ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1264/2019

Ședința publică din data de 11 iunie 2019

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21 ianuarie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige pe pârâtă la plata următoarelor sume:

- 252.650 RON, reprezentând taxe de listare articole/deschideri de magazine, pe care le-a achitat în derularea relațiilor contractuale cu pârâta, arătând că obligația de restituire a acestora derivă din art. 7 alin. (2) din Legea nr. 321/2009, raportat la actul adițional din 23 septembrie 2013, prin care pârâta a denunțat unilateral contractele încheiate între părți;

- 122.990,266 RON, reprezentând penalități de întârziere calculate pentru întârzierile la plata facturilor emise cu un an anterior formulării cererii de chemare în judecată.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii s-au arătat în esență următoarele:

Reclamanta a semnat cu pârâta S.C. B. S.A. contractul cadru de achiziție de produse alimentare nr. P041 din 03 august 2005, cu valabilitate până la 31 decembrie 2005 și prelungit prin acte adiționale până la 31 decembrie 2013 și nr. P381din 27 iunie 2012, cu valabilitate până la 31 decembrie 2014 având ca obiect furnizarea de care reclamantă către S.C B. S.A. a produselor din portofoliul reclamantei, stabilite prin acord a fi vândute in magazinele pârâtei prin negocierea cu reprezentanții acesteia a anexelor la contract la începutul fiecărui an.

Reclamanta a arătat că a făcut vizite în magazine și au văzut atât reclamanta, cât și producătorii care au mandatat-o că produsele convenite lipsesc din rafturi sau nu sunt promovate corespunzător, sintetic putându-se afirma că portofoliul de articole stabilit prin acord la semnarea Anexei 4 a contractului nu s-a regăsit în perioada de valabilitate a contractului în totalitate în rafturile magazinelor C., atât in magazinele vechi, cât și în cele nou deschise in cursul anului 2013, situație ce a fost constatată și adusă la cunoștință pârâtei.

Ca urmare, reclamanta a considerat că acțiunile menționate mai sus (nelistarea în magazine a întregului portofoliu de articole/produse agreate prin acord la semnarea condițiilor comerciale, refuzul de a promova articolele pentru care s-au transmis și agreat propuneri speciale de promovare, precum și refuzul de a o informa cu privire la situația articolelor pe care le furniza) reprezintă o încălcare a obligațiilor contractuale asumate de pârâtă.

Din toate aceste cauze enunțate, consideră că se impune restituirea tuturor taxelor privind listarea și a tuturor taxelor reprezentând risturnuri de magazin nou deschis, care au fost achitate pentru că pe de o parte intervine obligativitatea prevăzută de art. 7 din Legea 321/2009, cu raportate la prevederile art. 1635 și următoarele C. civ. și pe de altă parte pentru că, deși achitate aceste taxe, obligațiile corelative asumate de pârâtă în calitate de beneficiar nu au fost îndeplinite corespunzător.

În conformitate cu prevederile contractuale agreate de ambele părți pentru plata cu întârziere a facturilor emise de reclamantă, consideră că se impune ca pârâta să achite penalități pentru întârzierile pe care aceasta le-a înregistrat la plata facturilor emise, în cuantum total 122.990,266 RON, penalități detaliate în graficului atașat.

În drept, au fost invocate prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 321/2009, art. 1270, 1516, 1531 C. civ.

Soluția primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 2592 din 25 aprilie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate atât excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Soluția din apel

Prin decizia civilă nr. 1505/2017 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul ca nefondat și a fost obligată apelanta-reclamantă în favoarea intimatei-pârâte la plata sumei de 10.625,24 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut în esență următoarele:

Potrivit probelor administrate în cauză în dovedirea pretențiilor de către apelanta-reclamantă, precum și a probelor depuse în apărare de către intimata-pârâtă rezultă pe deplin natura relațiilor contractuale dintre părți.

Între părți au avut loc raporturi contractuale conform contractului x/2005 având ca obiect livrări de produse alimentare efectuate de către apelanta-reclamantă pe baza comenzilor transmise de către intimata-pârâtă, contract care a fost valabil prelungit prin acte adiționale până la 31 decembrie 2013.

Cel de-al doilea contract nr. x/2012 prevedea că apelanta-reclamantă se obliga să furnizeze către intimata-pârâtă în calitate de beneficiar produsele indicate în Anexa 1 la contract pe bază de comandă scrisă, contract care a avut o valabilitate până la 31 decembrie 2014, dar care a fost denunțat de către intimata-pârâtă în temeiul art. 22.2.4 din contract, cu un preaviz de două luni, la 22 noiembrie 2013.

Curtea a constatat și reținut din reexaminarea probatoriului administrat în fața instanței de fond că raporturile juridice dintre cele două părți au fost guvernate de către cele două contracte menționate mai sus, contracte din ale căror clauze nu rezultă existența unor taxe de listare a produselor ori a unor taxe pentru deschiderea de noi magazine de către intimata-pârâtă.

Mai mult decât atât, anexele la aceste contracte (de exemplu Anexa 4 redată pe larg) menționează existența unor risturnuri și nu a unor taxe de listare a produselor respective. Chiar din corespondența electronică menționată cu titlu de exemplu rezultă că este vorba despre risturnuri și nu despre altfel de taxe interzise chiar de Legea nr. 321/2009.

Or, în lipsa probării existenței în fapt a unor asemenea taxe, curtea de apel nu a identificat niciun temei legal pentru a trage concluzia că apelanta-reclamantă a plătit asemenea taxe de listare, taxe interzise de către legea precitată. Din multiplele forme de colaborare concretizate în înscrisurile depuse la dosar nu rezultă existența perceperii ori a plății unor asemenea taxe de listare a produselor în magazinele intimatei-pârâte.

Pe cale de consecință, instanța de apel, în lipsa unor mijloace de probă din care să rezulte indubitabil că cele menționate în contractul de achiziție dintre părți nu corespund voinței părților în ceea ce privește existența risturnurilor și că de fapt ar fi vorba despre existența unor taxe de listare a produselor ori de deschidere a unor noi magazine, nu a putut reține existența acestora.

S-a mai statuat asupra faptului că rezilierea contractului s-a produs în condițiile stabilite prin art. 22.2.4 din contract, unde se prevede în mod expres modul de denunțare al acestuia, adică "prin denunțare unilaterală, notificată în scris de către una dintre părți, cu acordarea unui preaviz de două luni până la momentul încetării Contractului". Prin urmare, și din această perspectivă dispozițiile contractuale și legale, s-a apreciat, au fost respectate în ceea ce privește denunțarea contractului, astfel că nu poate fi vorba despre atitudinea culpabilă a intimatei-pârâte.

De altfel, curtea de apel a reținut că nici chestiunea referitoare la culpa intimatei-pârâte cu privire la neîndeplinirea obligațiilor acesteia în ceea ce privește modul de expunere a produselor în magazin nu a fost probată, astfel că denunțarea contractului cu termen de preaviz a respectat întrutotul dispozițiile contractuale dintre părți.

S-a apreciat că o altă critică expusă pe larg de către apelanta-reclamantă se referă nu la considerentele sentinței apelate, cât mai ales la chestiuni legate de modul în care a avut loc derularea contractelor cu intimata-pârâtă, aspecte care nu au legătură cu pretențiile deduse judecății și nu pot constitui astfel veritabile critici la adresa sentinței apelate.

Cu privire la cel de-al doilea petit al cererii de chemare în judecată constând în contravaloarea penalităților pentru plata cu întârziere a facturilor de către intimata-pârâtă în cuantum de 122.990,260 RON, instanța de prim control judiciar a reținut, pe baza probatoriului administrat în cauză, că și această pretenție este nefondată.

Astfel, depunerea în apel a unor înscrisuri suplimentare, precum și efectuarea expertizei contrabile în faza judecății în fond nu au fost considerate drept elemente de natură să stabilească dreptul la penalități al apelantei-reclamante, întrucât din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă o asemenea obligație.

Detaliind, instanța de apel s-a referit la Anexa 3 la contractul cadru de achiziție de produse alimentare nr. P381 din 27 iunie 2012, care prevede că "beneficiarul (intimata-pârâtă) va putea solicita furnizorului (apelanta-reclamantă) o penalitate de 20% din valoarea totală a comenzii neexecutate, executate cu întârziere sau livrate la o altă adresă decât cea prevăzută în comandă".

În aceeași ordine de idei, s-a constatat că, potrivit Anexei nr. 4 Condiții generale de achiziții "Reguli de facturare", plata mărfii livrate se face în termenul stabilit la secțiunea "Condiții de plată", cu excepția scontării, iar în caz de întârziere de plată se aplică penalitățile convenite prin Contractul cadru de achiziție ("Contractul").

Or, examinând dispozițiile contractuale cu privire la:

"Preț, facturare și modalități de plată" - pct. 13 din Contractul cadru de achiziție de produse alimentare nr. P381 din 27.06.2012, curtea de apel a constatat și reținut că părțile nu au prevăzut un mecanism contractual de plată a penalităților în cazul în care beneficiarul (intimata-pârâtă) întârzie plata facturilor emise de către furnizor (reclamanta), situație în care a conchis că singurul mecanism de determinare și de plată a unor penalități rezultate din raporturile dintre cele două părți este prevăzut în art. 3.4 din contractul cadru și în care furnizorul (apelanta-reclamantă) nu procedează la executarea comenzilor considerate acceptate, situație în care beneficiarul avea dreptul să procedeze la libera sa apreciere, printre care și aceea în care beneficiarul are dreptul să solicite furnizorului plata de penalități în cuantumul menționat în Anexa nr. 3 pct. 1 - anexă, precitată pe larg.

În concluzie, curtea de apel a reținut că, nereglementând contractual regimul unor penalități referitoare la plata cu întârziere a facturilor de către intimata-pârâtă, apelanta-reclamantă nu are temei legal ori contractual pentru a solicita despăgubiri de natura penalităților, ea putând folosi în condițiile legii mijloacele procesuale adecvate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a și pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cererea de recurs a fost depusă cu respectarea prevederilor art. 490 alin. (1) C. proc. civ. la Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, instanța care a pronunțat hotărârea atacată, în termenul prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că decizia atacată a fost comunicată reclamantei la 13 noiembrie 2017, așa cum rezultă din dovada de înmânare aflată la fila x din volumul II al dosarului de apel, iar calea extraordinară de atac a fost declarată la 8 decembrie 2017, astfel cum atestă data înscrisă pe ștampila poștei aplicată pe plicul în care a fost expediată cererea de recurs, aflat la dosar.

Se constată, astfel, că recursul a fost declarat și motivat în termenul legal de 30 zile menționat, calculat potrivit art. 181 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ.

În motivare, recurenta a expus amplu parcursul litigiului în fața instanțelor anterioare și a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre vădit nelegală, invocând cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. prin dezvoltarea următoarelor critici:

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut în esență că decizia recurată nu este motivată corect, clar, simplu și concis raportat la situația de fapt prezentată și dovedită.

În opinia autoarei, soluția instanței de control judiciar apare ca una contradictorie, atâta vreme cât pe de o parte se recunoaște că natura relațiilor contractuale are la bază cele două contracte, respectiv contractele nr. x/2005 și y/2012, cu actele adiționale aferente, precum și dispozițiile Legii nr. 321/2009, iar pe de altă parte hotărârea este motivată pe considerentul că din clauzele contractuale "nu rezultă existența unor taxe de listare a produselor ori a unor taxe pentru deschiderea de noi magazine de către intimata-pârâtă".

În continuare, a arătat că, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 321/2009, furnizorii de mărfuri (firme mici și mijlocii) nu erau protejați împotriva practicilor abuzive ale marilor rețele de magazine, astfel că aceștia erau obligați să plătească o serie de taxe impuse de marii comercianți, pentru a putea fi listați la raft și a-și vinde produsele în magazinele acestora.

A susținut recurenta că aceste taxe erau utilizate de marii comercianți exclusiv pentru extinderea rețelei de magazine și nu pentru promovarea vânzărilor produselor furnizorilor și că același lucru s-a întâmplat și în relațiile contractuale dintre părțile litigante până la apariția legii, motiv pentru care a fost obligată, pentru a-și putea vinde produsele, să plătească diferite taxe: de listare, de deschidere magazine pentru intimata-pârâtă, de promovare.

A apreciat că, prin adoptarea Legii nr. 321/2009, au fost corectate o parte dintre aceste abuzuri, iar de la intrarea ei in vigoare, respectiv 20 octombrie 2009, este interzisă cu desăvârșire perceperea oricăror asemenea taxe.

Recurenta a reprodus prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 321/2009, arătând că "este interzis oricărui comerciant să solicite și să încaseze de la furnizor plata unor servicii legate de extinderea rețelei de distribuție a comerciantului, amenajările spațiilor de vânzare ale comerciantului sau de operațiunile și evenimentele de promovare a activității și imaginii comerciantului" și că, pentru a eluda acest text de lege, intimata-pârâtă a redefinit taxele percepute sub o nouă denumire, respectiv cea a unui «risturn» sau a unui «buget de lansare» în încercarea de a le da o aparență de reducere comercială și de marketing.

Astfel, s-a afirmat, taxa de deschidere magazin nou a devenit «risturn magazin» și taxa de listare articol a devenit «buget marketing acțiuni speciale - lansare produse» prin noua "redefinire" de către intimata-pârâtă.

A mai susținut recurenta că instanțele de fond nu au înțeles sau nu au vrut să înțeleagă că nu a solicitat sau pretins, după denunțarea unilaterală a contractului de către intimata-pârâtă, decât acele taxe care au fost plătite după apariția Legii nr. 321/2009 ca și taxe pentru deschideri de magazine noi și listări de produse noi.

Totodată, a subliniat că din înscrisurile aflate la dosar rezultă că a recunoscut plăți făcute cu titlu de risturn și risturn-reduceri comerciale, respectiv cele calculate potrivit legii, procentual în raport cu cifra de afaceri și că nu se referă la acestea ca fiind taxele fixe reclamate.

Detaliind, a precizat că în speță nu este vorba de un risturn-reducere comercială în valoare fixă, raportat la cifra de afaceri realizată într-un interval de referință facturat lunar, ci de o taxă fixă calculată în avans, fără legătură cu vânzarea efectiv realizată și facturată furnizorilor imediat după deschiderea unui magazin nou pentru a se acoperi investiția făcută cu inaugurarea acestuia.

A mai arătat că din materialul probator administrat în cauză se poate observa cu ușurință că în momentul la care a fost încheiat un nou contract comercial între societățile litigante, respectiv contractul nr. x din 21 iunie 2012, reclamanta a fost obligată să accepte condițiile din anexa 4, privind acele taxe intitulate bugete și risturn-uri.

Contrar susținerilor intimatei-pârâte, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că a fost obligată să plătească pârâtei mai multe taxe, respectiv cea cu titlu de "buget marketing acțiuni speciale - lansare produse - în suma impusă de 15.000/bucata (pe fiecare cod bare), o taxă fixă cu titlul de risturn/magazin în sumă fixă de 15.000 RON/buc (pentru fiecare magazin nou deschis)."

În acest sens, a notat că pentru niciuna dintre aceste taxe intimata-pârâtă nu s-a referit în contract la vreun algoritm de calcul sau la vreun interval de referință ori mod de facturare, în condițiile în care, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 321/2009, este interzisă plata unor astfel de taxe care nu au legătura cu vânzarea și nu se calculează raportat la cifra de afaceri realizată într-un interval de referință.

De asemenea, recurenta a criticat reținerea instanței de apel de la fila x alin. (1) al hotărârii în sensul că "în lipsa unor mijloace de probă din care să rezulte indubitabil că cele menționate în contractul de achiziție dintre părți nu corespunde voinței părților în ceea ce privește existența risturn-urilor și că de fapt ar fi vorba despre existența unor taxe de listare a produselor ori de deschidere a unor noi magazine", arătând că aceasta se poziționează în totală contradicție cu probele existente la dosarul cauzei.

De altfel, a notat că nereținerea de către instanța de apel a atitudinii culpabile a intimatei-pârâte contravine probatoriului administrat și prevederilor Legii nr. 321/2009, considerentele deciziei fiind contrazise de probele depuse la dosar.

Astfel, deși instanța de apel a reținut la fila x alin. (5) că "o altă critică expusă pe larg de către apelanta-reclamantă se referă nu la considerentele sentinței apelate, cât mai ales la chestiuni legate de modul în care a avut loc derularea contractelor cu intimata-pârâtă...", nu a avut în vedere că, deși la semnarea contractului în anul 2013 s-a agreat împreună cu reprezentanții C. un portofoliu de produse care trebuiau expuse la raft în toate magazinele rețelei, aceasta nu a respectat condițiile pe care și le-a asumat potrivit contractelor și nici nu a expus sau promovat produsele reclamantei conform înțelegerilor avute.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, la momentul la care a insistat să se respecte aceste condiții, s-a produs denunțarea unilaterală a contractului existent între cele două societăți, dovada susținerilor regăsindu-se în Anexele 8, 9 și 10.

Referitor la contravaloarea penalităților solicitate, recurenta a apreciat că, într-o totală contradicție cu legea și cu probele de la dosarul cauzei, instanța de apel a motivat "sec" că "această pretenție este nefondată" - fila x alin. (6).

Detaliind, autoarea căii de atac a susținut că, potrivit art. 9 din Legea nr. 321/2009 și în conformitate cu prevederile contractuale agreate de ambele părți, respectiv Anexa 4 la contractul de achiziție nr. P381 din 21 iunie 2012 și art. 3.4 din contract, care face trimitere la Anexa nr. 3 pct. 1, pentru plata cu întârziere a facturilor intimata-pârâtă datorează penalități, cuantumul total al acestora fiind de 121.990 RON, sumă calculată de expertul desemnat de instanța de fond.

Din această perspectivă, a arătat că a solicitat obligarea acesteia la plata penalităților de întârziere calculate pentru un an anterior datei introducerii acțiunii, raportat la prevederile art. 26.11 din contractul de achiziție.

În opinia recurentei-reclamante, în mod nelegal și netemeinic a fost respins și acest capăt de cerere față de motivarea instanței de apel, care a reținut că "reclamanta depune la dosar în susținerea petitului 2 un tabel intitulat Situația întârzierilor la încasarea facturilor emise în perioada 07.01.2013-30.11.2013 fără a depune facturile aferente debitelor principale însoțite de procesul-verbal de recepție corespunzător, semnat de reprezentanții părților, pentru a se analiza coroborat cu concluziile raportului de expertiză dacă este vorba de penalități aferente unor facturi emise în condițiile art. 13.2".

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a dezvoltat în esență critici privind interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 321/2009 referitoare la noțiunile de risturn magazin, listare, delistare, delistare unilaterală și penalități privind întârzierea executării obligațiilor.

În acest sens, a susținut că instanța de control judiciar, la fila x ultimul alineat, a apreciat cu nesocotirea legii că "nu are nici un temei legal pentru a trage concluzia că apelanta-pârâtă a plătit asemenea taxe de listare, taxe interzise de legea precizată", în condițiile în care a dovedit că a plătit asemenea taxe, aspect constatat și prin expertiza contabilă.

A subliniat, totodată, că în cauză este mai mult decât evident că intimata-pârâtă a dispus în mod unilateral delistarea, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 7 din Legea nr. 321/2009, iar trimiterea notificării de reziliere nu o absolvă de obligația restituirii integrale a taxelor percepute pentru listarea produselor.

În finalul expunerii, recurenta-reclamantă a mai notat că motivarea hotărârii recurate este criticabilă și sub aspectul aplicării normelor de drept material și cu privire la calculul penalităților de întârziere.

În considerarea celor anterior expuse, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

La 16 februarie 2018, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

În esență, s-a arătat că nu poate fi reținut motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât aspectele de contrarietate invocate de recurenta-reclamantă nu se referă la motivele deciziei recurate, ci la motivele avute în vedere de instanța de apel prin raportare la probele administrate, aspecte ce țin de judecarea fondului cauzei, iar nu de nelegalitatea deciziei recurate.

De asemenea, a susținut că nu poate fi reținută nici incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât inaplicabilitatea art. 7 din Legea nr. 321/2009 este dată ab initio de înțelesul noțiunilor de "risturn" și "taxă de listare", noțiuni care, astfel cum au reținut prima instanță și instanța de apel, sunt fundamental diferite.

Privitor la capătul de cerere vizând penalitățile de întârziere a executării obligațiilor, intimata-pârâtă a solicitat să se constate că în mod corect instanțele de fond au reținut că recurenta-reclamantă, deși a depus în susținerea acestui capăt de cerere un tabel intitulat "Situația întârzierilor la încasarea facturilor emise în perioada 07.01.2013 -30.11.2013", aceasta a omis să depună și facturile aferente debitelor principale însoțite de procese-verbale de recepție, nefiind posibilă o analiză coroborată a acestor susțineri cu concluziile raportului de expertiză contabilă.

De altfel, a arătat că o asemenea analiză are semnificația unei reaprecieri a probelor administrate în fața instanțelor de fond, aspect ce nu ține de legalitatea deciziei recurate și nu poate face obiectul controlului instanței de recurs.

La 22 februarie 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante A. S.R.L., care la 7 martie 2018 a răspuns la aceasta, combătând argumentele invocate în cadrul întâmpinării și solicitând respingerea acestora.

Recursul a fost admis în principiu la termenul din 26 martie 2019, când s-a dispus citarea părților în ședință publică în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând recursul declarat din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și îl va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente:

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată.

Din cele trei ipoteze ale textului legal invocat, recurenta-reclamantă se oprește la ipoteza a doua a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care sancționează hotărârea care se întemeiază pe motive contradictorii, ceea ce presupune fie ca argumentația să se structureze pe motive care să conducă la o soluție, dar și pe motive care să conducă la soluția contrară, fie pe motive care să vină în contradicție cu soluția adoptată și care să fundamenteze soluția contrară ori o altă soluție.

În plus, este necesar ca existența acestor motive contradictorii să fie într-atât de importantă încât să aibă aptitudinea de a invalida soluția pronunțată.

Plecând de la această premisă, instanța supremă constată cu titlu preliminar că argumentația expusă de recurenta-reclamantă în cadrul acestei prime critici este nestructurată, lipsită de o viziune unitară, ceea ce a și făcut, de altfel, imposibilă o sinteză în această cauză, care să releve un raționament anume și a impus ca prezentarea susținerilor recurentei-reclamante să se facă analitic, cât mai aproape de forma și de succesiunea din memoriul de recurs.

Analiza acestor argumente nestructurate a condus la următoarele concluzii:

În rarele dăți în care recurenta-reclamantă amintește de considerente contradictorii, aceasta susține că în realitate contradicția pretinsă există între considerentele instanței de apel, pe de o parte și, pe de altă parte, lege, susținerile părții și probele administrate, accentul căzând în majoritatea cazurilor pe contradicția față de probele administrate.

În acest sens se cuvin subliniate argumentele cuprinse în paragraful 1 al filei 5, în paragraful ultim al filei 9 și în paragraful ultim al filei 10 din dosarul de recurs.

Or, așa cum s-a subliniat în cele ce preced, contradicția sancționată de textul legal trebuie să existe între considerentele hotărârii sau între acestea și dispozitiv, neputând viza ipotezele propuse de parte.

În cadrul acestei prime statuări trebuie spus faptul că susținerea despre contradicția dintre considerente și dispozițiile legale ar fi putut avea aptitudinea de a fi examinată din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., numai că în cauză nu a fost posibil acest lucru, câtă vreme recurenta-reclamantă s-a mărginit la un enunț general, fără să combată raționamentul instanței de apel, care a reținut expres că părțile nu au reglementat contractual situația penalităților în caz de plată cu întârziere a facturilor de către intimata-pârâtă, caz în care recurenta-pârâtă nu are temei legal sau contractual să le solicite.

În acest context, în care recurentei-reclamante i s-a negat dreptul la penalități pentru întârziere la plată a facturilor, devine absolut irelevantă critica referitoare la nesocotirea art. 9 din Legea nr. 321/2009, care trimite exact la ipoteza stipulării penalităților prin contract.

Tot în cadrul acestei prime critici de nelegalitate reține instanța supremă că poate fi examinată din ipoteza textului legal susținerea despre contradicția existentă între argumentul că relațiile contractuale dintre părți se fundamentează pe cele două contracte invocate și argumentul ulterior că din clauzele contractului nu rezultă existența unor taxe de listare a produselor ori a unor taxe pentru deschiderea de noi magazine de către intimata-pârâtă.

Aceste două statuări nu au nimic contradictoriu, pentru că instanța de apel a plecat de la contractele care stau la baza raporturilor juridice dintre părți, dar, pe baza interpretării clauzelor cuprinse în aceste contracte, conchide în sens opus celui pretins de către recurenta-reclamantă, anume că aceste două contracte nu cuprind clauze referitoare la taxele de listare de produse ori la cele de deschidere de noi magazine.

Distinct de argumentul expus, instanța supremă subliniază și faptul că interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt reprezintă elemente de temeinicie a hotărârii, care nu pot fi cenzurate pe calea recursului, care vizează numai aspecte de nelegalitate.

Cu privire la celelalte susțineri expuse în cadrul primului motiv de recurs, Înalta Curte apreciază că ele nu se circumscriu motivului de recurs anume invocat de parte - dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., după cum nu pot fi subsumate niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât unele dintre ele reprezintă o expunere a viziunii părții cu privire la modul de interpretare a unor dispoziții legale și la contextul în care acestea au fost adoptate, la definiția reducerilor comerciale, altele fac referire la faptul că instanțele anterioare nu au înțeles corect obiectul cererii sau nu au interpretat corect contractul, iar majoritatea susținerilor dezvoltate privesc analiza probelor administrate sau vizează insuficiența ori modul în care au fost evaluate probele.

În sinteză, această primă critică urmează a fi înlăturată ca nefondată.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

Examinarea argumentelor aduse în susținerea acestui al doilea motiv de recurs relevă și în acest caz preocuparea părții de a discuta în mod preponderent probatoriul administrat, ceea ce vine în contradicție cu caracterul nedevolutiv al recursului, cale extraordinară de atac.

Singura critică pe care analiza ar putea-o subsuma cazului de casare invocat, pentru că este singura în care se face trimitere expresă la un text legal este cea referitoare la încălcarea art. 7 din Legea nr. 321/2009, text legal care ar fi fundamentat pretenția recurentei-reclamante la restituirea sumelor achitate pentru listare.

Această critică este, însă, neîntemeiată, întrucât textul legal ar fi fost incident în caz de delistare imputabilă intimatei-pârâte. Or, în considerentele deciziei atacate instanța de apel a reținut, în consens cu tribunalul, că intimata-pârâtă a reziliat contractul în condiții de deplină legalitate, astfel că ea nu poate fi plasată în situația în care ar fi procedat culpabil la delistare unilaterală, pentru a se atrage incidența art. 7 din Legea nr. 321/2009.

Această statuare a instanței de apel nu a fost combătută de către recurenta-reclamantă și nici nu ar fi putu fi realizată în recurs, fiindcă aprecierea culpei uneia dintre părți în executarea contractului este de principiu un element de fapt, care scapă controlului în calea de atac a recursului.

În consecință, nefiind dovedită incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat în conformitate cu dispozițiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

În temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 C. proc. civ., instanța supremă o va obliga pe recurenta-reclamantă să îi plătească intimatei-pârâte cheltuielile de judecată efectuate în recurs, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1505/2017 din 11 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă în favoarea intimatei-pârâte B. S.A. la plata sumei de 11.455 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 11 iunie 2019.