ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2453/2019

Ședința publică din data de 11 decembrie 2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 13 iunie 2018, sub nr. x/2017, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Comisia județeană Buzău de aplicare a legilor fondului funciar, prin prefect, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1) obligarea Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 70.000 euro, convertită în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin faptele culpabile care au avut drept consecință neeliberarea titlului de proprietate conform sentinței nr. 4469/4 decembrie 1991, pronunțată de Judecătoria Buzău, devenită irevocabilă și 2) obligarea Comisiei județene Buzău de fond funciar la emiterea titlului de proprietate pentru suprafața de teren de 5,44 ha teren, pe raza comunei Beceni, în conformitate cu sentința civilă nr. 4469/4 decembrie 1991, pronunțată de Judecătoria Buzău, sub sancțiunea plății unei penalități stabilite de instanță în limitele valorice reglementate de art. 906 alin. (2) C. proc. civ. pe zi de întârziere până la executarea obligației, începând cu data de 16 decembrie 1991.

Pârâta Comisia județeană Buzău pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Tribunalului Buzău și excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care s-a solicitat "aplicarea sancțiunii plății unei penalități stabilită de instanță în limitele valorice reglementate de art. 906 alin. (2) C. proc. civ. pe zi de întârziere până la executarea obligației, pârâta fiind de drept în întârziere începând cu data de 16 decembrie 1991".

Pârâta Comisia județeană Buzău pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a formulat și cerere de chemare în garanție a Comisiei locale de fond funciar Beceni și a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Buzău.

În drept, a invocat prevederile art. 72 și art. 78 din noul C. proc. civ.

De asemenea, a formulat întâmpinare pârâtul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, solicitând anularea acțiunii, ca netimbrată; pe cale de excepție a invocat lipsa calității procesuale pasive a Statului Român.

Prin încheierea din data de 16 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Buzău, secția I civilă a disjuns capătul de cerere în referire la obligarea Comisiei județene de fond funciar Buzău la emiterea titlului de proprietate pentru suprafața de teren de 5,44 ha teren, pe raza comunei Beceni, județul Buzău, împreună cu cererea de chemare în garanție a Comisiei locale Beceni de fond funciar și a OCPI Buzău, formulată de pârâta Comisia județeană de fond funciar Buzău și cu excepția nulității absolute a titlului de proprietate nr. x/20 iulie 2017 invocată pe cale incidentală de către reclamante și, admițând excepția de necompetență materială a Tribunalului Buzău, a declinat competența de soluționare a acestor cereri în favoarea Judecătoriei Buzău. A acordat termen de judecată la data de 14 decembrie 2017 pentru continuarea judecății capătului de cerere în referire la obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 70.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.

Prin sentința civilă nr. 99 din 19 ianuarie 2018, Tribunalul Buzău, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantele A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice; a fost obligat pârâtul la plata către reclamante a sumei de 10.000 euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul nepatrimonial; au fost respinse, în rest, pretențiile reclamantelor.

Prin decizia nr. 2410 din data de 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantele-reclamante B. și A. și de apelanta-pârâtă Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Finanțelor Publice Buzău în numele Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței nr. 99 din 19 ianuarie 2018, pronunțată de către Tribunalul Buzău.

Împotriva deciziei nr. 2410/31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, au declarat recurs, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză, reclamantele B. și A., precum și pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Finanțelor Publice Buzău în numele Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurentele-reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

După prezentarea istoricului și contextului procesual, reclamantele au arătat că toate motivele de casare sunt raportate la modul de soluționare prin decizia recurată a motivelor de apel. Față de modul cum acestea au fost soluționate, ordinea de raportare a motivelor de casare începe cu raportarea la motivele de apel III, I și II.

Astfel, recurentele-reclamante au arătat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu:

- încălcarea regulii de procedură reglementată de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. care concretizează principiul disponibilității în apel reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și principiul contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (3) C. proc. civ.

- încălcarea regulilor procedurale care constituie drepturi procesuale fundamentale, calificate de jurisprudența CEDO și CJUE ca fiind de ordine publică, privind echitabilitatea procesului, dreptul la apărare, dreptul de acces efectiv la instanță; încălcarea principiului protecției jurisdicționale efective reglementat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE și a principiului legalității procesului, al principiului legalității, egalității și nediscriminării procesuale, art. 8 C. proc. civ., art. 20 și 21 din Carta UE, al independenței judecătorului;

- încălcarea regulilor de procedură ale cercetării procesului, ale art. 211 și 237 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

- încălcarea principiului de drept de ordine publică al neînrăutățirii situației în propria cale de atac, reglementat de art. 481 C. proc. civ.

- încălcarea jurisprudenței CJUE cu privire la obligația de motivare;

- încălcarea principiului securității juridice;

- încălcarea art. 1 alin. (1), art. 12 (1), art. 555 și art. 1349 C. civ., a dispozițiilor Legii nr. 17/2004 privind vânzarea terenurilor extravilane, precum și ale art. 6 TUE, art. 49, 63 și 81 alin. (2) lit. e) TFUE; art. 17 din Carta drepturilor fundamentale UE și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Prin critica vizând soluționarea motivului de apel "Nerespectarea dispozițiilor legale privind stabilirea și dimensionarea despăgubirilor" (III) și a criticilor de nelegalitate subsumate lui, privind respingerea restului pretențiilor reprezentând diferența de cuantum dintre suma acordată și suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, recurentele au arătat că instanța de apel nu a acordat eficiență juridică poziției procesuale a intimatului față de apelul promovat, încălcând astfel principiul protecției jurisdicționale efective reglementat de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale UE, neexercitându-și funcția de control judiciar, precum și dreptul de acces la instanța specializată de control judiciar civil, principiul dreptului de dispoziție al părții sub aspectul apărărilor de care a înțeles să uzeze, principiul contradictorialității și principiul legalității procesului.

În continuare, recurentele au susținut că instanța de apel nu a examinat și nu a oferit niciun răspuns relativ la poziția procesuală a pârâtului în fața instanței de fond, cu privire la criticile cuprinse în paragrafele 38-43, al căror conținut îl menționează în memoriul de recurs.

Consideră reclamantele, că prin neacordarea de eficiență juridică poziției procesuale a intimatului - pârât exprimată prin întâmpinare, instanța de apel a încălcat scopul procesului reglementat de art. 211 C. proc. civ.

De asemenea, au învederat faptul că instanța de apel a încălcat principiul de drept european reglementat de art. 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale privind egalitatea în fața legii și nediscriminarea reflectat de CJUE în jurisprudența sa.

Or, nerespectarea principiului legalității legitimează prezumția lipsei de independență a judecătorului în cauza de față, raportat la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 cu modificările și completările ulterioare, care prevede că:

"scopul independenței judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul să în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii".

În egală măsură, recurentele au arătat că au fost încălcate toate principiile și dispozițiile legale menționate, inclusiv dreptul de acces la instanța de control judiciar și la o cale de atac efectivă în accepțiunea art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, a principiului protecției jurisdicționale efective și obligației de motivare, toate acestea fiind încălcate prin faptul că instanța de apel nu a examinat și nu a răspuns criticilor cuprinse în paragrafele 36,37, 44 -47, al căror conținut l-au detaliat.

Au mai susținut recurentele că, ignorând dispozițiile legale precizate în paragrafele 36, 37 și 44-47, instanța de apel a afirmat în decizia sa, că, de vreme ce cuantificarea prejudiciului nepatrimonial nu este supusă unor criterii legale de determinare, valoarea acestuia se stabilește prin apreciere (pag. 63, alin. (6) din decizie) situație în care obiectul valoric nu s-ar mai impune a fi stabilit de reclamant prin cerere, ci ar conține formula despăgubiri nepatrimoniale la aprecierea instanței, contrar dispoziției art. 194 lit. c) C. proc. civ., care, fără distincție, impune ca cererea de chemare în judecată să cuprindă "obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului", în funcție de care se determină și competența după valoarea obiectului cererii introductive.

Astfel, în opinia recurentelor-reclamante, instanța de apel a încălcat art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil, direct aplicabil sub aspectul dreptului de a fi ascultat de instanță, astfel cum a fost interpretat în jurisprudența Curții europene.

Printr-o altă critică, recurentele au susținut faptul că neexaminând efectiv criticile de nelegalitatea invocate prin apelul formulat, instanța de apel le-a încălcat dreptul de acces efectiv la instanța de control judiciar, cât și principiul protecției jurisdicționale efective, respectiv dispozițiile art. 47 din Cartă, art. 6 TUE și art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct precum și jurisprudența CJUE de interpretare a acestora.

Sub un alt aspect, recurentele-reclamante au mai susținut că instanța de apel a încălcat regula de drept privind neagravarea situației în propria cale de atac reglementată de art. 481 C. proc. civ. (regula non reformatio in pejus) și dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., ambele reguli procedurale fiind și principii ale dreptului unional și convențional.

Aceasta deoarece instanța de apel, fără a răspunde criticilor de nelegalitate din apel privind judecarea cererii în pretenții în echitate, lipsa criteriilor, a standardelor de comparație și lipsa indicării în concret a jurisprudenței avute în vedere de instanța de fond, aduce criterii și aspecte pe care instanța de fond prin sentința sa nu le-a exprimat și pe care nu s-a întemeiat cum ar fi faptul că "înseși hotărârea de constatare a încălcării drepturilor produce un efect reparatoriu însemnat" (pag. 63 alin. (2) din decizie) fără a stabili proporționalitatea gradului de însemnătate funcție de vreun reper, dar și pe faptul că "în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se acordă victimelor încălcării unor drepturi fundamentale o satisfacție echitabilă determinată ținând seama de gravitatea încălcărilor Convenției pe care le-a suferit reclamantul și pronunțându-se în echitate sub aspectul cuantumului despăgubirilor (nivelul despăgubirilor acordat fiind mai degrabă moderat)" (pag. 63 alin. (4) din decizie).

În același sens, recurentele-reclamante au susținut că instanța de apel a procedat la o deturnare a jurisprudenței CEDO asupra încălcării drepturilor și garanțiilor reglementate de Convenție prin statuări cu aplicare directă, la modul în care sunt puse în aplicare dispozițiile art. 41 din Convenție, prin dispoziții obligaționale cu efecte exclusiv inter partes.

Referitor la soluționarea motivului de apel "cu privire la imputabilitatea absenței și a lipsei de efectivitate a dreptului de acces la instanță; greșita aplicare/neaplicare a dreptului incident" (I) și a criticilor de nelegalitate subsumate lui, recurentele-reclamante au arătat că instanța de apel, prin decizia sa, a procedat la completarea sentinței cu aspecte pe care aceasta nu le-a reținut arătând că deși reală susținerea privind carența legii, reclamantele aveau posibilitatea să ceară punerea în executare prin intermediul unui executor judecătoresc deoarece dispuneau de un titlu executoriu.

Or, completarea adusă motivării sentinței încalcă regula procesuală privind neagravarea situației în propria cale de atac reglementată de art. 481 C. proc. civ. procedură civilă (regula non reformatio in pejus) și dreptul la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ., ambele reguli procedurale fiind și principii ale dreptului unional și convențional, încălcând astfel și principiile devoluțiunii reglementate de art. 477 (1) C. proc. civ.

Relativ la modalitatea de soluționare a motivului de apel vizând lipsa de efectivitate a dreptului de acces la instanță reglementat de Legea nr. 165/2013, aceste recurente au învederat că decizia recurată încalcă următoarele reguli de procedură de ordine publică, privind: limitele devoluțiunii, reglementate de art. 477 C. proc. civ. principiul securității juridice; efectivitatea dreptului de acces la instanța de control judiciar și obligația de motivare - principiu de ordine publică al dreptului european.

Totodată, recurentele-reclamante au învederat că decizia recurată încalcă principiul securității juridice și prin nerespectarea deciziei nr. 19/2017, pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți și publicată în Monitorul Oficial la 11 aprilie 2017 (paragrafele 58, 59, 60, 64, 65, 67, 68) care a procedat ca și decizia 42/2016, la interpretarea unitară a domeniului de aplicare al Legii nr. 165/2013 într-o abordare istorică, obligatorie de la data publicării pentru toate instanțele judecătorești.

În mod greșit, judecătorii cauzei nu au reținut prejudicierea recurentelor-reclamante prin lipsirea de dreptul de acces la justiție din cauza nereglementării lui prin dispozițiile procesuale din Legea nr. 18/1991, pe de o parte, și, pe de altă parte, pentru lipsa de efectivitate a dreptului de acces la justiție reglementat de Legea nr. 165/2013 și răspunderea statului și în baza dreptului convențional astfel cum constată deciziile Curții Constituționale nr. 88/2014 și nr. 44/2017, cât și a dreptului european în baza principiului fundamental al răspunderii statelor pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea drepturilor ocrotite de acesta, art. 17 și 47 din Cartă, art. 6 TUE și art. 81 alin. (2) lit. e) TFUE, cu efect direct, susținută prin apel, paragrafele, 4, 5, 19-21.

Totodată, recurentele-reclamante au arătat că la soluționarea motivului de apel "cu privire la lipsa dreptului de dispoziție. Neaplicarea dreptului incident prin sentința apelată" (II) și a criticilor de nelegalitate subsumate lui, instanța de apel a încălcat regula de drept procesual cu privire la neagravarea situației în propria cale de atac (reglementată de art. 481 C. proc. civ.) și la regulile procesuale ale devoluțiunii.

Sub acest aspect, au susținut că sentința apelată nu a făcut nicio referire expresă la dreptul de dispoziție asupra terenului extravilan de a cărui lipsă s-au prevalat reclamantele prin cererea de chemare în judecată; aceasta nu conține măcar sintagma drept de dispoziție când analizează în finalul ei cuantificarea despăgubirii, ci astfel cum au arătat în apel, referă tangențial la prerogativele dreptului de proprietate.

Astfel, sentința nu a operat nicio distincție între terenul extravilan și cel intravilan sub aspectul dreptului de dispoziție, iar dacă ar fi făcut-o ar fi reținut ceea ce reclamantele au invocat și pârâtul nu a contestat, respectiv calitatea reclamantelor de proprietari de drept în baza Legii nr. 18/1991 cu privire la terenul intravilan, curte și grădină, actul de dispoziție făcându-se în baza legii, prezumând respectarea legii de către prima instanță.

De asemenea, au arătat că sentința, în ceea ce privește terenul extravilan, nu face referire la nicio condiție privind dovedirea vreunei intenții de înstrăinare, fiind incidentă prezumția de legalitate conform art. 328 raportat la art. 480 C. civ. și art. 555 C. civ. nou, pe care au invocat-o.

În opinia recurentelor-reclamante, în situația descrisă, decizia recurată a încălcat dispozițiile art. 481 C. proc. civ., principiul neagravării situației în propria cale de atac și art. 477 alin. (1) C. proc. civ., principiul disponibilității reglementat de art. 9 C. proc. civ. față de limitarea lipsei dreptului de dispoziție prin cererea acestora la terenul extravilan, principiul egalității în fața legii, și pe cel al nediscriminării procesuale.

Recurentele-reclamante au mai arătat că în mod greșit judecătorii cauzei nu au reținut prejudicierea acestora nepatrimonială și prin lipsirea de dreptul de dispoziție asupra terenului extravilan conform art. 480 C. civ. vechi și art. 555 C. civ. în vigoare, a dispozițiilor Legii nr. 17/2004 privind înstrăinarea terenului extravilan, raportat la art. 1349 și 1357 C. civ., și nici răspunderea statului și în baza dreptului european a principiului fundamental al răspunderii statelor pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea drepturilor ocrotite de art. 17 și 47 din Cartă, art. 6 TUE, 63 și 49 TFUE și a jurisprudenței CJUE invocată în cauză, cu efect direct.

Recurentele-reclamante au menționat că motivele de nelegalitate invocate se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, au arătat că toate regulile de procedură a căror nerespectare au invocat-o sunt reglementate prin dispoziții legale care ocrotesc un interes public, nu privat, subsumat lui, și a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută în baza art. 174 alin. (2) C. proc. civ. în egală măsură, normele a căror nerespectare au invocat-o sunt norme care reglementează procedura de judecată contencioasă, iar principiile invocate de drept european și convențional sunt principii de ordine publică ale dreptului european care se aplică cu prioritate.

Solicită examinarea motivelor de casare invocate prin prisma dispozițiilor art. 3 și 4 C. proc. civ., acordând prioritate dreptului european și convențional.

Recurentele-reclamante au solicitat judecarea în lipsă în baza art. 223 alin. (3) C. proc. civ. și aplicarea dispoziției art. 224 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Finanțelor Publice Buzău în numele Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat modificarea în tot a deciziei atacate, invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, recurenta - pârâtă a arătat că reclamantele au indicat, ca izvor juridic al pretențiilor formulate, dispozițiile Legii nr. 18 din 1991, fără a indica în concret articolul căruia i se subsumează pretenția de despăgubire, sens în care a apreciat că cererea de chemare în judecată este lipsită de cauză juridică, înlăuntru Legii nr. 18/1991 neexistând niciun text expres menit a conduce la ipoteza obligării Statului Român la plata de despăgubiri în urma excesivei lentori administrative a unor entități morale cărora legile speciale le-au conferit competențe specifice și, pe cale de consecință, răspunderi specifice în materia fondului funciar.

În opinia recurentei-pârâte, legiuitorul a înțeles să reglementeze în clar situația anumitor autorități ale statului cărora le-a atribuit competențe speciale exclusive într-o materie, în cazul de față în materia fondului funciar, și o răspundere în cazul neîndeplinirii obligațiilor ce le incumbă.

Pe cale de consecință, dispozițiile Legii nr. 18/1991, indicate drept fundament juridic al pretenției exhibate, nu conțin prevederi de natură a antrena răspunderea Statului Român, cererea de chemare în judecata fiind, în opinia recurentei - pârâte, lipsită de cauză juridică.

În continuare, recurenta-pârâtă a susținut că motivarea deciziei recurate se circumscrie jurisprudenței și normelor convenționale la care se adaugă jurisprudența constituțională conform căreia Statul Român ar fi de plano vinovat pentru excesiva lentoare administrativă de care au dat dovadă instituții cărora legea le-a atribuit competențe speciale și exclusive într-o materie, mai exact în materia fondului funciar.

Consideră că raționamentul instanței de apel este neadecvat, deoarece instanța nu a inclus în analiza sa și prevederile H.G. nr. 890/2005 unde comisiile județene și locale au atribuții strict determinate în aplicarea legislației fondului funciar, obligații pe care nu le-au îndeplinit într-un termen rezonabil.

Subliniază faptul că Statul Român nu poate fi făcut răspunzător atât timp cât legiuitorul, prin legislația specială din materia fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005) a stabilit în clar competențe și sancțiuni pentru comisiile județene și locale.

Pe de altă parte, precizează că este adevărat faptul că Statul Român a fost obligat, așa cum învederează reclamanta, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului la plata unor despăgubiri atunci când a fost găsit în culpă, însă, această obligație de dezdăunare a vizat culpa generală în materia inexistenței unui mecanism normativ coerent, apt a conduce la o reparație echitabilă într-un termen rezonabil.

Osebit de aceasta, recurenta-pârâtă a arătat că la nivel statal s-au creat pârghii legislative menite a fi utilizate de către persoanele aflate în situația reclamantelor, respectiv Legea nr. 247/2005, care a deschis posibilitatea persoanelor îndreptățite să solicite pe cale judecătorească daune cominatorii și H.G. nr. 890/2005, care a tranșat obligații speciale în sarcina comisiilor de retrocedare.

Astfel, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a fost scos din ecuația retrocedărilor, fiind atribuite competențe legale (inclusiv calitate procesuală) și altor entități, cum sunt comisiile județene și locale.

Consideră recurenta - pârâtă că atât timp cât procedura se afla la nivel intern, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Buzău, respectiv comisia locală sunt entitățile răspunzătoare pentru tergiversarea nejustificată, Statul Român, neputând fi ținut a răspunde.

Sub acest aspect precizează că este adevărat că, de lege lata, în condițiile și limitele stabilite de lege, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are, în principiu, prerogativa de a avea orice drepturi și obligații (cu excepția, desigur, a celor incompatibile statutului ori naturii sale juridice sau care aparțin, naturalmente, numai persoanelor fizice) și, implicit, posibilitatea de a fi, în principiu, subiect de drept în toate ramurile dreptului putând astfel participa sau participând efectiv la diferite raporturi juridice ca titular de drepturi și obligații, indiferent de ramura căreia îi aparțin, dar, exclusiv atunci când se pune problema apărării dreptului de proprietate publică.

Astfel, a susținut recurenta-pârâtă că, în cauza pendinte, participarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu este justificată.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel, prin neobservarea legislației interne au purces la o aplicare eronată a normelor convenționale și a jurisprudenței Curții europene a drepturilor omului, fără a decela poziția Statului Român în contrapondere cu dispozițiile Legii nr. 18/1991, ca lege specială în materie.

A mai arătat că este esențial de subliniat faptul că o entitate juridică, oricare ar fi aceasta, nu poate răspunde pe tărâm delictual fără a se cerceta în condiții de contradictorialitate fapta ilicită săvârșită cu vinovăție, de a fi dat, de a fi făcut sau de a nu fi făcut ceva.

Or, în opinia recurentei-pârâte, în mod greșit, atât Tribunalul Buzău, cât și Curtea de Apel Ploiești, au înțeles să condamne de plano Statul Român, în baza unor principii generale, știut fiind că normele convenționale și jurisprudența Curții europene a drepturilor omului sunt aplicabile dreptului intern, atunci când, raportat la caracteristicile speței deduse judecății există situații comparabile.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că în cauza dedusă judecății nu legislația ineficientă a condus la tergiversarea retrocedării, ci excesiva lentoare a Comisiei județene Buzău, căreia Legea nr. 18/1991 i-a conferit atribuții în această materie, atribuții care nu au fost îndeplinite într-un termen rezonabil.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susținut faptul că reclamantele nu au fost, așa cum pretind, private de folosința bunului atât de mult timp, acestea exercitând posesiunea asupra bunului încă de la data obținerii hotărârii judecătorești.

În consecință, a solicitat admiterea recursului formulat și modificarea deciziei atacate, cu consecința respingerii acțiunii reclamantelor, ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea formulată la data de 25 martie 2019, la recursul declarat de recurentele-reclamante, recurenta-pârâtă Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Finanțelor Publice Buzău în numele Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat respingerea recursului formulat de recurentele-reclamante B. și A..

Prin întâmpinarea formulată la data de 28 martie 2019, la recursul declarat de recurenta-pârâtă, recurentele - reclamante B. și A. au invocat excepția nulității căii de atac declarate de pârâta Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Finanțelor Publice Buzău, în numele Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 4 aprilie 2019, recurentele-reclamante au solicitat să se constate nulitatea întâmpinării pârâtei Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, prin Administrația Finanțelor Publice Buzău în numele Statului Român - prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reținut că recursurile declarate de reclamantele A. și B. și de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău împotriva deciziei civile nr. 2410 din data de 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, sunt motivate conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ., urmând ca Înalta Curte să analizeze posibilitatea încadrării criticilor în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin rezoluția din data de 13 iunie 2019, s-a dispus comunicarea raportului părților, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că pot formula puncte de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

La data de 9 iulie 2019, recurentele-reclamante A. și B. au formulat punct de vedere, prin care au solicitat anularea recursului declarat de către pârât, printr-o decizie pronunțată fără citarea părților.

Prin încheierea de ședință dată în camera de consiliu la data de 9 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, invocată de recurentele-reclamante A. și B..

A admis, în principiu, recursurile declarate de recurentele-reclamante A. și B. și de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău împotriva deciziei civile nr. 2410 din data de 31 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 27 noiembrie 2019, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate și urmează să le respingă pentru considerentele ce vor succede:

Cu referire la "excepția nulității întâmpinării formulate de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău", invocată de recurentele-reclamante B. și A. prin răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte reține că nu este o veritabilă excepție, ci reprezintă un mijloc procesual prin care recurentele-reclamante doresc să valorifice poziția procesuală a pârâtului drept recunoaștere a pretențiilor.

Aceeași excepție a "nulității întâmpinării" invocată prin notele de ședință depuse la 27 noiembrie 2019 din perspectiva încălcării cerințelor care reglementează reprezentarea procesuală, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția finelui de neprimire reglementat de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., deduse judecății prin același act procedural, apar formulate cu depășirea termenului procedural dată fiind finalizarea procedurii de filtru și declararea admisibilității în principiu a recursurilor.

Examinând recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, în numele Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Buzău, întrucât prin criticile formulate s-a susținut, în esență, că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi ținut să răspundă pentru prejudiciul reclamat în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 99/19 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Buzău, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și a fost obligat acest pârât la plata sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând prejudiciu cu caracter nepatrimonial, apreciindu-se că în sarcina statului, privit ca un tot unitar (în sensul includerii în aria sa de cuprindere atât a autorității legislative cât și a autorităților administrative, în speță comisiile de fond funciar) se poate reține o culpă suficientă pentru a conduce la concluzia producerii unui prejudiciu nepatrimonial și a genera obligația de dezdăunare.

Astfel, odată cu adoptarea Legii nr. 18/1991, Statul Român a decis să restituie proprietățile preluate de regimul comunist, iar, așa cum a reținut și Curtea Constituțională în decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 281 din 16 aprilie 2014: "adoptând și aplicând legislația care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior, statul își asumă responsabilitatea realizării unui cadru eficient pentru realizarea mecanismului de restituire. Astfel, Curtea observă că statul ocupă o poziție importantă chiar și în cazul în care nu este parte în proces, fiind cel îndrituit să adopte și să aplice legislația necesară. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că dificultățile de ordin organizatoric ale autorităților cu competențe în implementarea măsurilor privind retrocedările sunt consecința modificărilor repetate pe cale legislativă ale mecanismului de restituire. Instanța europeană a considerat deja că aceste modificări au fost inoperante în plan practic și au creat un climat de incertitudine juridică, ce a fost evidențiată în practica instanțelor judecătorești române, inclusiv de instanța supremă, care au încercat, fără un succes durabil, să elimine "echivocul situațiilor juridice incerte" și "să sancționeze lipsa de diligență din partea autorităților competente"".

Mai mult, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a reținut că atunci când un stat contractant, după ratificarea convenției, inclusiv a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate fi considerată ca generând un nou drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de restituire. Același principiu se poate aplica în ceea ce privește dispozițiile de restituire sau de despăgubire stabilite în temeiul unei legislații adoptate înainte de ratificarea convenției în cazul în care o asemenea legislație rămâne în vigoare după ratificarea Protocolului nr. 1 [a se vedea, printre altele, Kopecky împotriva Slovaciei (GC), nr. 44912/98, pct. 35 și 48-52, CEDO 2004-IX, Broniowski împotriva Poloniei (GC), nr. 31443/96, pct. 125, CEDO 2004-V, cauza Viașu împotriva României, cererea nr. x/2001, hotărârea din 9.12.2008].

Atunci când principiul de restituire a proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligației sale de a asigura beneficierea efectivă de dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (hot. Broniowschi împotriva Poloniei (GC) nr. 31443/96, CEDO 2004-v; Păduraru împotriva României, nr. 63252/2000, pct. 92 și 112, dec. 2005).

Totodată, Curtea Europeană a reținut în mod explicit că "Numărul de cereri înaintate Curții, de hotărâri care statuează încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 și în anumite cazuri a articolului 6 din Convenție, precum și miile de dosare de restituire trimise către A.N.R.P. și care nu au fost tratate într-un termen rezonabil, demonstrează că mecanismul ales pentru restituirea bunurilor confiscate sau naționalizate de către stat pe parcursul perioadei comuniste nu a fost pus în aplicare în mod compatibil cu art. 1 din Protocolul nr. 1." (Cauza Viașu contra României).

Atunci când Curtea Europeană constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu numai de a plăti persoanei în cauză sumele alocate cu titlu de reparație echitabilă prevăzută art. 41, ci, de asemenea de a alege sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, după caz individuale pe care să le includă în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte și pentru a anula, pe cât posibil, consecințele acestei încălcări. (Hotărârea din 22 iunie, cauza Broniowski contra Poloniei).

S-a reținut că, în condițiile în care statul "nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa, la timp și cu coerență, în ceea ce privește problema de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare", iar mecanismul de acordare a despăgubirilor nu se dovedește funcțional, statul este răspunzător de indemnizarea reclamanților pentru prejudiciul suferit ca urmare a exproprierii terenului proprietatea lor, în suprafață de 1044 mp (cauza Păduraru contra României, cauza Suciu Werle contra României, hot. din 13 decembrie 2007).

Statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ținându-se cont și de principiile afirmate de jurisprudența Curții în materia acordării de despăgubiri.

Totodată, a reținut Tribunalul Buzău că în Cauza Maria Costin contra României, Curtea Europeană a statuat în sensul că:

"(...) administrația constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiției. Așadar, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre ori întârzie în executarea acesteia, garanțiile art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi".

În speță, deși dețin o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă din anul 1991 care le stabilește dreptul la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 5,44 ha teren pe raza localității Beceni, jud. Buzău de pe urma autorului defunct C., reclamantelor nu li s-a eliberat un titlu de proprietate decât ulterior demarării procedurii de față.

A constatat tribunalul că, după ce, prin adresele nr. x/28 noiembrie 2016 și nr. 6683/11 ianuarie 2017 reclamantele erau informate de Comisia locală Beceni că procesul-verbal de punere în posesie nr. x/02 februarie 2011 nu poate fi avizat de către OCPI deoarece este necesar să fie anexată "ridicarea topografică a amplasamentelor parcelelor situate în intravilan și extravilan și planurile parcelare, determinate în format digital și analogic, conform H.G. nr. 890/2005" ori pentru că "punerea în posesie nu s-a realizat pe bază de măsurători topografice, întocmite de către specialiști în măsurători topografice", după promovarea acțiunii de față, cu adresa din 19 iulie 2017, OCPI a făcut cunoscut faptul că procesul-verbal nr. x/02 februarie 2011 este întocmit corect din punct de vedere tehnic, iar amplasamentele cadastrale și suprafețele corespund cu ridicările topografice transmise.

Conform adresei nr. x/11 ianuarie 2017 a Comisiei locale de fond funciar Beceni: "documentația realizată de specialistul în măsurători cadastrale din cadrul Primăriei Beceni, cu mijloacele tehnice de care dispunea la acel moment a fost înaintată către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Buzău cu adresa nr. x/24 martie 2011, dar a fost restituită cu adresa nr. x/07 aprilie 2014, motivat de faptul că punerea în posesie nu s-a realizat pe bază de măsurători topografice, întocmite de către specialiști în măsurători topografice."

Prin urmare, au fost necesari trei ani pentru ca o autoritate a Statului Român cu atribuții în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate (Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară) să restituie documentația topografică comisiei locale pe motiv că măsurătorile topografice nu ar fi fost corecte, pentru ca trei ani mai târziu, aceeași autoritate, evaluând același proces-verbal de punere în posesie și aceleași măsurători topografice să conchidă că acestea au fost corect întocmite.

Subliniind că procesul pe care și l-a asumat Statul Român, de a restitui proprietățile preluate de către regimul anterior, este unul complex și de durată și necesită un efort importat pe plan financiar, logistic și uman, tribunalul a constatat că, în speță, timp de 26 de ani, în lipsa unei justificări rezonabile și pertinente, reclamantele nu au putut obține emiterea unui titlu de proprietate în ciuda faptului că dețineau o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și a demersurilor făcute; prin urmare, justul echilibru între interesele generale ale statului și interesele private ale reclamantelor a fost rupt, iar lipsa de reacție a autorităților le-a pus pe reclamante în situația de nu putea beneficia de toate prerogativele dreptului de proprietate.

Sub aspectul fundamentului juridic al pretențiilor deduse judecății s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ. care dispun în sensul că:

"(1)Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare"; de asemenea, s-a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 252 și 253 din C. civ. privitoare la ocrotirea personalității umane și mijloacele de apărare.

În speță, tribunalul a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru a fi atrasă răspunderea pârâtului Statul Român pentru prejudiciile morale pricinuite reclamantelor prin faptele autorităților ce îl compun.

Astfel, incapacitatea statului de a crea un cadru legislativ coerent și stabil în procedura de retrocedare a proprietăților, disfuncționalitățile în asigurarea suportului material necesar derulării acestui amplu proces, neaducerea la îndeplinire, de către autoritățile administrative create special în acest scop, a atribuțiunilor care le revin în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate și mai mult, neexecutarea, pe parcursul a 26 de ani, a dispozițiilor unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile de către aceste autorități ale statului care cumulează, atât calitatea de debitor, cât și pe cea de organ de executare cu privire la aceste obligații, reprezintă tot atâtea încălcări ale dreptului reclamantelor de a redobândi proprietatea preluată de regimul comunist de la autorul lor, inclusiv în componenta sa nepatrimonială constând în atingeri aduse demnității și inducerea unor sentimente de incertitudine și instabilitate generate tocmai de cei chemați mai întâi să inspire, prin conduita lor, încredere și siguranță cetățenilor, anume autoritățile ce alcătuiesc Statul Român.

Prin apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 99/19 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Buzău, Statul Român a arătat, sub aspectul obligației de dezdăunare a reclamantelor stabilită în sarcina, că din interpretarea sistematică și istorico-teleologică a prevederilor art. 1357 alin. (1) C. civ. art. 52 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, art. 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborat cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 890/2005, se observă că, potrivit normelor de tehnică legislativă stabilite de Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, textul art. 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborat cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 890/2005 implică faptul că norma specială e cea care derogă de la norma generală și că norma specială este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Prin urmare, norma de trimitere propriu-zisă - art. 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborată cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 890/2005 - a fost incorporată în textul legii sub forma unei exprimări clare, neechivoce și are o individualitate proprie.

De aceea, este greșită aprecierea instanței de fond în sensul că domeniul de aplicare în materia constatării culpei materiale a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, se regăsește în textul art. 1357 alin. (1) C. civ.

Răspunderea pentru fapta proprie, atunci când se constată existența culpei, poate fi antamată pe temeiul dreptului comun, în speță a art. 1357 alin. (1) C. civ. ca normă de referință, însă fără a se face abstracție de legea specială, derogatorie, în cazul de față, prevederile articolelor 52 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 și 12 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, coroborate cu prevederile art. 4 din H.G. nr. 890/2005.

În opinia apelantului-pârât, Tribunalul Buzău a lăsat să se înțeleagă faptul că Statul Român se află in mora, în sensul că excesiva lentoare administrativă de care a dat dovadă Comisia județeană Buzău, este consecința legislației ineficiente și, pe cale de consecință, există o justificare de ordin convențional și jurisprudențial european, aspect care nu este real, deoarece, în speța dedusă judecații, nu legislația ineficientă sau incoerentă a condus la tergiversarea retrocedării, ci excesiva lentoare a Comisiei județene Buzău căreia Legea nr. 18/1991 i-a conferit atribuții în aceasta materie, atribuții care nu au fost îndeplinite într-un termen rezonabil.

Sub un alt aspect s-a arătat că art. 1357 alin. (1) C. civ., ca temei al răspunderii pentru fapta proprie, presupune acțiunea directă, neintermediată a autorului prejudiciului, or, dată fiind legislația specială în materia retrocedărilor Statul Român nu poate fi considerat autorul prejudiciilor săvârșite de instituții special abilitate cu acest atribut.

Examinând aceste critici exhibate de apelantul-pârât, curtea de apel le-a găsit nefondate, reținând că reclamantele au solicitat angajarea răspunderii Statului Român, în configurarea sa de tot unitar, pentru fapte ale autorităților sale, autoritatea legislativă și autoritatea administrativă - Comisia județeană de fond funciar abilitată de lege să desfășoare procesul de reconstituire a dreptului de proprietate.

În ceea ce privește autoritatea legislativă, faptele invocate vizează lacunele legislative, ineficiența cadrului legislativ, lipsa de stabilitate și previzibilitate cu referire, în principal, la Legea nr. 165/2013.

Referitor la autoritatea administrativă s-au invocat încălcări ale atribuțiilor conferite de lege în sarcina comisiei județene de fond funciar și ale comisiei locale de fond funciar aflată, conform legii, în coordonarea și subordinea celei dintâi pe o perioadă de 26 de ani, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991, februarie 1991 și până la sesizarea instanței, iunie 2017, cu consecința încălcării drepturilor reclamantelor.

Ca și temei al angajării răspunderii statului reclamantele au făcut trimitere la: dispoziții din dreptul intern, deciziile Curții Constituționale citate în acțiune, decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 42/2016 prin care se dezleagă probleme de drept generate de aplicarea Legii nr. 165/2013, Legea nr. 18/1991 și art. 1 al Protocolului 1 la CEDO; dreptul convențional întemeiat pe jurisprudența CEDO și dreptul european reprezentat de jurisprudența CJUE.

În speță, obligația stabilită prin hotărâre judecătorească, scadentă din 16 decembrie 1991, nu a fost executată de Comisia județeană de fond funciar, până la data promovării cererii de chemare în judecată (13 iunie 2017), deși acesta reprezintă o autoritate a statului înființată prin lege tocmai în scopul executării obligației de emitere a titlurilor de proprietate pentru terenurile reconstituite în baza Legii nr. 18/1991.

Instanța de apel a reținut ca fiind relevante în cauză statuările Curții europene din 7 ianuarie 2014 în cauza Fundația Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate și Simionescu împotriva României (cererile nr. 2699/03 și 43597/07) paragrafele 55-60, prin care s-a reținut că protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se conforma unei sentințe sau hotărâri care urmează să fie pronunțată, eventual, împotriva acesteia în ultimă instanță, iar în cazul în care administrația refuză sau omite să execute o hotărâre, ori o execută tardiv, garanțiile prevăzute de art. 6, de care a beneficiat justițiabilul pe parcursul etapei judiciare a procedurii, își pierd orice rațiune de a fi.

Sub acest aspect s-a considerat că statul pârât trebuie să garanteze, prin măsuri legale și/sau administrative corespunzătoare, că hotărârile judecătorești obligatorii și executorii pronunțate împotriva acestuia sunt executate din oficiu și cu promptitudine indiferent dacă este vorba despre condamnări pecuniare sau de obligația de a proceda la acțiuni specifice.

Totodată în cauza Păduraru împotriva României (pct. 92 și 112), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că:

"atunci când principiul de restituire a proprietăților confiscate în mod abuziv a fost deja adoptat de către un stat, incertitudinea cu privire la punerea în practică a acestui principiu, indiferent dacă este legislativă, administrativă sau legată de practicile aplicate de autorități, este în măsură să genereze, atunci când persistă în timp și în absența unei reacții coerente și rapide a statului, o neîndeplinire din partea acestuia din urmă a obligației sale de a asigura beneficiul efectiv al dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1".

A conchis curtea de apel că din ansamblul celor expuse anterior rezultă că Statul trebuie să garanteze realizarea efectivă și rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a drepturilor Omului, ținând cont și de principiile afirmate de jurisprudența Curții europene în materia acordării de despăgubiri.

În condițiile în care timp de 26 de ani reclamantelor nu li s-a emis titlul de proprietate, deși dețineau o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, în mod corect a apreciat prima instanță că justul echilibru între interesele generale a