ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4940/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4940/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, la data de

21 decembrie 2010, reclamantul N.D. a chemat în judecată pe pârâții Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București, prin Primarul

General, F.M., M.F. și M.C.G., solicitând instanței ca, prin hotărâre

judecătorească, să se constate că imobilul, proprietatea sa, situat în

București, sectorul 5, a fost preluat fără un titlu valabil de către Statul

Român, și, ca o consecință a nevalabilității titlului statului, să se dispună

obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, Sectorul 5, Șoseaua Alexandriei.

Prin sentința civilă nr.

343 din 22 februarie 2012, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a

respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant, reținând în

considerentele hotărârii că titlul de proprietate invocat de către reclamant îl

reprezintă contractul pentru construirea de locuințe proprietate personală nr. 9767

din 19 ianuarie 1971 încheiat cu fostul Consiliu Popular al Municipiului

București, în timp ce titlul pârâtei F.M. este reprezentat de contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 sub nr. 7865 din 18

mai 2007, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

din litigiu, imobil pe care l-a vândut ulterior pârâților M.F. și M.C.G., prin

contactul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 182 din 24 ianuarie 2008 la

B.N.P.A. „M.G.O. și A.A.J.”.

Totodată, tribunalul

a constatat că pârâții M.F. și M.C.G. au încheiat cu pârâții A.M. și A.C.R. o

promisiune de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu.

Întrucât atât

reclamantul, cât și pârâții pretind a avea dreptul de proprietate asupra

imobilului, prezentând câte un titlu, tribunalul a procedat la compararea

titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil. Din acest punct de

vedere, tribunalul a reținut că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

(în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect

imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu

buna credință.

În speța dedusă

judecații, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare, ce constituie

titlul de proprietate al pârâților cumpărători, aceștia au fost de

buna-credința, în sensul că au avut credința ca au contractat cu adevăratul

proprietar, respectiv Statul Român.

Tribunalul a apreciat

că în prezenta cauză doar pârâta F.M. a dobândit bunul în baza Legii nr. 112/1995,

ceilalți pârâți fiind dobânditori de la o persoană fizică și nu de la statul

român, astfel încât, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de o rea-credință a

pârâților la dobândirea bunului.

Așadar, în cauză este

aplicabilă și teoria validității aparenței în drept, care presupune întrunirea

cumulativa a următoarelor condiții: actul încheiat sa fie un contract oneros și

cu titlu particular, contractantul sa fie de buna-credința și, în plus, să

existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a

transmițătorului.

În prezenta cauză

este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu

particular și cu titlu oneros, iar pârâții au fost de bună-credință deoarece nu

există nici o probă contrară, în favoarea pârâților operând prezumția de bună-credință,

principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin.

(2), art. 486 și art. 487 C. civ.

În sfârșit, condiția

erorii comune și invincibile presupune că titularul aparent al dreptului

creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că

situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o diligență

normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la

eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare.

În concluzie,

tribunalul a reținut că pârâții au fost de bună-credință la dobândirea

imobilului, motiv pentru care a apreciat că titlul pârâților este pe deplin

valabil și legal, având preferință față de titlul reclamantului.

S-a mai reținut de

către prima instanță că, prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului s-a stabilit că, în situația în care nu a fost admisă o acțiune în

constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare-cumpărare în baza

Legii nr. 112/1995, fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate

actual în sensul Convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea

Raicu împotriva României).

În raport cu situația

de fapt reținută, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată, astfel cum a

fost precizată și completată, este nefondată, întrucât, indiferent de

considerentele arătate de către reclamant prin acțiune, acesta nu are decât

posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 18 lit. c)),

cu condiția formulării unei notificări și nu beneficiază de restituirea în

natură a imobilului, atâta timp cât acesta a fost înstrăinat cu respectarea

dispozițiilor legale.

Prima instanță a mai

reținut că, prin Legea nr. 1/2009 s-a prevăzut în mod expres că nu se restituie

în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza

Legii nr. 112/1995 cu respectarea condițiilor cerute de lege (art. 7 alin. (1

1

)).

Tribunalul a avut în

vedere și decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, obligatorie pentru instanțe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.,

prin care s-a stabilit că legea specială nr. 10/2001 are prioritate, iar

această lege prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului

și condiționat de existența unei notificări, nu și posibilitatea restituirii în

natură.

A considera că, în

această situație, mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia să-i fie

aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar

însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferința

titlului cumpărătorului prin derogare de la regulile de drept comun.

Este indiscutabil că

proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului

de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi

admisă, deoarece situației de fapt reținute nu-i este aplicabil temeiul de

drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C.

civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferință

și anume, verificarea titlurilor autorilor părților. Acest lucru ar fi în defavoarea

celui care a cumpărat de bună-credință în temeiul Legii nr. 112/1995,

încrezându-se în aparența calității statului de proprietar, ceea ce ar fi

contra opțiunii legiuitorului.

În acest sens sunt și

prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora

bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care

a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, astfel că, după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptățite

la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze

condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ, sub

sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau

în echivalent.

Existând două

categorii de norme juridice, care reglementează aceleași relații sociale, respectiv

cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai

aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter

special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea

acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun, paralel și în

contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres, aceasta

din urmă fiind singura acțiune permisă.

Prin urmare,

analizând acțiunea în revendicare formulată de către reclamant, astfel cum

aceasta a fost completată și precizată, instanța a constatat că, în cazul

acestor imobile, legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura

de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480

C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele

doua părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus

folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii

instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau,

după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea

apelului așa cum a fost formulat, modificarea în tot a sentinței apelate, iar

pe fondul cauzei, admiterea acțiunii precizate și completate.

În motivarea apelului,

reclamantul a arătat că nepronunțarea expresă cu privire la primul capăt al

cererii introductive de instanță echivalează cu o denegare de dreptate în

condițiile în care a solicitat analizarea titlului statului din perspectiva

Legii nr. 213/1998 (art. 6).

Prin cererea

introductivă de instanță, în primul capăt, a solicitat instanței de judecată sa

constate că imobilul (apartamentul nr. 57) situat în București, Sectorul 5,

Șoseaua Alexandriei, a fost preluat fără un titlu valabil de către Statul

Român, preluare care s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974 și fără niciun

fel de despăgubire.

Privitor la acest

capăt de cerere, instanța de fond nici nu s-a pronunțat, însă a respins

acțiunea de plano. Or, stabilirea de către instanță a nevalabilității titlului

statului are drept consecință stabilirea cu efect retroactiv a faptului că

dreptul de proprietate asupra bunului care face obiectul acțiunii nu a ieșit

niciodată din patrimoniul reclamantului.

Totodată, arată că a

solicitat restituirea imobilului în baza art. 480 C. civ., pentru că Statul

Român nu are un titlu care să legitimeze preluarea, câtă vreme Decretul nr. 223/1974

a fost un act normativ abuziv. Acest decret contravenea Constituției din 1965 (art.

36) care ocrotea dreptul de proprietate personală și respectiv prevederilor art.

481 (ca lege organică), potrivit cărora nimeni nu poate fi silit a ceda

proprietatea sa fără o justă și prealabilă dezdăunare. De asemenea, Decretul nr.

223/1974 era contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului adoptată de

Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948 la care România era parte

semnatară.

Față de cele de mai

sus, este evident ca se impunea admiterea primului capăt de cerere al acțiunii.

Al doilea motiv de

apel invocat de reclamant vizează susținerile instanței de fond cu privire la

contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2007, încheiat în baza Legii nr.

112/1995 între Statul Român, în calitate de vânzător și F.M., cumpărătoare,

având ca obiect apartamentul nr. 57, de la adresa mai sus-arătată.

În mod greșit

instanța de fond a apreciat că la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare dintre Statul Român și F.M., s-au respectat dispozițiile

Legii nr. 112/1995, iar cumpărătoarea a fost de bună-credință.

A arătat în cererea

introductivă de instanță ca a dobândit imobilul în litigiu prin contractul de

vânzare-cumpărare din 19 aprilie 1971 încheiat cu Consiliul Popular al

Municipiului București - Oficiul pentru Construirea de Locuințe Proprietate

Personală. Prin Decizia nr. 1387 din 18 septembrie 1986, în baza Decretului nr.

223/1974, imobilul a trecut fără plată în proprietatea statului. Ulterior, în

baza Legii nr. 112/1995, acesta i-a fost vândut pârâtei F.M.

În mod greșit,

instanța de fond a apreciat ca fiind valabil titlul pârâtei F.M., titlu

reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2007, fiindcă

statul nu a dobândit niciodată în mod legal un drept asupra imobilului în

litigiu, motiv pentru care Statul Român nu avea dreptul să vândă acest imobil,

cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, indicată ca temei juridic al

contractului, nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat

fără titlu valabil.

Neavând un drept de

proprietate asupra imobilului, statul nu putea înstrăina un astfel de drept,

întrucât nu putea înstrăina mai mult decât avea în patrimoniu, respectiv o

posesie fondată printr-o măsură abuzivă.

Față de cele de mai

sus, buna-credință la cumpărare a pârâtei F.M. nu mai are nicio relevanță, ci

poate fi invocată într-o eventuală acțiune în constatarea nulității absolute a

contractului său de vânzare-cumpărare și în consecință, pentru a obține prețul

actualizat al apartamentului, așa cum prevede Legea nr. 1/2009.

În ceea ce privește

cel de-al treilea motiv de apel, acesta a vizat compararea de titluri, în urma căreia

instanța de fond în mod greșit a respins acțiunea în revendicare, în condițiile

în care apelantul arată că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

prin acte necontestate, în timp ce Statul Român, ca autor al pârâtei, nu a

dobândit dreptul de proprietate în mod valabil, preluarea imobilului fiind

realizată prin abuz. De aceea, titlul invocat de către reclamant este mai bine

caracterizat și mai eficient din punct de vedere juridic decât titlul pârâtei.

La data de 25 iunie 2012,

reclamantul N.D. a depus prin serviciul registratură al instanței motive

suplimentare de apel, prin care invocă greșita aplicare a legii, anume a

temeiului de drept al acțiunii, arătând că temeiul de drept invocat de apelant,

respectiv art. 480 și 481 C. civ., Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, Convenția europeană a drepturilor

omului, a fost ignorat de instanța de fond, care a analizat acțiunea sub

aspectul exclusiv al Legii nr. 10/2001, nu și al revendicării pe dreptul comun.

Art. 480 C. civ. a

fost invocat de apelant ca și temei principal de drept, potrivit principiului

disponibilității. Acest principiu de drept este esențial, iar instanța nu se

poate substitui reclamantului, astfel încât este evident că instanța de fond nu

a soluționat cauza.

Un alt motiv de apel

vizează analizarea acțiunii în revendicare a bunului imobil preluat de stat

fără drept prin Decretul nr. 223/1974, astfel că hotărâre a pronunțată este

lipsită de fundament juridic.

Consecințele

Decretului nr. 223/1974 trebuiau să fie înlăturate de instanță, menținerea

efectelor acestui act normativ abuziv fiind de natură să-i încalce dreptul de

proprietate, drept pe care nu l-a pierdut niciodată.

Prin Decizia nr. 5

din 20 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite,

în recursul în interesul legii, privind admisibilitatea acțiunilor în

revendicare a imobilelor trecute în proprietatea Statului prin Decretul nr. 223/1974,

s-a stabilit: ". prin acțiunea în revendicare de drept comun, foștii

proprietari pot să reclame în fața instanțelor judecătorești încălcarea în

orice mod a dreptului lor de proprietate asupra locuințelor deținute de

chiriași. De aceea, persoanele care consideră că în - perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare -

inclusiv în baza Decretului nr. 223/1974 - pot cere în justiție pe calea

acțiunii în revendicare recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra

acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor".

Totodată, arată că

decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție

nu conține prevederi exprese care să interzică promovarea unei acțiuni în

revendicare în scopul redobândirii unui imobil preluat abuziv de Stat, în

perioada 1945-1989 astfel că, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nefondată

și contrară legii.

Întrucât nu a

verificat titlul statului și a concluzionat în mod greșit că pretinsa

buna-credință, în niciun fel dovedită în cauză, ar avea vreo influență în cazul

unei revendicări, instanța de fond a făcut o motivare străină de natura

pricinuii.

Prin decizia nr. 10-A

din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie s-a respins apelul declarat de reclamant,

ca nefondat.

Instanța de apel a

reținut că titlul apelantului din prezenta cauză, pe care își întemeiază

acțiunea în revendicare, este reprezentat de contractul pentru construirea

locuințelor proprietate personală nr. 9767 din 19 ianuarie 1971, încheiat cu

fostul Consiliu Popular al Municipiului București (filele 33-34 dosar fond),

imobilul fiind preluat în proprietatea statului prin decizia nr. 1387 din 18

septembrie 1986, în baza Decretului nr. 223/1974.

Prin contractul de

vânzare - cumpărare din 18 octombrie 2007 încheiat în baza Legii nt.112/1995,

dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu a fost dobândit de

intimata F.M., care, la rândul său, a înstrăinat apartamentul prin contractul

de vânzare - cumpărare autentificat la 24 ianuarie 2008 de BNP M.G.O. și A.A.J.,

către intimații M.F. și M.C.G.

De asemenea, din

extrasul de carte funciară depus la dosar, rezultă că apartamentul în litigiu

face obiectul unui antecontract de vânzare - cumpărare încheiat între intimații

M.F. și C.G. și intimații A.M. și A.C.R., aceștia din urmă fiind introduși în

cauză, în calitate de pârâți, la cererea apelantului – reclamant, prin

încheierea din 14 septembrie 2011.

Curtea mai reține că,

apelantul – reclamant a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, care

a fost transmisă Primăriei Municipiului București prin intermediul B.E.J. S.D.,

nesoluționată până la data sesizării instanței de fond, întrucât, din cuprinsul

adresei nr. 1602/AS din 15 iunie 2011 (fila 45 dosar fond) rezultă că

respectiva notificare nu figurează înregistrată la Primăria Municipiului

București.

Fiind vorba de un

imobil trecut în proprietatea statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

Curtea a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut incidența în

cauză a legii speciale de reparație, dispozițiile acestei legi aplicându-se

prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480-481 C.

civ., invocate de reclamant în acțiune.

Sub acest aspect,

Curtea a considerat că nu a existat un refuz al instanței de a pronunța o

soluție cu privire la valabilitatea titlului statului și prin aceasta nu s-a

produs o restrângere a dreptului de acces la justiție, câtă vreme Legea nr. 10/2001,

în accepțiunea de lege specială, are ca obiect de reglementare regimul juridic

al unor imobile preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989,

iar Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii

pronunțat, a statuat în mod explicit că legea specială se referă atât la

imobilele preluate de stat cu titlu, cât și la cele preluate fără titlu.

În cazul în care un

litigiu fundamentat pe prevederile dreptului comun se referă la un bun imobil

ce face parte din categoria imobilelor al căror regim este stabilit de legea

specială de reparație – Legea nr. 10/2001 – titularul acțiunii nu poate

valorifica pretenții referitoare la constatarea nevalabilității titlului

statului, întrucât legea specială de reparație acordă caracter abuziv tuturor

preluărilor pe care statul le-a efectuat în perioada de referință a legii, fie

că ar corespunde unei preluări cu titlu valabil, fie că ar corespunde unei

preluări cu titlu nevalabil, instituind măsuri reparatorii identice pentru

ambele cazuri.

În ceea ce privește

nevalabilitatea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, Curtea reține

că Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație, reglementează clar

situația în care fostul proprietar sau moștenitorii acestuia pot beneficia de

restituirea în natură a imobilului preluat de stat și înstrăinat apoi

chiriașilor, în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit articolului

18 coroborat cu art. 46 din lege, apelantul - reclamant, aflat într-o astfel de

situație, putea beneficia de restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza

în care ar fi solicitat instanței, în termen legal, constatarea nulității

contractelor de vânzare - cumpărare ale intimaților - pârâți, iar în urma

admiterii unei astfel de acțiuni imobilul ar fi reintrat în patrimoniul

statului.

Prin neformularea

unei astfel de acțiuni, titlurile intimaților - pârâți s-au consolidat și îi

îndreptățesc pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor

achiziționate în baza Legii nr. 112/1995 și cu bună - credință, cum în mod

corect a reținut și instanța de fond.

Soluția este legală,

fiind pronunțată atât în aplicarea corectă a principiilor privind prioritatea

legii speciale în concurs cu legea generală și securitatea raporturilor

juridice civile, cât și cu respectarea deciziei nr. 33/2008, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Este adevărat că în

considerentele acestei decizii, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a

reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca

reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în

sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

Apelantul - reclamant

nu se află, însă, în niciuna din aceste situații de excepție, neavând un „bun”

în sensul Convenției (o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a

recunoscut dreptul de a păstra imobilul sau o speranță legitimă, dedusă din

dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest

aspect), iar accesul la justiție îi este asigurat prin contestația reglementată

de legea specială, în condițiile în care a susținut că a formulat și

notificare.

În ceea ce privește

critica greșitei nesoluționări a acțiunii în revendicare, prin acordarea

priorității Legii nr. 10/2001 în raport cu dispozițiile dreptului comun în

materie (motivele 3, 4, și 5 din apel), Curtea, în acord cu instanța de fond, a

considerat că dispozițiile legii speciale se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun.

Aceasta întrucât,

acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de

comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia

generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în

cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință, că

prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată

insecuritatea raporturilor juridice și că, în cazul în care restituirea în

natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre

exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a

fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.

Ideea reținută în

jurisprudența instanței de contencios european, jurisprudență la care

reclamantul face referiri în dezvoltarea motivelor de apel, este aceea că

încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale

dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze

noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu

bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza

Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu contra României).

Curtea de apel a mai

reținut că decizia nr. 33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost

interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanța

anterioară, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea

generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de

drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se

regăsește în speță.

Astfel, prin legea

nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act

normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație

juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare,

în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare,

singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme

generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei

speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, așa cum deja s-a

reținut mai sus, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de

excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare,

neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi este asigurat

prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care a

susținut că a formulat și notificare.

Soluția se impune

justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate

accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire

la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă

împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv,

retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu

este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a

proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de

reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat

și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului

stabilității și securității raporturilor juridice.

De altfel chiar

reclamantul, în susținerea motivelor de apel, face referiri când la dreptul

comun în materie, când la dispozițiile Legii nr. 10/2001, în baza căreia a

arătat, pe parcursul judecării cauzei, că a formulat și notificare.

În cadrul acțiunii în

revendicare deduse judecății, toate părțile au exhibat câte un titlu:

reclamantul a invocat titlul de proprietate constând în contractul pentru

construirea locuințelor proprietate personală nr. 9767 din 19 ianuarie 1971, în

raport de care nu deține însă o hotărâre judecătorească de recunoaștere a

dreptului de proprietate ori o „speranță legitimă”, iar pârâții contractele de

vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate

nu a fost contestată de reclamant în instanță.

În lipsa unei

hotărâri care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

în baza Legii nr. 112/1995, titlurile pârâților s-au consolidat,

îndreptățindu-i pe aceștia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor

achiziționate în baza acestei legi și cu bună-credință, astfel cum în mod

corect a constatat instanța de fond, determinând ca titlul de care se

prevalează aceștia să fie mai caracterizat.

Curtea a mai reținut,

de asemenea că, art. 6 din Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la

un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice

contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil

cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită

marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal,

pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă

legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție

deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

Prin imposibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii

nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu

reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care se

constată că, în mod corect, instanța de fond a respins acțiunea în revendicare.

Pentru aceste

considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., apelul

a fost respins ca nefondat, fiind menținută ca legală și temeinică sentința

civilă apelată.

Împotriva deciziei nr.

10-A din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs

reclamantul D.N.

În motivarea

recursului, recurentul a susținut următoarele.

1.Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în sensul că ambele instanțe au

omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului.

Nepronunțarea cu

privire la primul capăt al cererii introductive de instanță echivalează cu o

denegare de dreptate, cât timp s-a solicitat analizarea titlului statului din

perspectiva art. 6 al Legii nr. 213/1998.

Ambele instanțe au

expediat acest important capăt de cerere cu referiri indirecte, știut fiind că

hotărârea judecătoreasca trebuie să fie explicită și clară.

Primul capăt de

cerere este cheia de boltă a întregii acțiuni, deoarece, dacă un bun a fost

luat abuziv, contrar Constituției Republicii Socialiste România, este evident

că al doilea capăt de cerere depindea de primul.

Recurentul arată că a

solicitat instanței de judecată să constate că imobilul a fost preluat fără un

titlu valabil de către Statul Român, preluare care s-a făcut în baza Decretului

nr. 223/1974 și fără despăgubire. Privitor la acest capăt de cerere, instanța

de fond nici nu s-a pronunțat, însă a respins acțiunea de plano, iar instanța

de apel în motivare arată că a fost o pronunțare implicită.

Or, stabilirea de

către instanțe a nevalabilității titlului statului are drept consecință

stabilirea cu efect retroactiv a faptului că dreptul de proprietate asupra

bunului care face obiectul acțiunii nu s-a stins niciodată, corelativ cu faptul

că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantului.

Recurentul mai arată că

a solicitat restituirea imobilului în baza art. 480 din C. civ., pentru că

Statul Român nu are un titlu care să legitimeze preluarea, câtă vreme Decretul nr.

223/1974 a fost un act normativ abuziv. Acest decret contravenea Constituției

din 1965 (art. 36), care ocrotea dreptul de proprietate personală și respectiv

prevederilor art. 481 C. civ. (ca lege organică), potrivit căruia nimeni nu

poate fi silit a ceda proprietatea sa fără o justă și prealabilă dezdăunare.

De asemenea, Decretul

nr. 223/1974 era contrar Declarației Universale a Drepturilor Omului, adoptată

de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, la care România era parte

semnatară.

Față de cele de mai

sus, este evident că se impunea admiterea apelului pe acest aspect, implicit

admiterea primului capăt de cerere al acțiunii introductive de instanță.

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ, în sensul că instanța a interpretat

eronat actul dedus judecății.

Recurentul susține că

în mod greșit s-a reținut că au fost respectate dispozițiile legale cu ocazia

încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2007, în baza

Legii nr. 112/1995, între Statul Român și F.M. Instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, ajunge la concluzii care sunt contrare realității.

În mod greșit

instanțele au apreciat ca fiind valabil titlul pârâtei F.M., titlu reprezentat

de contractul de vânzare-cumpărare din 7 noiembrie 2007, fiindcă statul nu a

dobândit niciodată în mod legal un drept de proprietate asupra imobilului în

litigiu, drept pentru care, Statul Român nu avea dreptul să vândă acest apartament,

cu atât mai mult cu cât Legea nr. 112/1995, indicată ca temei juridic al

contractului, nu era aplicabilă imobilului în litigiu, acesta fiind preluat

fără titlu valabil. Neavând un drept de proprietate asupra imobilului, statul

nu putea înstrăina un astfel de drept. Statul nu putea înstrăina mai mult decât

avea în patrimoniu și nu putea transmite o posesie fondată printr-o măsură

abuzivă, recunoscută și declarată ca fiind abuzivă.

prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că magistrații au depășit

atribuțiile puterii judecătorești, implicându-se în cauză prin apărările făcute

pentru părțile potrivnice, care nu s-au prezentat în instanță și nu și-au făcut

apărările, respectiv, nu au depus întâmpinare.

Instanțele nu aveau

dreptul să părăsească poziția de echidistanță și să facă apărări pe care

pârâții nu le-au invocat. Motivarea pe buna-credință a cumpărătorilor, făcută

de instanțe, în lipsa unor dovezi care trebuiau făcute de pârâți, reprezintă a

evidentă depășire a atribuțiilor puterii judecătorești a judecătorilor cauzei.

Completele de la apel și de la fond au formulat apărări în favoarea pârâților

intimați, în lipsa unei cereri din partea acestora și în lipsa unor probe

produse de pârâți.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârile sunt lipsite

total de fundament juridic.

Instanțele motivează

respingerea apelului, implicit a acțiunii introductive de instanță, pentru că

pârâții persoane fizice ar fi cumpărat cu bună-credință, deși este știut că buna-credință

nu echivalează cu titlu de proprietate.

Așa zisa bună-credință

nu poate fi opusă proprietarul adevărat, cel care, conform legii, nu și-a

pierdut niciodată dreptul de proprietate.

Buna-credință la

cumpărare a pârâtei F.M. nu are nicio relevanță, îi poate fi de folos în măsura

în care va dori să obțină prețul actualizat al apartamentului, așa cum prevede

Legea nr. 1/2009.

Instanțele nu puteau

să invoce buna-credință în lipsa părților, care nu au invocat-o și nici nu au

demonstrat-o.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârile sunt date cu

aplicarea greșită a legii și cu încălcarea legii.

Compararea de titluri

este perfect admisibilă, iar în prezenta cauză are aplicabilitate această formă

de revendicare.

Recurentul subliniază

că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin acte necontestate,

în timp ce Statul Român, ca autor al pârâtei, nu a dobândit dreptul de proprietate

în mod valabil, preluarea imobilului fiind realizată prin abuz și violență. De

aceea, titlul invocat de către reclamant este mai bine caracterizat și mai

eficient din punct de vedere juridic decât titlul pârâtei și justiția trebuie să-i

dea eficiență.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanțele au pronunțat

hotărâri lipsite de fundament juridic, prin neaplicarea legii, anume a

temeiului de drept al acțiunii, așa cum reclamantul l-a invocat și l-a precizat.

Prin cererea

introductivă de instanță, în primul capăt, s-a solicitat să se constate că

imobilul a fost preluat fără un titlu valabil de către Statul Român, preluare

care s-a făcut în baza Decretului nr. 223/1974 și fără niciun fel de despăgubire.

S-a mai solicitat revendicarea imobilului în baza art. 480 C. civ., pentru că

Statul Român nu are un titlu care să legitimeze preluarea, câtă vreme Decretul nr.

223/1974 a fost un act normativ abuziv.

Decretul nr. 223/1974

a fost primul abrogat după decembrie 1989. Acest decret contravenea

Constituției din 1965 (art. 36) care ocrotea dreptul de proprietatea personală

și respectiv prevederilor art. 481 C. civ., ca lege organică, de drept comun. De

asemenea, Decretul nr. 223/1974 era contrar Declarației Universale a

Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, la

care România era parte semnatară.

Temeiurile de drept,

anume art. 480 și 481 C. civ., Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic a acesteia, Convenția europeană a drepturilor omului, au

fost ignorate de instanța de fond, care a analizat acțiunea sub aspectul

exclusiv al Legii nr. 10/2001, nu și al revendicării pe dreptul comun.

Art. 480 C. civ. a

fost invocat ca și temei principal de drept, potrivit principiului disponibilității.

Acest principiu de drept este esențial, iar instanța nu se poate substitui

reclamantului.

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greșitei soluționări a

acțiunii în revendicare.

Consecințele

Decretului nr. 223/1974 trebuiau să fie înlăturate, iar menținerea efectelor

acestui act normativ abuziv este de natură să-i încalce reclamantului dreptul

de proprietate, drept pe care acesta susține că nu l-a pierdut niciodată.

Prin Decizia nr. 5

din 20 noiembrie 2000 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, Secțiile Unite,

în recursul în interesul legii, privind admisibilitatea acțiunilor în

revendicare a imobilelor trecute în proprietatea Statului prin Decretul nr. 223/1974,

s-a stabilit: „ . prin acțiunea în revendicare de drept comun, foștii

proprietari pot să reclame în fața instanțelor judecătorești încălcarea în

orice mod a dreptului lor de proprietate asupra locuințelor deținute de

chiriași. De aceea, persoanele care consideră că în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989 au fost deposedate nelegitim de proprietățile lor imobiliare -

inclusiv în baza Decretului nr. 223/1974 - pot cere în justiție pe calea

acțiunii în revendicare recunoașterea dreptului lor de proprietate asupra

acestor bunuri și, ca urmare, restituirea lor."

Decizia nr. 33/2008 a

Secțiilor Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție nu conține prevederi

exprese care să interzică promovarea unei acțiuni în revendicare în scopul

redobândirii unui imobil preluat abuziv de Stat, în perioada 1945-1989 astfel

că, instanțele au pronunțat o hotărâre nefondată și contrară legii.

Instanța de fond, învestită

cu acțiune în revendicare, nu a verificat titlul statului și a concluzionat în

mod greșit că pretinsa bună-credință - în niciun fel dovedită, în cauză - ar

avea vreo consecință juridică sau influență în cazul unei revendicări.

Instanța de fond a

făcut o motivare străină de natura pricinii.

Examinând decizia

recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

În ceea ce privește

primul motiv de recurs, recurentul susține, mai întâi, că prima instanță a omis

să se pronunțe asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului

statului, în al doilea rând, că instanța de apel a apreciat greșit în motivare

că ar fi o pronunțare implicită și, în al treilea rând, reiterează motivele de

nevalabilitate a titlului statului, astfel cum au fost indicate în cererea de

chemare în judecată, solicitând admiterea acestui capăt de cerere.

Prima critică, invocată

de recurent în susținerea acestui motiv de recurs, respectiv, faptul că prima

instanță a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului, precum și solicitarea acestuia de a se

analiza pe fond și de a se admite acest capăt de cerere, au constituit motive

de apel, soluționate de instanța de apel, așa cum rezultă din motivarea

deciziei recurate. Fără a relua in extenso argumentele instanței de apel,

trebuie menționat că, în soluționarea acestui motiv de apel instanța a avut în

vedere faptul că imobilul face parte din categoria acelora al căror regim este

reglementat de Legea nr. 10/2001, lege care se referă atât la imobilele

preluate de stat cu titlu, cât și la cele preluate fără titlu, situație în care

titularul acțiunii nu poate valorifica pretenții referitoare la constatarea

nevalabilității titlului statului pe calea unei acțiuni de drept comun.

Instanța de apel nu a

reținut că prima instanță ar fi procedat la o „pronunțare implicită” asupra

primului capăt de cerere, așa cum susține recurentul. Instanța de apel a

analizat ea însăși motivul de apel invocat, reținând că problema

nevalabilității titlului statului intră sub incidența legii speciale de

reparație, urmând a fi analizată în cadrul procedurii speciale.

În plus față de cele

reținute de instanța de apel, Înalta Curte are în vedere și faptul că, prin

hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), instanța europeană nu mai acordă

simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de

reclamant, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire

(revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de creanță în

contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute

de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).

Dacă până la

pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești

pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului

statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în

sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului

statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a

dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes

patrimonial” protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest

sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008,

publicată în M. Of. al României nr. 458/02 iulie 2009, Czaran și Grofcsik împotriva

României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea

din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9

decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este

posibilă.

Fiind astfel lămurit

faptul că, prin simpla constatare a nevalabilității titlului statului,

reclamantul nu ar putea obține câștig de cauză în acțiunea în revendicare, ci

ar trebui să urmeze calea legii speciale pentru obținerea măsurilor reparatorii

în echivalent și având în vedere că legea specială la rândul său, stabilește în

sarcina entității învestite cu soluționarea notificării atribuția analizării valabilității

titlului statului (art. 2 din Legea nr. 10/2001 și art. 2.6 din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007),

verificare care este supusă cenzurii instanței de judecată, odată cu soluția

dată notificării, potrivit dispozițiilor aceleiași legi speciale, Curtea

apreciază că verificarea valabilității titlului statului într-un proces

separat, pe calea dreptului comun, prin ocolirea legii speciale este nu numai

contrară principiului specialia generalibus derogant, dar și inutilă, în

condițiile în care, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă în toate

situațiile de preluare abuzivă enumerate la art. 2 din Legea nr. 10/2001,

indiferent dacă preluarea imobilului de către stat s-a făcut cu titlu valabil

sau fără titlu.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu-și găsește aplicarea în speță,

nefiind vorba despre o interpretare a actului juridic dedus judecății, cum în

mod greșit consideră recurentul. Criticile recurentului, invocate în susținerea

acestui motiv de recurs, vizează greșita apreciere a instanței cu privire la

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Considerând că

încadrarea corectă a acestor critici corespunde motivului de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că problema valabilității

contractului de vânzare-cumpărare nu a fost examinată pe fond de curtea de

apel.

Astfel, în

considerentele deciziei recurate s-a reținut că, potrivit art. 18 coroborat cu art.

46 din Legea nr. 10/2001, apelantul-reclamant putea beneficia de restituirea în

natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanței, în

termen legal, constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare ale

intimaților-pârâți, iar în urma admiterii unei astfel de acțiuni imobilul ar fi

reintrat în patrimoniul statului. Prin neformularea unei astfel de acțiuni,

titlurile intimaților-pârâți s-au consolidat și îi îndreptățesc pe aceștia la

păstrarea posesiei asupra apartamentului.

Criticile

reclamantului formulate în recurs, vizând cauzele de nevalabilitate ale

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu

pot fi examinate de instanța de recurs, în condițiile în care acțiunea nu are

ca obiect un capăt de cerere în acest sens.

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. este nefondat. Instanța de apel s-a

pronunțat în limitele sesizării, analizând motivele de apel cu care a fost

învestită de reclamant. Soluționarea pricinii și argumentarea deciziei, chiar

dacă unele dintre argumente nu au fost invocate în apărare de intimați, intră

în atribuțiile instanței de judecată, această conduită a instanței fiind în

acord cu funcțiunea conferită de Constituție instanțelor de judecată, cu respectarea

principiului separației puterilor în stat și a principiului rolului activ al

judecătorului, în scopul stabilirii adevărului și pronunțării unei hotărâri

legale și temeinice.

Toate celelalte

critici, încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și care vizează

modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect revendicare, sunt

nefondate.

Problema bunei

credințe a pârâtei F.M., adusă în discuție de recurent, este irelevantă în

contextul speței, sub aspectul soluționării acțiunii în revendicare, deoarece,

așa cum în mod corect a reținut prima instanță, F.M. nu mai are calitatea de

proprietară a imobilului, înstrăinându-l anterior promovării prezentei acțiuni,

prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 182 din 24 ianuarie

2008 de BNP M.G.O. și A.A.J., către intimații M.F. și M.C.G.

Cu privire la acest

contract de vânzare-cumpărare instanța de fond a reținut că este un act cu

titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâții cumpărători au fost de

bună-credință, deoarece nu există nicio probă contrară, în favoarea pârâților

operând prezumția de bună-credință, principiu general al dreptului civil

desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2), art. 486 și art. 487 C. civ.

Buna-credință a

pârâților cumpărători a fost reținută de prima instanță în contextul în care a

făcut aplicarea teoriei validității aparenței în drept, care presupune

întrunirea cumulativa a următoarelor condiții: actul încheiat sa fie un

contract oneros și cu titlu particular, contractantul sa fie de buna-credința

și, în plus, să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea

de vânzător a transmițătorului. Verificând întrunirea acestor condiții,

instanța de fond a reținut prezumția de bună-credință în favoarea

cumpărătorilor din contractul de vânzare-cumpărare din 24 ianuarie 2008,

potrivit principiului prevăzut de art. 1899 alin. (2) C. civ., potrivit căruia „buna-credință

se presupune întotdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă

rea-credință”, în condițiile în care reclamantul nu a susținut și nu a dovedit

reaua-credință a acestor ultimi cumpărători.

Analizând acțiunea în

revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu cei doi pârâți

cumpărători și reținând incidența principiului error communis facit ius în

favoarea lor, prima instanță a apreciat că este preferabil titlul acestora,

motiv pentru care a respins acțiunea în revendicare.

Cu privire la aceste

aspecte, reclamantul nu a formulat critici în apel, atenția sa concentrându-se

pe raportul juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între

sta