cu atât mai mult cu cât se observă că instanța de fond a avut în vedere în soluționarea cauzei dedusă judecății atât argumentele reclamanților, cât și apărările formulate de către pârâți.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Deși s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanță pentru respingerea acțiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele unui proces echitabil.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este și el nefondat, iar în acest sens Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin cererea înregistrată la pârâtul C.N.C.D. la data de 28.03.2016, sub nr. x, reclamanții au solicitat constatarea discriminării membrilor lor de sindicat, ce au avut calitatea de funcționari publici în perioada 2004-2009 în diferite structuri ale Ministerului Finanțelor Publice, respectiv ale Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, prin faptul că nu primit cele două sporuri prevăzute la art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, deși o parte dintre colegii lor, în urma unor hotărâri judecătorești favorabile, primesc aceste sume. Reclamanții au susținut că la baza discriminării stă conduita autorităților reclamate, care au ales să nu cuantifice legal drepturile salariale, constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare. De asemenea, reclamanții au solicitat pârâtului să dispună înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii, prin măsuri specifice, respectiv, prin obligarea intimaților să ia măsuri de reglementare a sporurilor și acordarea lor către toți salariații.

Prin Hotărârea nr. 735/09.11.2016, pârâtul a admis excepția de necompetență materială, invocată din oficiu, reținând, în esență, că aspectele sesizate nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000, întrucât vizează aplicarea și interpretarea legii, atribut legal și exclusiv al instanțelor de judecată.

Înalta Curte nu poate primi critica recurenților-reclamanți potrivit căreia instanța de fond ar fi ignorat dispozițiile art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000, de vreme ce în soluționarea cauzei, judecătorul fondului a avut în vedere și aceste dispoziții legale, pe care le-a coroborat în mod corect cu celelalte dispoziții legale incidente, ajungând astfel la soluția de respingere a capătului principal de cerere, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește pe deplin.

Astfel, s-a avut în vedere că potrivit dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării îndeplinește rolul de "garant al respectării și aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispozițiilor art. 18 din același act normativ, "este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării". Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum și art. 20 în ansamblu reglementează rolul jurisdicțional al Consiliului, care are ca finalitate, așa cum s-a arătat, "înlăturarea faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării".

De asemenea, art. 2 alin. (3) din aceeași ordonanță prevede că sunt discriminatorii "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare [...]".

Așadar, este întemeiată concluzia instanței de fond potrivit căreia acest organ nu este îndreptățit să interfereze în competențele puterilor în stat, spre exemplu ale legislativului (prin înlăturarea aplicabilității unor acte normative și instituirea aplicabilității altora) sau ale puterii judecătorești și, chiar dacă recurenții-reclamanți susțin prin cererea de recurs că nu existența unor hotărâri judecătorești ar fi cauza discriminării pe care o reclamă, ci obiceiul intimaților de a se "abține" de la reglementarea unitară și echitabilă a situațiilor de natură a produce discriminări, Înalta Curte reține că situația premisă o constituie tocmai constatarea discriminării membrilor lor de sindicat, ce au avut calitatea de funcționari publici în perioada 2004-2009 în diferite structuri ale Ministerului Finanțelor Publice, respectiv ale Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, prin faptul că nu primit cele două sporuri prevăzute la art. 31 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, deși o parte dintre colegii lor, în urma unor hotărâri judecătorești favorabile, primesc aceste sume.

Or, în contextul în care Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 20/2009 dată în recurs în interesul legii, a statuat că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 188/1999, în lipsa unei cuantificări legale nu se pot acorda pe calea judecătorească drepturile salariale constând în suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare", analizarea cererii reclamanților, prin care se urmărea finalmente acordarea suplimentelor în discuție către toți salariații, fie direct, fie prin obligarea părților reclamate la legiferare, ar fi contravenit celor stabilite cu aplicabilitate generală de către instanța supremă, dar și prerogativelor legiuitorului, reprezentând astfel o ingerință în sfera autorităților judecătorești și legislative.

Înalta Curte are în vedere de asemenea că potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Rezultă din definiția legală citată anterior, că diferența de tratament devine discriminare dacă se bazează pe o caracteristică sau un criteriu interzis, respectiv motivul pentru care persoanele aflate în situații comparabile au fost tratate diferit. Or, posibila interpretare eronată a legii de către unele instanțe de judecată nu se poate constitui într-un criteriu discriminatoriu, în înțelesul legii și, în tot cazul, nu poate fi evaluată de către pârâtul intimatul-pârât C.N.C.D., pentru că ar reprezenta, din nou, o imixtiune în prerogativele autorității judecătorești.

Înalta Curte mai reține că, în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere, dedus judecății prin cererea adițională formulată la 14.03.2017, din modul de redactare a cererii adiționale reiese că persoanele pretins vătămate, prin discriminare, sunt funcționarii publici care nu au beneficiat de drepturile salariale bănești compuse din suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare, iar dispozițiile art. 28 alin. (1)-(3) din Legea nr. 62/2011 prevăd că se recunoaște expres sindicatului calitatea procesuală activă pentru apărarea drepturilor de natura celor care fac obiectul cauzei, cu condiția ca organizația să precizeze că acționează în numele membrilor săi, să-i identifice și să depună împuternicirea scrisă din partea acestora.

De asemenea, condițiile de exercitare a acțiunii civile stabilesc cadrul general obligatoriu pentru orice instanță sesizată, constituind primul act de verificare procesuală la care aceasta este obligată, indiferent de actul de procedură al sesizării (cerere principală, accesorie sau incidentală). Astfel, având în vedere că reclamanții nu au precizat numele membrilor de sindicat pentru apărarea drepturilor cărora acțiunea a fost introdusă și, implicit, la dosarul cauzei nu au fost depuse nici împuternicirile scrise acordate organizației sindicale de către membrii lor pretins vătămați prin discriminare, iar la ultimul termen de judecată reclamanții au justificat aceste împrejurări, prin aceea că acțiunea ar fi fost introdusă în nume propriu, atunci în mod întemeiat a constatat instanța de fond că reclamanților le lipsește legitimarea procesuală activă în ceea ce privește acest capăt de cerere, sens în care a admis excepția lipsei calității procesuale active, în ceea ce privește capătul subsidiar de cerere și a respins acest capăt de cerere, ca fiind introdus de persoane fără calitate procesuală activă. În plus, depunerea acestora direct în calea de atac a recursului nu poate complini deficiențele constatate în mod întemeiat de către instanța de fond.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții - reclamanți SINDICATUL NAȚIONAL VAMAL UNIREA, SINDICATUL FINANȚE DIRECȚIA GENERALA BUCUREȘTI, SINDICATUL FINANȚE ARGEȘ-SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE CĂLĂRAȘI, SINDICATUL FINANȚE IALOMIȚA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PRAHOVA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE TÂRGOVIȘTE SED LEX, SINDICATUL LIBER AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI DIN DGFP NEAMȚ, SINDICATUL TREZORERIEI SECTOR 6, SINDICATUL TREZOR 1, SINDICATUL TREZOR, SINDICATUL TREZOR 4 ALIANȚA SED LEX, SINDICATUL FINANȚE PUBLICE VASLUI, SINDICATUL SPO GIURGIU și AJOFM ARGEȘ împotriva sentinței civile nr. 2749 din 30 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2020.