ÎCCJ, decizie (scj.ro #169552)

Răspundere civilă delictuală. Contravaloarea fructelor cuvenite proprietarului recunoscut prin hotărâre judecătorească în urma admiterii acțiunii în revendicare. Momentul de la care posesorul devine de rea-credință

C.civ., art. 14, art. 550, art. 948, art. 1357

Buna-credință este reprezentarea subiectivă eronată a posesorului care crede că nu există nicio cauză de nevalabilitate a titlului său care ar putea fi invocată de o altă persoană, deși, în realitate, cel puțin condiția referitoare la calitatea de proprietar a transmițătorului nu este satisfăcută. Este, astfel, indiscutabil că buna-credință nu mai există în măsura în care posesorul cunoaște orice cauză de nevalabilitate a titlului său, căci îndată ce el are cea mai mică îndoială asupra dreptului de proprietate al autorului său, acesta va fi considerat ca fiind de rea credință.

Momentul în care posesorul de bună-credință cunoaște cauzele de ineficacitate ale titlului translativ de proprietate coincide cu momentul încetării bunei sale credințe.

Astfel, introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva posesorului va face să înceteze buna sa credință, fiindu-i adusă la cunoștință nevalabilitatea titlului său (prin contestarea acestuia în fața unei instanțe de judecată), deducție juridică ce rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale cu cele ale art. 14 și 948 Cod civil și, din acest moment, nu mai poate invoca dobândirea fructelor, nemaiputând  percepe chirie pentru imobilul revendicat. În atare condiții, potrivit art. 550 alin. (1) Cod civil, în temeiul art. 1357 din același cod, fructele se cuvin proprietarului.

Secția I civilă, decizia nr. 491 din 20 februarie 2020

1.Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin

cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 8 martie 2017, reclamanta SC A. SA a solicitat obligarea pârâtei SC B. SRL la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în mun. Rădăuți, începând cu data de 22.09.2014 și până la data predării spațiului 09.02.2017 (inclusiv februarie 2017), precum și la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 45.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății, împreuna cu dobânda legală aferentă calculată începând cu data de 22.09.2014 și până la momentul plății efective.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 175 din 25 februarie 2019, Tribunalul  Suceava – Secția a II-a civilă

a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 45.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului situat în mun. Rădăuți, pentru perioada 22.09.2014 - 09.02.2017 și dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data de 22.09.2014 și până la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 12.717,50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (din care suma de 7.017,50 lei reprezentând taxă timbru, suma de 1.700 lei reprezentând onorariu expert și suma de 4.000 lei reprezentând onorariu avocat acordat parțial).

3.Hotărârea pronunțată în apel:

Prin decizia nr. 203 din 21 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă

a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta SC B. SRL, împotriva sentinței civile nr. 175 din 25 februarie 2019 a Tribunalului Suceava – Secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A. SA.

4.Cererea de recurs:

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta SC B. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea instanței de apel este pronunțată cu interpretarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 948 alin. (1), art. 14, art. 938 și art. 1357 Cod civil.

În acest sens, a arătat că niciun text de lege din cele invocate de instanța de apel nu expune în mod clar și evident faptul că buna-credință încetează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată formulate de partea adversă.

Codul civil reglementează conceptul de bună-credință în cadrul art. 14 alin. (1), statuând asupra faptului că orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. Ocrotirea bunei-credințe este, așadar, ridicată la rang de principiu, principiul ocrotirii bunei-credințe este întâlnit și recunoscut în mai multe materii ale dreptului civil, iar doctrina și jurisprudența susțin în prezent că buna-credință se prezumă indiferent de materia în care se pune problema acesteia.

Așa cum reiese din contractul de vânzare încheiat de recurenta-pârâtă cu vânzătoarea SC C. SRL, aceasta din urmă a precizat în clauzele contractuale că deține dreptul de proprietate neîngrădit asupra imobilelor, că acestea nu sunt scoase din circuitul civil, nu există pretenții de restituire din partea unor terți cu privire la ele și nici nu sunt cunoscute motive care ar putea justifica asemenea pretenții. Recurenta-pârâtă a fost cumpărător de buna-credință, care ulterior achiziționării imobilului a exercitat o posesie utilă, legitimă și nu poate fi obligată la plata vreunei sume de bani pentru acest motiv.

Până la 20 octombrie 2016, momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 154 din 27 aprilie 2016, pronunțată de Tribunalul Suceava, recurenta-pârâtă a deținut un titlu de proprietate valid, în baza căruia a exercitat o posesie legitimă și a putut culege fructele civile fără îngrădire. Intimata-reclamantă nu a indicat motivele de fapt și de drept pentru care existența unui litigiu ar duce la răsturnarea bunei-credințe din partea recurentei-pârâte.

Ca atare, recurenta-pârâtă a avut un drept de proprietate asupra imobilului, drept care și-a produs efectele până la data rămânerii definitive a sentinței nr. 154/2016 a Tribunalului Suceava, a fost posesor de bună-credință la momentul culegerii fructelor și a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului posedat în conformitate cu art. 948 alin. (1) și (2) Cod civil. Cum componentele bunei-credințe sunt existența titlului și necunoașterea de către dobânditorul bunului a viciilor titlului, rezultă că pentru ca posesorul să poată culege fructele în proprietate este necesară o singura condiție, și anume să fie de bună-credință.

În speță, intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata sume de 45.000 euro, ce corespunde unei chirii primite în perioada 2014 - 2017, considerând ca moment inițial data cererii de chemare în judecată întrucât de la acea dată recurenta-pârâtă ar fi cunoscut că îi este contestat dreptul de proprietate, or, această susținere este una neîntemeiată în drept.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de apel nu a observat că în legislația română nu există prevăzută obligația unei persoane de a restitui fructele civile de la data când a luat cunoștință de contestarea dreptului de proprietate, or, simpla contestare a acestui drept nu echivalează cu pierderea lui. De altfel, contestarea se poate finaliza atât cu respingerea, dar și cu admiterea ei, în sensul pierderii dreptului de proprietate. Între textele de lege enumerate de către intimata-reclamantă nu se regăsește vreun articol care să prevadă această obligație în sarcina fostului proprietar; mai mult, în ceea ce privește momentul depunerii cererii de chemare în judecată, legislația nu prevede printre efectele juridice produse și obligația de restituire a fructele exact de la acel moment temporal.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în speță, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, aceasta făcând referire doar la existența vinovăției (care, însă, în opinia recurentei-pârâte nu poate fi probată prin faptul că această parte a cunoscut că titlul îi este contestat prin depunerea unei acțiuni în revendicare). De altfel, legislația nu prevede pentru introducerea pe rolul instanței a unei acțiuni în revendicare vreun efect juridic și nici faptul că vinovăția este relevată de o asemenea împrejurare.

Totodată, deși intimata-reclamantă a arătat că a notificat-o pe recurenta-pârâtă să deschidă un cont și să verse chiriile până la soluționarea definitivă a litigiului, aceasta nu a depus niciun înscris în susținere (pe de altă parte, nu avea niciun temei de drept pentru care să solicite acest lucru).

Pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală (directă sau indirectă), cele patru condiții - existența prejudiciului, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția - trebuie întrunite cumulativ.

În speță, nu există prejudiciul prevăzut de art. 1349 alin. (2) și art. 1357 Cod civil, întrucât recurenta-pârâtă avea un drept de proprietate asupra fructelor culese, în temeiul art. 948 alin. (1) și (2) Cod civil, fiind posesoare de bună-credință.

Pe de altă parte, prejudiciul nu este cert, actual, întrucât contractul de locațiune încheiat între recurenta-pârâtă și D. SA nu mai produce efecte din anul 2012, și nici nu poate fi vorba de un prejudiciu viitor, cât timp imobilul a fost predat intimatei-reclamante la 9.02.2017.

De asemenea, prejudiciul nu este nici direct (ceea ce ar fi presupus necesitatea existenței raportului de cauzalitate între fapta ilicită și acel prejudiciu injust cauzat victimei), întrucât, în cauză, nu există un raport de cauzalitate lipsind fapta ilicită, recurenta-pârâtă având dreptul de a culege fructele civile.

Mai mult, în situația de față intimata-reclamantă a solicitat repararea prejudiciului fără însă a avea dreptul de a pretinde acest lucru, prin urmare prejudiciul nu este personal.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel, în mod contrar normelor de drept material, a reținut ca faptă ilicită culegerea, de către aceasta, a fructelor civile ale imobilului; or, activitatea de culegere a fructelor nu a fost ilicită, recurenta-pârâtă fiind de bună-credință și posedând bunul în temeiul art. 948 Cod civil. În cauză, nu avut loc o încălcarea unui drept subiectiv civil al intimatei-reclamante, întrucât aceasta nu avea un asemenea drept asupra bunului până la 20.10.2016, dată la care a rămas definitivă sentința civilă nr. 154/2016 a Tribunalului Suceava.

În speță, recurenta-pârâtă nu a avut în niciun moment reprezentarea faptului că preluarea fructelor civile ar aduce atingere drepturilor subiective civile ale altor persoane.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că nu este îndeplinită condiția raportului de cauzalitate între faptul prejudiciabil și prejudiciu, întrucât nu există fapta ilicită. Raportat la speță, lipsa faptei ilicite duce în mod implicit și la lipsa raportului de cauzalitate. Totodată, a susținut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate altuia, este necesar ca fapta ilicită care a cauzat prejudiciul să fie imputabilă autorului acelei fapte.

6.Procedura de filtru:

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 19 august 2019.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă și, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) Cod procedură civilă a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 23 ianuarie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva deciziei nr. 203 din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă și a fost fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 20 februarie 2020.

S-a apreciat că recursul este admisibil în raport de dispozițiile art. 94 pct. 1 Cod procedură civilă coroborat cu art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă, obiectul cererii având o valoare de peste 200.000 lei, în primă instanță, că este declarat în termen, iar criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

7.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la situația de fapt dedusă judecății și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi prezentate în continuare.

În cauză, recurenta-pârâtă a dobândit imobilul situat în mun. Rădăuți, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 29.07.2011, încheiat cu vânzătoarea SC C. SRL.

Prin sentința civilă nr. 154 din 27 aprilie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/285/2014*, Tribunalul Suceava a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele SC A. SA și SC E. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL;

a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei SC A. SA suprafața de 99,85 mp

(rezultată în urma măsurătorilor), parte din suprafața de 148,40 mp – în realitate 137 mp rezultată în urma măsurătorilor,

ce face parte din imobilul 63/1/XXIII, înscris în CF x - C1 - U15 UAT Rădăuți

, identificată conform anexei 4 la raportul de expertiză; a respins solicitarea de obligare a pârâtei de a lăsa în liniștită posesie suprafețele de 21,71 mp din imobilul 63/1/XIV, înscris în CF x - C1- U16 UAT Rădăuți, de 51,32 mp din imobilul 63/1/XXV, înscris în CF x - C1 - U17 UAT Rădăuți și de 32,94 mp din imobilul 63/1/XXIII, înscris în CF x - C1 - U15 UAT Rădăuți, precum și rectificarea înscrierii din cartea funciară pe numele pârâtei în ceea ce privește imobilele în suprafață de 148,40 mp (137 mp rezultați în urma măsurătorilor), 21,71 mp și 51,32 mp și obligarea pârâtei la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 9.075,33 lei; a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SRL în contradictoriu cu chemata în garanție SC C. SRL și a obligat chemata în garanție la restituirea către pârâtă a prețului achitat conform contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 29.07.2011 de BNP F., în sumă de 254.418 lei; a respins cererea de obligare a chematei în garanție la plata sporului de valoare adus imobilului înstrăinat prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/2011 de BNP F.; a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Această sentință civilă a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 340 din 20 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava.

În acest caz, acțiunea în revendicare a fost promovată la data de 22 septembrie 2014.

Printr-o primă critică formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă a arătat că decizia recurată este pronunțată cu interpretarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 948 alin. (1), art. 14, art. 938 și art. 1357 Cod civil, întrucât nu reiese din normele de drept indicate că buna-credință încetează la momentul introducerii unei cererii de chemare în judecată formulate de partea adversă. A învederat că a fost cumpărător de buna-credință, că a exercitat asupra imobilului revendicat o posesie utilă și legitimă și că nu poate fi obligată la plata vreunei sume de bani până la 20 octombrie 2016, momentul rămânerii definitive a sentinței civile nr. 154 din 27 aprilie 2016, pronunțate de Tribunalul Suceava. De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că a deținut un titlu de proprietate valid, în baza căruia a putut culege fructele civile fără îngrădire.

Conform art. 14 Cod civil, „

(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară

”.

Dispozițiile art. 948 Cod civil sunt în sensul că „

(1) Posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat. (2) Posesorul trebuie să fie de bună-credință la data perceperii fructelor. Fructele civile percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credință se menține la data scadenței acestora. (4) În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credință atunci când are convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate nu le cunoaște și nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credință încetează din momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute

”.

Art. 1357 Cod civil prevede că „

(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă

”.

Înalta Curte reține, cu titlu teoretic, că dispozițiile din Codul civil aplicabil la data formulării prezentei acțiuni reglementează, în concordanță cu normele constituționale, conceptul exercitării drepturilor și obligațiilor cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri [art. 14 alin. (1)]. Totodată, Codul civil consacră principiul bunei-credințe, sub forma unei prezumții legale relative care valorează până la proba contrară [art. 14 alin. (2)], sarcina probei revenind persoanei care invocă reaua-credință a dobânditorului.

În speță, acțiunea proprietarului - intimatei-reclamante - în dezdăunarea pentru lipsa de folosință a imobilului este o acțiune cu caracter patrimonial ce a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. Așadar, intimata-reclamantă a acționat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributelor folosinței (

usus

și

fructus

), încălcare pe care a reclamat-o de la data formulării acțiunii în revendicare, începând cu 22 septembrie 2014.

Împiedicarea intimatei-reclamante de a exercita atributele esențiale ale dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, imputabilă recurentei-pârâte, o îndreptățea pe aceasta să pretindă, de la cel ce deține bunul cu rea-credință, lipsă de folosință pentru prejudiciul creat prin privarea de exercițiul concret al dreptului de folosință, dar și de valorificare a beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le putea asigura titularului dreptului.

Instanța de apel a reținut că, în cauză, buna credință a apelantei-pârâte a încetat la data formulării cererii de chemare în judecată finalizată cu pronunțarea sentinței civile nr. 154/2016 a Tribunalului Suceava (22 septembrie 2014), întrucât la acea dată aceasta a cunoscut că titlul său de proprietate este contestat pe calea unei acțiuni în revendicare.

Prin urmare, raportându-se la dispozițiile art. 14 Cod civil, instanța de apel a constatat în mod legal că apelanta-pârâtă și-a exercitat drepturile și obligațiile cu bună-credință doar până la data la care intimata-reclamantă i-a adus la cunoștință viciile titlului său de proprietate. Or, buna-credință este reprezentarea subiectivă eronată a posesorului care crede că nu există nicio cauză de nevalabilitate a titlului său care ar putea fi invocată de o altă persoană, deși, în realitate, cel puțin condiția referitoare la calitatea de proprietar a transmițătorului nu este satisfăcută. Este, astfel, indiscutabil că buna-credință nu mai există în măsura în care posesorul cunoaște orice cauză de nevalabilitate a titlului său, căci îndată ce el are cea mai mică îndoială asupra dreptului de proprietate al autorului său, acesta va fi considerat ca fiind de rea credință.

Înalta Curte constată, astfel, că despăgubirile pentru lipsa de folosință, în măsura în care nu intră sub incidența termenului de prescripție, se datorează de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului acestuia de proprietate, moment care, în cazul de față, este reprezentat de data introducerii acțiunii în revendicare pe rolul unei instanțe de judecată.

Deducție juridică conform căreia buna-credință încetează la momentul formulării unei cereri de chemare în judecată de către partea adversă rezultă din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale cu cele ale art. 14 și 948 Cod civil, cum se va arăta în continuare.

În speță, deși instanța de apel a avut în vedere la redactarea considerentelor hotărârii atacate prevederile art. 938 Cod civil, Înaltă Curte apreciază că aceste dispoziții legale nu sunt relevante în cauză în raport de obiectul dedus judecății; pe de altă parte, observă că recurenta-pârâtă a invocat formal încălcarea și aplicarea greșită a acestui text de lege, fără a preciza, în concret, critica de nelegalitate raportat la norma juridică indicată, ceea ce face imposibilă, sub acest aspect, exercitarea controlului de legalitate a hotărârii recurate din perspectiva art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Cât privește aplicarea în cauză a prevederilor art. 948 alin. (1), (2) și (4) Cod civil, Înalta Curte reține că momentul în care posesorul de bună-credință cunoaște cauzele de ineficacitate ale titlului translativ de proprietate coincide cu momentul încetării bunei sale credințe. Astfel, introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva posesorului va face să înceteze buna-credință a acestuia din urmă și din acest moment posesorul nu mai poate invoca dobândirea fructelor. Pe de altă parte, pentru a opera dispozițiile art. 948 alin. (4) Cod civil, numai după ce face dovada unui just titlu posesorul poate beneficia de prezumția de bună-credință.

Codul civil stabilește în art. 948 alin. (2) momentul când trebuie să se manifeste buna-credință pentru a se produce efectul posesiei constând în dobândirea proprietății fructelor bunului posedat, legiuitorul instituind regula potrivit căreia bună-credință să existe la data perceperii fructelor.

Or, în situația de față, astfel cum a reținut și instanța de apel, începând cu data de 22 septembrie 2014 recurenta-pârâtă nu a mai fost posesor de bună-credință, fiindu-i adusă la cunoștință nevalabilitatea titlului său (prin contestarea acestuia în fața unei instanțe de judecată), astfel că aceasta nu mai putea percepe chirie pentru imobilul revendicat. Fiind vorba de o împrejurare de fapt, această luare la cunoștință a fost probată de către intimata-reclamantă, aspect reținut în fața instanței de fond și necontestat în apel.

În atare condiții, Înalta Curte constată că, în temeiul art. 1357 Cod civil, în mod legal instanța de apel a considerat că, potrivit art. 550 alin. (1) Cod civil, fructele se cuvin proprietarului, întrucât acesta a făcut dovada relei-credințe a recurentei-pârâte, și că, în cauză, nu se aplică excepția de la această regulă, instituită de art. 948 Cod civil.

Recurenta-pârâtă a criticat, de asemenea, hotărârea instanței de apel, învederând că nu s-a făcut dovada, în cauză, că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, intimata-reclamantă făcând trimitere doar la existența vinovăției.

Această critică nu este fondată, în speță fiind întrunite cumulativ cerințele prevăzute de art. 1357 Cod civil pentru angajarea obligației recurentei-pârâte de despăgubire a intimatei-reclamante, respectiv existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului.

În ceea ce privește prejudiciul reclamat, Înalta Curte constată că legiuitorul prezumă această cerință ca fiind dată de contravaloarea fructelor pe care proprietarul nu le-a putut percepe pentru că au fost reținute de către posesorul neproprietar. De aceea, existența prejudiciului rezultă

ex facto

, adică din însăși împiedicarea proprietarului în exercitarea prerogativelor dreptului său și constă în contravaloarea lipsei de folosință, al cărei cuantum a fost determinat prin probatoriul administrat în fazele procesuale anterioare.

Întrucât, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 948 alin. (1) și (2) Cod civil, recurenta-pârâtă neavând un drept de proprietate asupra fructelor culese deoarece nu a fost posesor de bună-credință, Înalta Curte consideră că prejudiciul a fost dovedit, fiind atât unul cert, sigur, în privința existenței și posibilității de evaluare, cât și unul actual, deja produs la data la care s-a pretins repararea lui.

De asemenea, Înalta Curte reține că prejudiciul este unul direct, fiind probată existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul injust cauzat intimatei-reclamante, dar și personal, intimata-reclamantă fiind persoana care a nu a putut încasa chiria în perioada menționată.

Astfel, așa cum au stabilit instanțele de fond asupra situației de fapt deduse judecății cauzei, beneficiul nerealizat constă în chiria pe care ar fi putut-o obține intimata-reclamantă prin închirierea imobilului în perioada 22 septembrie 2014 – 09 februarie 2017 (data predării imobilului de către recurenta-pârâtă), determinarea acestuia având la bază elementele relevante din contractul de locațiune nr. x din 09.07.2007 și actul adițional nr. 1 la acest contract, convenții încheiate de proprietarii anteriori ai spațiului în litigiu cu locatarul D. SA, precum și Standardele de Evaluare a bunurilor 2018, ceea ce justifică condițiile enunțate anterior, cerute pentru a se putea obține repararea prejudiciului.

Înalta Curte nu va analiza criticile ce vizează stabilirea situației de fapt, legate de modalitatea de determinare a cuantumului prejudiciului la care a fost obligată recurenta-pârâtă (prin raportare la contractul de locațiune încheiat între recurenta-pârâtă și D. SA) ori de inexistența unor înscrisuri care să facă dovada deschiderii un cont pentru plata chiriile până la soluționarea definitivă a prezentului litigiu, având în vedere configurația actuală a dispozițiilor art. 488 Cod procedură civilă.

Referitor la cea de-a doua condiție prevăzută de art. 1357 Cod civil, respectiv comiterea unei fapte ilicite, Înalta Curte constată că ocuparea de către recurenta-pârâtă a imobilului proprietatea intimatei-reclamante în perioada cuprinsă între data introducerii acțiunii în revendicare pe rolul Judecătoriei Rădăuți și data predării imobilului către intimata-reclamantă are semnificația unei fapte juridice ilicite prin lipsirea proprietarului de exercițiul concret al atributului folosinței, unul dintre atributele dreptului de proprietate

Așadar, exercitarea de către posesorul de rea-credință - recurenta-pârâtă - a unei stăpâniri efective asupra bunului intimatei-reclamante, în materialitatea sa din punct de vedere fizic sau economic, face ca acțiunea acestuia să fie ilicită, exercițiul posesiei în această situație aducând o restrângere și un prejudiciu dreptului subiectiv al intimatei-reclamante, ceea ce atrage aplicarea art. 1357 Cod civil. Recurenta-pârâtă trebuia să aibă reprezentarea faptului că preluarea fructelor civile aduce atingere drepturilor subiective civile ale proprietarului de drept al imobilului de la data promovării acțiunii în revendicare, atunci când a fost contestat dreptul opus de către aceasta.

În cauză, recurenta-pârâtă a mai arătat că nu este îndeplinită condiția raportului de cauzalitate între faptul prejudiciabil și prejudiciu, întrucât nu există fapta ilicită.

Or, Înalta Curte a reținut în considerentele anterior prezentate că s-a probat existența faptei ilicite a recurentei-pârâte, situație care, astfel, nu înlătură stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse intimatei-reclamante prin împiedicarea produsă cât privește folosința imobilului revendicat.

Înalta Curte constată că, pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, este necesar ca fapta ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs să fie imputabilă autorului ei.

În speță, astfel cum corect a arătat instanța de apel, este evidentă vinovăția recurentei-pârâte, care a intervenit odată cu încetarea bunei sale credințe, respectiv de la formularea acțiunii în revendicare.

În consecință, Înalta Curte apreciază că, în cauză, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale de mai sus, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Conform art. 496 Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei nr. 203 din 21 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava - Secția a II-a civilă.