ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1374/2020

Obiectul cereri de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul instanței la data de 09 august 2017 pe rolul secției Mixte, de contencios administrativ și fiscal, litigii de muncă și asigurări sociale, Municipiul Turda prin Primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. Domeniul Public S.A., ca, în urma îndeplinirii procedurii de citare și administrarea probelor existente la dosarul prezentei următoarele: - să se constate refuzul nejustificat (caracterul nejustificat al refuzului) al pârâtei de a achita prejudiciul în cuantum de 551.171,50 RON, reprezentând dividendele calculate în baza ordonanței nr. 64/2001 prejudiciu mai sus exprimat fiind constatat de către Camera de Conturi Cluj, la care se vor adăuga majorări/penalității/dobânzii de întârziere, calculate conform art. 3 din O.C nr. 13/2011 calculate până la momentul plății efective a prejudiciului, - sa fie obligată pârâta la plata debitului total de 551.171,50 RON reprezentând prejudiciu constatat de Camera de Conturi Cluj, la care se vor adaugă majorări/penalități/dobânzi de întârziere, calculate conform art. 3 din O.G nr. 13/2011 calculate pana la momentul plații efective a prejudiciului. Pârâta S.C. Domeniul Public Turda S.A. a formulat întâmpinare, cu privire la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârile pronunțate în primă instanță Prin sentința civilă nr. 6535 din 29 noiembrie 2017, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis excepția necompetenței sale materiale funcționale, invocată de reclamant și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Municipiul Turda, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta S.C. Domeniul Public Turda S.A., în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, sub nr. x/2017*. Prin sentința nr. 37 din 19 ianuarie 2018, Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Municipiul Turda, prin Primar, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj. Urmare a declinării, prin sentința civilă nr. 1495 din 27 septembrie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj a admis excepția necompetenței sale materiale de soluționare a cererii formulate de reclamantul Municipiul Turda și a declinat competența de soluționare a acestei cererii în favoarea Tribunalului Cluj. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, tribunalul a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel Cluj, în vederea soluționării. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*. Prin sentința civilă nr. 128 din 30 octombrie 2075, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul Municipiul Turda în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017**. Prin sentința civilă nr. 173 din 01 aprilie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Turda, reprezentat legal prin Primar și, pe cale de consecință, a constatat refuzul nejustificat (caracterul nejustificat al refuzului) al pârâtei de a achita prejudiciul în cuantum de 551.171,50 RON, reprezentând dividendele calculate în baza Ordonanței nr. 64/2001 privind repartizarea profitului Ia societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome. A obligat pârâta la plata debitului total de 551.171,50 RON reprezentând prejudiciu constatat de Camera de Conturi Cluj, precum și dobândă penalizatoare calculată, conform art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 calculată până la momentul plății efective a prejudiciului.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta S.C. Domeniul Public S.A., solicitând admiterea apelului, în principal, anularea sentinței apelate, ca fiind pronunțată fără cercetarea fondului, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, Tribunalul Cluj, secția civilă, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinței pronunțate, ca nelegală și netemeinică; admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului, în temeiul art. 3, 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 republicat, respectiv art. 2517, 2523 și 2628 alin. (1) Noul C. civ.. respingerea cererii de chemare în judecată, dreptul material la acțiune fiind prescris, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată; obligarea reclamantului intimat la plata cheltuielilor de judecată. Intimatul Municipiul Turda a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului și a excepțiilor invocate de către apelant ca nefondate, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței atacate. Prin decizia civilă nr. 173 A din 12 septembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul declarat de pârâta S.C. Domeniul Public S.A. împotriva sentinței civile nr. 173 din 01.04.2019 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr. x/2017, pe care a anulat-o în parte cu privire la sumele pretinse pentru anii 2009 și 2010 și în aceste limite a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe Tribunalul Cluj, secția civilă. A menținut dispozițiile sentinței atacate cu privire la sumele acordate de prima instanță pentru anul 2011, anume 0,5 RON, cu dobânda penalizatoare. A obligat intimatul Municipiul Turda să plătească apelantului suma de 14.375,20 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamantul Municipiul Turda, prin primar, și pârâta S.C. Domeniul Public S.A. 1. Recurentul-reclamant Municipiul Turda, prin primar, aduce o primă critică legată de cheltuielile de judecată acordate de către instanța de apel, întrucât prin același dispozitiv al sentinței, instanța de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În aceste condiții, instanța de apel în mod eronat a dispus acordarea cheltuielilor de judecată, având în vedere soluția de admitere a apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare, cheltuielile de judecată urmând a fi evaluate de instanța de rejudecare, în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport de soluția pronunțată, de rejudecare a cererii ultim menționate. Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și care are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului. Or, prin desființarea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, acțiunea reclamantului nu a fost soluționată și nu a fost stabilită partea câștigătoare; nu a fost reținută culpa procesuală, situație față de care instanța de apel nu se putea pronunța asupra cheltuielilor de judecată în această fază procesuală, acordarea cheltuielilor de judecată putând fi analizată de instanța de trimitere odată cu soluționarea fondului. O a doua critică este cea legată de cuantumul exagerat de mare al cheltuielilor de judecată acordate pârâtei apelante în condițiile în care apelul a fost admis în parte, iar o parte a fost trimisă spre rejudecare. Înalta Curte a precizat că această apreciere nu reprezintă o cenzurare a onorariului de avocat stabilit intre părțile contractului de asistență juridică, ci este consecința evaluării cheltuielilor de judecată, care trebuie să țină cont de proporția rezonabilă între suma de bani achitată cu titlu de onorariu avocat și munca prestată de către avocat, criteriu expres prevăzut de art. 451 alin. (2) C. proc. civ. (Decizia nr. 1904 din 13 iunie 2014 pronunțată în recurs de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect acțiune în revendicare). În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuia să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât și proporționalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea acuzării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului. Criteriile ce se vor utiliza de instanță cu o atare finalitate sunt cele indicate în conținutul normei, având valoarea unor criterii legale, iar aplicarea acestora nu va putea să conducă la mărirea părții constând în cheltuielile efectuate cu plata onorariului de avocat, ci doar la reducerea acestei componente a cheltuielilor de judecată. În speța de față, având în vedere faptul că apelul declarat de pârâta S.C. Domeniul Public a fost soluționat la primul termen de judecată, cheltuielile de judecată în sumă de 14375,20 RON, reprezentând onorariu avocat apar ca disproporționat de mari față de complexitatea cauzei și munca depusă de avocat. Onorariul a fost stabilit inter partes conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute în alin. (3) al textului menționat, care sunt: timpul și volumul de muncă solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanța intereselor în cauză; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusă de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiară a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei sa acționeze pentru a asigura servicii legale performante. Textul de lege menționat permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de cate ori constată ca sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, judecătorii au însă dreptul, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivii cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat. Totodată, practica în această materie a Curții Europene a Drepturilor Omului statuează în sensul că, partea care a câștigat procesul nu va putea obține rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere și alții împotriva României. Raicu împotriva României). În realitate, dispozițiile legii privind organizarea și exercitarea profesie de avocat menționate consacră principiul obligativității respectării contractului de asistență judiciară și sunt aplicabile exclusiv părților contractante. Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu îl modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală. Dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciile cauzate printr-o faptă ilicită, ca orice drept civil, este însă susceptibil de a fi exercitat abuziv. Dispozițiile art. 541 alin. (2) C. proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Prin reducerea cuantumului onorariului avocațial pus în sarcina părții care a pierdut procesul, instanța nu intervine în contractul de asistență judiciară și nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură onorariul părții care a câștigat procesul trebuie suportat de partea care se află în culpa procesuală. Această intervenție nu afectează dreptul la un proces echitabil recunoscut de art. 6 CEDO, ci este menită să asigure respectarea acestuia, de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului stabilit de art. 541 C. proc. civ., prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Tribunalul trebuia să analizeze munca avocatului pârâtei, în raport de actele și lucrările dosarului, prin comparare cu cea prestată de avocatul părții adverse în aceeași pricină. Este adevărat că profesia de avocat nu presupune un preț egal pentru muncă egală, dar în acele situații ca cea în speță, instanțele nu intervin în raporturile dintre avocat și client, evaluarea muncii avocaților se face doar pentru stabilirea obligației ce este pusă în sarcina părții adverse, de a rambursa cheltuielile de judecată constând în onorariul avocațial achitat. A accepta punctul de vedere al pârâtei, în sensul că reducerea onorariului nu trebuie să se producă, ar duce, indirect, prin cuantumul cheltuielilor pe care ajunge să le plătească la finalul procesului, la încălcarea dreptului reclamantei de acces la o instanță. Referitor la jurisprudența C.E.D.O., aceasta este relevantă sub aspectul principiului pe care îl degajă, anume că, cheltuielile de judecată efectuate în proces urmează să fie recuperate de partea care are câștig de cauză numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare, reale și rezonabile. Proporționalitatea onorariului avocațial cu valoarea ori complexitatea cauzei și cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanței de fond, aceasta justificând reducerea onorariului avocațial, astfel încât acesta să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul prezentului litigiu (un singur termen de judecată) motiv pentru care reclamantul solicită admiterea recursului și casarea în parte a sentinței civile nr. 173/A/2019 prin respingerea/diminuarea cheltuielilor de judecată față de pârâții Municipiul Turda În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 451 alin. (2), (49)6 alin. (2), art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., pe dispozițiile art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, precum și pe celelalte prevederi legale menționate în cuprinsul recursului. 2. Recurenta-pârâtă S.C. Domeniul Public S.A., a solicitat admiterea recursului, în principal, înlăturarea considerentelor deciziei atacate, care nu au corespondent în soluția pronunțată în dispozitiv, iar în subsidiar, înlocuirea acestora cu considerente de drept care corespund unei legale aplicări și interpretări a normelor incidente. În raport de criticile formulate, instanța de control judiciar a reținut temeinicia motivului de apel principal, care a determinat anularea sentinței civile nr. 173/01.04.2019 pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în primă instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare acestuia, pentru a analiza, în mod temeinic și legal, instituția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune al reclamantului intimat, cu privire la sumele pretinse cu titlu de dividende pentru anii fiscali 2009 și 2010 (pag. 13 parag. 13-14, pag. 14 parag. 1-10, coroborat cu soluția reținută la pct. 1 din dispozitivul Deciziei pronunțate). Având în vedere soluția de reținere a motivului de apel care impune anularea în parte a sentinței, cu indicarea expresă a limitelor în care va avea loc rejudecarea cauzei, potrivit dispozițiilor instanței de trimitere, rezultă că toate celelalte considerente reținute de instanța de apel în cuprinsul hotărârii, care vizează aspectele de fond ale raporturilor juridice deduse judecății, au în principal caracter supraabundent, iar în subsidiar, pe fondul acestora, caracter eronat. Punctual, este vorba de considerentele reținute cu privire la aspectele care vizează: - analiza pe fond a refuzului pârâtei de plată a sumelor solicitate cu titlu de dividende de către reclamantul intimat (pag. 15 parag. 2-10 din Decizie), - analiza pe fond a condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale și respectiv, - analiza chestiunilor de fond privind dobânda legală penalizatoare calculată la debitul principal solicitat (pag. 15 parag. 11-12, pag. 16 parag. 1 din Decizie). Recurenta a înțeles să promoveze prezenta cale de atac raportat la aplicarea și efectele dispozițiilor art. 430 alin. (2) noul C. proc. civ. privind autoritatea de lucru judecat, de natură a fi atribuită inclusiv considerentelor supraabundente sau nenecesare anterior indicate, care au caracter decizoriu și prin care au fost soluționate chestiuni litigioase din proces, fără a avea însă un corespondent în dispozitivul deciziei din apel. Aceste considerente nu corespund soluției instanței de apel, de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe cu privire la sumele pretinse de reclamantul intimat cu titlu de dividende pentru anii 2009 și 2010, întrucât atestă soluționarea aspectelor de fond asupra cărora, în concret, instanța de rejudecare este cea ținută să se pronunțe, dacă se va impune, după analizarea prescripției dreptului material la acțiune al intimatului pentru perceperea sumelor. Aspectele de fond privind refuzul de plată a dividendelor: Instanța de apel a dat dezlegări inclusiv problemelor de drept care nu au legătură cu motivele de apel pe care recurenta le-a dezvoltat punctual, de natură a determina anularea hotărârea primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare. Prima instanță nu a analizat susținerile și apărările pârâtei formulate în primul ciclu procesual, promovate prin actele procedurale depuse și poziția procesuală exprimată, astfel că în mod nelegal a dispus obligarea acesteia la plata debitului solicitat de reclamant, strict raportat la aspectele reținute în actele de control ale Camerei de Conturi Cluj, fără a analiza temeinic și complet normele de drept material aplicabile. Instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor privitoare la inexistența unui refuz nejustificat de plată către reclamant a dividendelor calculate pentru perioada 2009-2010, respectiv a unei obligații de plată a sumelor stabilite cu acest titlu drept contravaloare a unui prejudiciu cauzat, deși întreaga corespondență dintre părți atestă faptul că, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, profitul contabil net al societății a fost repartizat cu destinația de rezervă legală, respectiv alte rezerve reprezentând facilități fiscale legale, fiind ulterior reinvestit în totalitate, măsură justificată prin adoptarea Hotărârilor Adunării Generale a acționarilor societății. Dincolo însă de limitele caracterului devolutiv al apelului din prisma acestui motiv invocat de recurentă, cu finalitatea anulării sentinței și trimiterii cauzei spre rejudecare pe aceste aspecte, instanța de apel a reținut considerente supraabundente, cu depășirea limitelor învestirii, în sensul art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., dată fiind soluția din dispozitiv, în raport de care nu există o corespondență, aceste considerente trebuind să lipsească din cuprinsul hotărârii. Instanța de control judiciar trebuia să analizeze exclusiv dacă prima instanță a avut sau nu în vedere susținerile și apărările pârâtei, iar nu să confere o analiză proprie acestor chestiuni, dată fiind dispoziția de trimitere a cauzei spre rejudecare, în limitele stabilite, mai exact pentru analizarea instituției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului intimat. În subsidiar, a arătat pârâta-recurentă că apreciază că se află în prezența unor considerente decizorii de drept eronate, în ce privește analizarea pe fond de către instanța de apel a chestiunilor legate de refuzul pârâtei de plată a sumelor către reclamant, în raport și de normele de drept material incidente. Instanța de control judiciar a înlăturat în mod nelegal motivul de apel privind inexistența refuzului nejustificat de plată, pentru următoarele motive: Pe de o parte, în mod eronat s-a statuat că vizează exclusiv anul 2011 întrucât, după cum rezultă din motivarea căii de atac declarate, criticile pârâtei au avut în vedere, atât în ansamblu cât și în parte, sumele aferente perioadei fiscale 2009-2011. Pe de altă parte, instanța de apel a reținut exclusiv dispozițiile de drept substanțial care conferă reclamantului intimat dreptul la încasarea dividendelor din profitul net al pârâtei, fără a le interpreta însă în raport de starea de fapt, respectiv celelalte temeiuri de drept pe care pârâta și-a întemeiat criticile de apel. Pârâta-recurentă a arătat motivat că refuzul de a plăti este unul legitim și justificat prin adoptarea Hotărârilor Adunării Generale a acționarilor societății, prin care s-a luat în mod valabil măsura reînvestirii în totalitate a profitului net aferent perioadei contabile 2009-2010. Este nelegală interpretarea dată de instanța de apel normelor incidente în materie, întrucât art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 64/2001 stabilește în mod expres destinațiile pe care se repartizează profitul contabil rămas după deducerea impozitului pe profit, la societățile cu capital majoritar sau integral de stat. Ordinea stabilită de legiuitor este una imperativă, pe care de altfel pârâta a respectat-o întocmai, profitul net contabil al societății din perioada 2009-2010 fiind repartizat pe destinațiile rezerve legale, respectiv alte rezerve reprezentând facilități fiscale prevăzute de lege, potrivit lit. a) și b) ale textului legal. De asemenea, din aplicarea și interpretarea art. 67 alin. (2), (11)1 alin. (2) lit. a) și 1172 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, coroborate cu situația de excepție reglementată de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 64/2001, rezultă că situațiile financiare anuale ale unei societăți și propunerea cu privire la distribuirea de dividende se aprobă de adunarea generală a acționarilor, iar plata dividendelor se realizează după aprobarea situațiilor financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat și trecerea termenului prevăzut pentru depunerea acestora. Și aceste dispoziții au fost greșit interpretate de instanța de apel, raportat la situația de fapt dedusă judecății, cu particularitățile sale. Instanța de apel nu a analizat relevanța înscrisurilor pe care pârâta le-a depus la dosar în calea de atac, cu privire la fiecare an fiscal în parte. În mod nelegal instanța de apel nu a valorificat aspectele care reies din întreaga corespondență a părților litigante, în sensul că motivul legitim și justificat pentru care nu au fost acordate și vărsate la bugetul local al reclamantului intimat dividendele calculate îl constituie faptul că, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, profitul net al societății pârâte a fost repartizat cu destinația de rezervă legală, fiind ulterior reînvestit în integralitate. Instanța de apel a apreciat că susținerea pârâtei atestă realizarea profitului net și totodată opțiunea de nesocotire a dispozițiilor legale imperative privind calcularea și distribuirea dividendelor, cărora le-a dat o altă destinație, cu încălcarea legii. Motivarea este una în esență contradictorie întrucât, deși instanța a reținut refuzul justificat prin adoptarea Hotărârilor Adunării Generale a acționarilor societății, a considerat că acest aspect nu este de natură să conducă la înlăturarea obligației legale stipulate în sarcina pârâtei. În mod nelegal, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apărării că măsurile cu privire la neplata dividendelor și reînvestirea în integralitate a profitului contabil net al societății au fost adoptate chiar de către reclamantul intimat, în calitate de acționar unic al pârâtei, respectiv aduse la cunoștința acestuia o dată cu situațiile financiare anuale. Aspecte de fond privind condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale: Prin corelarea soluției de reținere de către instanța de control judiciar a motivului de apel al pârâtei privind neanalizarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 18 raportat la art. 3, 8 și 12 din Decretul nr. 167/1998 în raport de prescripția dreptului la acțiune al reclamantului intimat pentru dividendele solicitate pentru anii fiscali 2009 și 2010, statuând că doar în această măsură apelul este admis, cu soluția din dispozitiv, de anulare în parte a sentinței apelate, cu privire la sumele pretinse pentru această perioadă și de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe în aceste limite, analiza aspectelor de fond privind condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale ale pârâtei se constituie în reținerea unor considerente supraabundente. Acest caracter supraabundent (nenecesar) al considerentelor indicate este susținut de argumentele de mai jos. Instanța de apel a dat dezlegări inclusiv problemelor de drept care nu au legătură cu motivele de apel pe care le-a dezvoltat punctual, de natură a determina anularea sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare. În ceea ce privește fapta ilicită, a arătat că în mod nelegal a fost reținută de prima instanță prin raportare exclusiv la actele de control întocmite de Camera de Conturi Cluj, mai exact procesul-verbal de constatare nr. x/28.05.2013 și decizia nr. 19/26.06.2013, întrucât verificarea cerinței impuse de lege trebuia realizată prin analiza aspectelor de fond care vizează delictul civil imputat acesteia, aflate în strânsă legătură cu creanța civilă pretinsă la plată, raportat la starea de fapt și de drept, ținând seama în mod temeinic și de susținerile făcute, lucru care nu s-a realizat însă. Mai mult decât atât, motivarea reținută de prima instanță pentru stabilirea faptei ilicite în sarcina recurentei este străină de aspectele deduse în concret judecății. Raportat la aceste aspecte de natură să atragă anularea sentinței fondului, instanța de apel era ținută a se pronunța la momentul fixării cadrului procesual și a limitelor în care a statuat în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe, la cererea pârâtei. Referitor la prejudiciul afirmat de reclamant, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii care a vizat motivarea sumară, exclusiv din prisma caracterului cert al acestuia, dată de prima instanță, raportat la normele din materia răspunderii civile delictuale, aspect care de asemenea impunea anularea sentinței fondului și trimiterea cauzei spre rejudecare. A mai arătat că aceeași motivare sumară a fost în concret reținută de prima instanță și în analiza condiției existenței raportului de cauzalitate concret dintre fapta imputată și prejudiciul cauzat, însă nici asupra acestui motiv de anulare a sentinței, instanța de apel nu s-a pronunțat. Dincolo de limitele caracterului devolutiv al apelului prin prisma motivelor invocate, în scopul anulării sentinței primei instanțe și trimiterii cauzei spre rejudecare pe aceste aspecte, instanța de apel a reținut considerente supraabundente, cu depășirea limitelor învestirii, în sensul art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., dată fiind soluția din dispozitiv, în raport de care nu există o corespondență, aceste considerente trebuind să lipsească din cuprinsul hotărârii. Instanța de control judiciar trebuia să analizeze exclusiv dacă prima instanță a avut sau nu în vedere susținerile și apărările privind răspunderea civilă delictuală, iar nu să confere o analiză proprie acestor chestiuni, dată fiind dispoziția de trimitere a cauzei spre rejudecare, în limitele stabilite, mai exact pentru analizarea instituției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului intimat. Și acest motiv de apel trebuia circumscris soluției din dispozitiv, fără ca instanța de apel să se pronunțe asupra fondului chestiunilor deduse judecății cu privire la condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale, asupra cărora urmează să se pronunțe, dacă se va impune, instanța de rejudecare, după analizarea în principal a instituției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului intimat. Instanța de apel a statuat de o manieră contradictorie că refuzul justificat privind plata dividendelor la bugetul local al reclamantului intimat și existența obligației legale de plată fac să fie întrunite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale, iar pasivitatea recurentei nu este o condiție de exonerare de răspundere, pentru o acțiune introdusă în termenul legal de prescripție. Printr-un raționament juridic ilogic, instanța de apel a reținut motivul privind neplata dividendelor la bugetul local al reclamantului intimat și totodată existența obligației legale de plată a acestor sume, aspecte care se exclud reciproc. Astfel, motivarea nu poate conduce la concluzia potrivit căreia în cauză sunt întrunite cerințele antrenării răspunderii civile delictuale ale acesteia. Pe de altă parte, în mod nelegal s-a statuat cu privire la existența unei atitudini culpabile, de pasivitate în neplata dividendelor din profitul net al societății înregistrat cât timp nu i se poate imputa, în mod temeinic, o atare atitudine contrară legii, motivele punctuale pentru care nu a virat la bugetul local al reclamantului intimat aceste sume fiind expres invocate la momentul la care, urmare a controlului de audit realizat de Curtea de Conturi, intimatul a solicitat plata sumelor. Un alt aspect relevant îl reprezintă neanalizarea de către instanța de apel a conduitei de pasivitate de care în realitate este culpabil reclamantul intimat, iar nu a recurentei-pârâte, întrucât în raport de constatările reținute în actele de control, operațiunea de urmărire și încasare a veniturilor cu titlu de dividende cuvenite bugetului local al reclamantului cade în sarcina sa, prin serviciile de specialitate. Este străină cauzei susținerea instanței de apel în sensul că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, pentru o acțiune introdusă în termenul legal de prescripție, cât timp aspectul referitor la dreptul material la acțiune al reclamantului intimat, din prisma termenului legal de exercitare a acestuia pe plan procesual, face obiectul trimiterii spre rejudecare la prima instanță, potrivit soluției din dispozitivul deciziei pronunțate. Referitor la fondul criticii din apel privind reținerea eronată, de către prima instanță, a incidenței dispozițiilor art. 1349 alin. (1) coroborate cu art. 1357 alin. (1) noul C. civ., sub aspectul aplicabilității în timp, legea materială aplicabilă raporturilor juridice obligaționale născute din drepturile de creanță afirmate de reclamant pentru plata dividendelor din profitul net al pârâtei pentru anii 2009 și 2010, constând în prevederile art. 998-1003 vechiul C. civ., unicul considerent al instanței de apel fiind eronat, insuficient și nelămuritor. În mod nelegal instanța de apel nu a aplicat dreptul tranzitoriu din materia răspunderii civile delictuale, potrivit căruia obligațiile extracontractuale se supun legislației în vigoare la data nașterii lor, potrivit art. 103 din Legea nr. 71/2011, respectiv nu a valorificat relevanța legii materiale aplicate în concret stării de fapt, pentru o analiză temeinică a condițiilor de antrenare a răspunderii delictuale de drept comun. Deși instanța de apel a înțeles să analizeze fondul chestiunilor deduse judecății, nu s-a pronunțat asupra criticilor punctuale de apel, motivarea reținută fiind sumară și nelămuritoare. În ce privește prejudiciul, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fondului criticilor formulate, deși a fost învestită în acest sens. Analiza se impunea mai ales prin prisma faptului că instanța de fond a analizat exclusiv caracterul cert al prejudiciului afirmat de reclamant, fără a statua și asupra celorlalte caractere pe care trebuia să le întrunească, pentru ca reparația acestuia să poată fi legal și valabil pretinsă. Chiar referitor la acest caracter cert, instanța de apel nu a observat că nu poate fi susținut nici prin actele de control ale Curții de Conturi-Camera de Conturi Cluj, potrivit cărora în perioada 2008-2011 nu ar fi fost urmărite și încasate de la pârâtă veniturile cuvenite bugetului local al reclamantului cu titlu de dividende în cuantum de 575.798 RON, iar cuantumul indicat în aceste acte nu coincide cu cel solicitat la plată cu titlu de prejudiciu prin cererea introductivă. Pe de altă parte, deși a arătat că prejudiciul afirmat de intimat nu este unul direct, real și actual întrucât neplata dividendelor aferente perioadei 2009-2010 a fost determinată de motive justificate, în esență de reînvestirea în integralitate a profitului net rezultat în perioada contabilă, instanța de apel nu a analizat acest aspect. Nu poate fi primită reținerea instanței de apel, identică de altfel cu cea a primei instanțe, în sensul că, în fața măsurii adoptate de Adunarea generală a acționarilor pârâtei privind reînvestirea profitului net anual, prevalează dispozițiile legale care impun plata dividendelor, întrucât nu s-au valorificat relevanța și efectele calității reclamantului de acționar unic al societății, prin coroborare cu starea de fapt. Rezultă că reclamantul intimat nu poate pretinde, la momentul prezent, obligarea acesteia la plata dividendelor pentru perioada 2009-2010 cu titlu de prejudiciu cauzat cât timp a cunoscut măsura privind constituirea rezervelor legale și reinvestirea în integralitate a profitului net, acceptând astfel diminuarea patrimoniului său cu aceste sume. Referitor la raportul de cauzalitate, această condiție expresă a răspunderii civile delictuale nu a fost analizată de instanța de control judiciar, deși a arătat că, în absența săvârșirii unei fapte ilicite culpabile, respectiv a existenței unui prejudiciu cauzat patrimoniului reclamantului care să întrunească cerințele legale, nu poate fi valabil reținută ca întrunită. Aspectele de fond privind dobânda legală penalizatoare: Instanța de apel nu a coroborat considerentele reținute cu soluția din dispozitiv, anume menținerea în parte a dispozițiilor hotărârii pronunțate de prima instanță doar pentru sumele acordate în favoarea reclamantului intimat pentru anul 2011, anume 0,5 RON, singurele în raport de care trebuia să analizeze chestiunile privind dobânda legală penalizatoare. Instanța de apel a dat dezlegări inclusiv problemelor de drept care nu au legătură cu motivele de apel pe care pârâta le-a dezvoltat punctual, de natură a determina anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Dincolo de limitele caracterului devolutiv al apelului prin prisma acestui motiv invocat de pârâtă, instanța de apel a reținut considerente supraabundente, cu depășirea limitelor învestirii, în sensul art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., dată fiind soluția din dispozitiv, în raport de care nu există o corespondență, aceste considerente trebuind să lipsească din cuprinsul hotărârii. Instanța de control judiciar nu trebuia să ofere o analiză proprie acestor chestiuni, dată fiind dispoziția de trimitere a cauzei spre rejudecare, în limitele stabilite, mai exact pentru analizarea instituției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului intimat. Și acest motiv de apel trebuia circumscris soluției din dispozitiv, fără ca instanța de apel să se pronunțe asupra fondului chestiunilor cu privire la dobânda legală penalizatoare calculată asupra debitului principal solicitat, asupra cărora urmează a se pronunțe, dacă se va impune, instanța de rejudecare, după analizarea prioritară a instituției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului intimat. În subsidiar, a apreciat recurenta că se află în prezența unor considerente decizorii eronate, în ce privește analizarea pe fond de către instanța de apel a acestei chestiuni juridice, în raport de normele de drept material incidente. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La 28 noiembrie 2019, în termen legal, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. La 10 decembrie 2019, în termen legal, recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, respingerea excepțiilor invocate de apelantă și a apelului, ca fiind nefondate, cu consecința menținerii ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de Tribunalul Cluj.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 mai 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul Municipiul Turda, prin primar și de pârâta S.C. Domeniul Public S.A. împotriva deciziei civile nr. 173 A din 12 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen pentru judecata recursurilor la data de 02 iulie 2020, C6 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Cu privire la recursurile declarate Înalta Curte are în vedere următoarele: a). În legătură cu recursul declarat de reclamantul Municipiul Turda. Potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să-i plătească acesteia cheltuielile de judecată. Aceste dispoziții legale stabilesc cu claritate regula potrivit căreia partea câștigătoare a procesului este în drept să-i fie plătite cheltuielile de judecată, debitor al obligației de plată fiind partea care a căzut în pretenții, deci cea care a pierdut procesul. Mutatis mutandis, această regulă se aplică în mod specific și atunci când acțiunea este admisă numai în parte, caz în care, potrivit prevederilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., judecătorii trebuie să stabilească măsura în care fiecare dintre părți poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, ținându-se seama de măsura în care fiecare parte a pierdut, respectiv a câștigat procesul, instanța putând, după situație, să dispună chiar compensarea cheltuielilor de judecată atunci când măsura în care una dintre părți a pierdut, iar cealaltă a câștigat procesul este comparabilă sau chiar identică. În considerarea acestor reguli de principiu, trebuie avut în vedere și că acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanța pronunță o soluție prin care litigiul primește o rezolvare cu privire la pretențiile deduse judecăți, căci doar într-o asemenea situație se poate stabili care dintre părți a câștigat procesul și care l-a pierdut, precum și, după caz, se poate determina, atunci când acțiunea ori cererea este admisă în parte, care este măsura în care părțile au câștigat ori au pierdut procesul. Dintr-o asemenea perspectivă, atunci când o instanță de apel dispune anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, nu s-ar putea considera că a fost pronunțată o soluție prin care litigiul a fost tranșat și, deci, nici că ar exista o parte câștigătoare și una perdantă, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. În prezentul proces, instanța de apel, admițând în parte apelul pârâtei, a anulat în parte sentința, anume cu privire la sumele pretinse de reclamant pentru anii 2009 și 2010, și în aceste limite a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe. Totodată, au fost menținute dispozițiile sentinței cu privire la suma acordată de prima instanță pentru anul 2011, anume 0,5 RON, cu dobândă penalizatoare. În considerarea acestei soluții a sa, instanța de apel a dispus obligarea reclamantului-intimat Municipiul Turda la a-i plăti pârâtului-apelant suma de 14375,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, făcând și precizarea că nu a fost redus cuantumul onorariului avocațial, "având în vedere că suma pentru care a fost admis apelul este de 0,50 RON". Astfel fiind, observă Înalta Curte că în condițiile în care pentru pretențiile aferente anilor 2009-2010 instanța de apel a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, această dispoziție a instanței nu are semnificația unei tranșări a litigiului care să îngăduie, cu privire la aceste pretenții, stabilirea unei părți câștigătoare a procesului și, corelativ, a unei părți perdante care ar datora cheltuielile de judecată. Prin urmare, nu erau întrunite cerințele prevăzute de art. 453 C. proc. civ. pentru a se putea dispune obligarea reclamantului la plata către apelantul-pârât a cheltuielilor de judecată în apel în sumă de 14375,20 RON. Aceste cheltuieli, integrate fiind în acelea generate de prezentul proces, trebuie să fie avute în vedere de către prima instanță în rejudecare, tribunalul urmând a dispune în legătură cu acordarea lor în funcție de soluția pe care o va da acțiunii reclamantului în ce privește pretențiile de rejudecat, adică acelea aferente anilor 2009-2010. În ce privește suma de 0,5 RON aferentă anului 2011 și dobânda penalizatoare, cu privire la care apelul a fost respins, rezultă că instanța de apel a găsit potrivit să nu acorde cheltuieli de judecată corespunzătoare acestora. Cum această dezlegare nu a fost atacată cu recurs, Înalta Curte reține că ea a intrat în puterea lucrului judecat, fiind definitivă, deși era singura în legătură cu care se putea avea în vedere aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., căci prin ea au fost soluționate pe fondul lor o parte dintre pretențiile reclamantului, anume cele privitoare la dividendele pentru anul 2011, cu dobânda penalizatoare. În raport de cele ce preced, este de conchis că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale privitoare la condițiile în care se poate dispune obligarea uneia dintre părțile litigante la a-i plăti alteia cheltuieli de judecată, astfel că devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Se impune, așadar, admiterea recursului declarat de reclamant, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., dispunându-se casarea în parte a deciziei recurate, în sensul înlăturării dispoziției de obligare a reclamantului Municipiul Turda la plata cheltuielilor de judecată în apel, în cuantum de 14375,20 RON. În fine, mai reține Înalta Curte că referirea reclamantului la incidența motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită, dispoziția instanței de apel privitoare la cheltuielile de judecată având la bază o greșită interpretare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., în sensul celor mai sus evocate, fără însă a conține motive contradictorii sau străine de natura cauzei. În considerarea celor arătate, este vădit că apare ca inutil a mai cerceta motivul de recurs privitor la necesitatea reducerii onorariului avocațial, în aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ. b)În legătură cu recursul declarat de pârâtul S.C. Domeniul Public S.A.. Potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-a dat dezlegare unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Nu există, așadar, nicio îndoială cu privire la faptul că legea îngăduie exercitarea căii de atac a apelului sau, mutatis mutandis, a recursului inclusiv împotriva considerentelor unei hotărâri atunci când acestea: deși dezleagă o problemă de drept, nu își verifică o necesară legătură cu judecata procesului; sunt greșite, ceea ce înseamnă că raționamentul juridic la care se referă cuprinde erori de interpretare și/sau aplicare a legii; cuprind constatări de fapt care nu au legătură cu judecata sau, deși sunt în legătură cu procesul, fiind pertinente, sunt totuși greșite, astfel că prejudiciază partea. Pe lângă aceste cerințe specifice, admisibilitatea căii de atac împotriva considerentelor este supusă și condiției - care are caracter general în planul exercitării căilor de atac - ca partea care exercită calea de atac să justifice un interes, în acord cu prevederile art. 453 C. proc. civ. Astfel fiind, rezultă, prin coroborare cu prevederile art. 33 C. proc. civ., că interesul, ca folos pe care admiterea căii de atac i l-ar aduce părții, trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual; neîndeplinirea oricăreia dintre aceste cerințe atrăgând respingerea căii de atac. În cauză, pârâtul-recurent afirmă, printr-o primă critică a deciziei, că sunt supraabundente considerentele cuprinse la pagina 15 paragrafele 2-10, 11-12 și la pag 16 paragraful 1 din decizia ce face obiectul prezentei căi de atac, acestea neavând un caracter necesar în planul argumentației pe care instanța de apel trebuia să își întemeieze hotărârea. Contrar acestor afirmații ale recurentului, Înalta Curte înțelege să arate că din analiza întregii argumentații conținute în decizia instanței de apel se desprinde îndeajuns de limpede că aceste considerente au avut rolul de a susține soluția pe care instanța a înțeles să o dea apelului în partea lui privitoare la pretențiile bănești ale reclamantului care purtau asupra dividendelor aferente anului 2011 și a dobânzii penalizatoare aferente. Este de observat, sub acest aspect, că privitor la aceste pretenții instanța de apel a menținut dispozițiile hotărârii primei instanțe, astfel că solicitarea reclamantului de obligare a pârâtului la plată a rămas soluționată pe fondul ei. Pe cale de consecință, era necesar ca instanța de apel, în respectul prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., să arate motivele pentru care a respins, sub acest aspect, apelul pârâtului, legea obligând la înfățișarea unui raționament juridic care, argumentat în fapt și în drept, să fundamenteze într-o manieră adecvată dispoziția instanței. Nu s-ar putea, deci, considera, că aceste argumente ale deciziei ar fi lipsite de pertinență în raport cu judecata și nici că ar fi inutile, astfel încât să devină posibilă calificarea lor ca supraabundente. Observă prezenta instanță și că însuși pârâtul, în calitate de apelant, a formulat prin cererea de apel critici privitoare la corectitudinea pe fondul ei o soluției cuprinse în sentință, astfel că era de datoria instanței de apel să răspundă acestora, arătând argumentat de ce socotește apelul neîntemeiat în partea lui privitoare la pretențiile care vizează anul 2011. În același timp însă, este necesar a se ține seama de faptul că acele considerente cu privire la care pârâtul-recurent afirmă că sunt supraabundente își justifică existența în cuprinsul deciziei din apel numai în raport cu pretențiile reclamantului privitoare la anul 2011, iar nu și în legătură cu acelea care vizează anii 2009 și 2010, căci cu privire la acestea din urmă instanța de apel a dispus admiterea apelului, anularea în parte a sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, între aceste limite, la Tribunalul Cluj, ca primă instanță. Or, față de particularitățile juridice ale acestei soluții, este vădit că în legătură cu pretențiile aferente anilor 2009 și 2010 nu pot fi reținute ca pertinente considerentele contestate pe calea recursului, ci doar acelea care justifică în mod direct și necesar admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare, adică cele privitoare la necesitatea verificării incidenței dispozițiilor legale privitoare la prescripția extinctivă, în limitele și sensul arătat de instanța de apel. Rezultă, așadar, că întreaga construcție argumentativă a deciziei date în apel îngăduie a se distinge atât între diferitele categorii de considerente utilizate, cât și cu privire la rolul lor în fundamentarea soluției, neputându-se considera, în mod generic, că cele criticate de pârâtul-recurent ar cuprinde dezlegări ale unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului. Recursul este, deci, neîntemeiat sub acest aspect. În ce privește motivul de recurs subsidiar prin care se afirmă că, în concret, dezlegările făcute de instanța de apel prin considerentele criticate sunt greșite, Înalta Curte are în vedere că pârâtul nu a înțeles să critice decizia și sub aspectul soluției de respingere a capătului cu privire la sumele acordate de prima instanță pentru anul 2011, respectiv 0,5 RON, la dobânzile penalizatoare. Pe cale de consecință, această parte a deciziei a devenit definitivă prin nerecurare, în sensul prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. În aceste circumstanțe, este lipsit de interes pentru pârât să critice argumentele juridice care susțin că dispozițiile din decizie prin care apelul a fost respins, fiind confirmată hotărârea primei instanțe, eventuala acceptare de către Înalta Curte a criticilor formulate de pârât cu privire la statuările instanței de apel asupra pretențiilor aferente anului 2011 nefiind, în concret, de natură a-i aduce un folos recurentului, câtă vreme soluția de acordare a sumelor corespunzătoare anului 2011 a devenit definitivă prin nerecurare. Statuând astfel, Înalta Curte are în vedere și că în pofida aparenței lor asemănări, pretențiile deduse judecății de către reclamant corespunzător fiecăruia dintre cei trei ani (2009, 2010 și 2011) sunt autonome, fiecare corespunzând, în sensul afirmațiilor reclamantului, unei obligații distincte juridic. Prin urmare, fiecare dintre ele trebuia (sau, în cazul celor aferente anilor 2009 și 2010, încă mai trebuie) analizată distinct, în raport cu dispozițiile legale care îi sunt incidente, începând cu acelea privitoare la prescripție (conform celor decise în apel și rămase neatacate cu recurs) și, după caz, continuând cu cele