ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2342/2018

Ședința publică din data de 29 mai 2018

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 502/08.02.2016, prima instanță a anulat capetele de cerere prin care s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor menționate la art. 3.2, art. 3.4 și art. 4.2 din contractul de credit nr. x din 08.06.2007 și să se dispună înlăturarea clauzelor menționate la art. 3.2, art. 3.4 și art. 4.2 din cuprinsul contractului pentru neindicarea motivelor de fapt. A admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei A. S.A. cu privire la capetele de cerere având ca obiect: să se constate că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită raportat la obligațiile ce rezultă din contractul de credit nr. x din data de 08.07.2007, să se dispună anularea executării silite și a tuturor actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B., să se dispună încetarea executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B., să se dispună anularea încheierii de încuviințare a executării silite pronunțate în data de 30.07.2014 în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Suceava. A respins capetele de cerere având ca obiect: să se constate că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită raportat la obligațiile ce rezultă din contractul de credit nr. x din data de 08.07.2007, să se dispună anularea executării silite și a tuturor actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B., să se dispună încetarea executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B., să se dispună anularea încheierii de încuviințare a executării silite pronunțate în data de 30.07.2014 în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Suceava, formulate de contestatorul C. în contradictoriu cu intimata A. S.A. ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei A. S.A. cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 08.06.2007 și să se dispună înlăturarea clauzei prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 08.06.2007. A admis capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 08.06.2007 și să se dispună înlăturarea clauzei prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 08.06.2007, formulate de contestatorul C. în contradictoriu cu intimatele A. S.A., D. S.a.R.L și E. S.R.L.A constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 08.06.2007. A obligat intimatele să modifice convenția de credit nr. x din 08.06.2007 în sensul eliminării clauzei constatată ca fiind abuzivă, respectiv clauza prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 08.06.2007. A admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de contestatorul C., cu sediul procesual ales la SPRL F. din București, str. x, în contradictoriu cu intimatele A. S.A.cu sediul în sector 1, București, Cl. Floreasca, nr. 246 C, D. S.a.R.L cu sediul în Luxemburg și la sediul S.C. E. S.R.L. din București, și E. S.R.L. cu sediul în București. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect să se constate că a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită raportat la obligațiile ce rezultă din contractul de credit nr. x din data de 08.07.2007. A anulat în parte încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată în data de 30.07.2014 în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Suceava doar pentru suma de 1065,54 euro reprezentând comision de administrare. A anulat în parte executarea silită și toate actele de executare silită efectuate în cadrul dosarului de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B. doar pentru suma de 1065,54 euro reprezentând comision de administrare. A menținut în rest executarea silită și actele de executare silită efectuate în cadrul dosarului de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B.. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect încetarea executării silite efectuate în dosarul de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B.. A anulat în parte încheierea din data de 08.08.2014, din dosarul de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B., de stabilire a cheltuielilor de executare și dispune calcularea de către B.E.J. B. a onorariului executorului judecătoresc și a celorlalte cheltuieli de executare prin raportare la suma pentru care în mod corect s-a demarat executarea silită respectiv suma de 7204,36 euro (8269,90 euro - 1065,54 euro = 7204,36 euro), la data de 26.05.2014. A admis în parte capătul de cerere având ca obiect obligarea la cheltuielilor de judecată formulat de contestatorul C. în contradictoriu cu intimatele A. S.A., D. S.a.R.L și E. S.R.L., respectiv în limita sumei de 2740 RON. A obligat intimata A. S.A. la plata către contestator a sumei de 1370 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat. A obligat intimata D. S.a.R.L. la plata către contestator a sumei de 1370 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel intimata A. S.A. BUCUREȘTI și D. SARL și apel incident C..

Prin decizia nr. 748 din 15 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de C., cu sediul procesual ales la SPRL F. din București, str. x, sector 2 împotriva încheierii nr. 502/08.02.2016 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2014. Au fost admise apelurile formulate de intimatele A. S.A. BUCUREȘTI cu sediul în sector 1, București, Cl. Floreasca, nr. 246 C, sector 1 și D. SARL cu sediul în Luxemburg și la sediul S.C. E. S.R.L. din București, intimată fiind E. S.R.L. cu sediul în București, împotriva aceleiași Încheieri. A fost schimbată în parte hotărârea atacată, în sensul că au fost înlăturate din aceasta dispozițiile referitoare la: constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 08.06.2007; obligarea intimatelor să modifice convenția de credit nr. x din 08.06.2007 în sensul eliminării clauzei constatată ca fiind abuzivă, respectiv clauza prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit nr. x din 08.06.2007; anularea în parte a încheierii de încuviințare a executării silite pronunțată în data de 30.07.2014 în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Suceava doar pentru suma de 1065,54 euro reprezentând comision de administrare; anularea în parte a executarea silite și a tuturor actelor de executare silită efectuate în cadrul dosarului de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B. doar pentru suma de 1065,54 euro reprezentând comision de administrare; anularea în parte a încheierii din data de 08.08.2014, din dosarul de executare nr. 230/2014 al B.E.J. B., de stabilire a cheltuielilor de executare; obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată. A fost respins, ca nefondat, capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 3.5 din contractul de credit. Au fost menținute celelalte dispoziții ale încheierii care nu sunt contrare prezentei decizii. A fost obligat intimatul C. să plătească apelantei A. S.A. BUCUREȘTI suma de 500 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată din apel, iar apelantei D. SARL suma de 150 de RON cu același titlu.

Împotriva deciziei nr. 748 din 15 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a formulat recurs contestatoarea C..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La termenul din 29.05.2018, Înalta Curte a invocat excepția necompetenței materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal în apel.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi și până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...), precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

În ceea ce privește efectele acestei decizii a Curții Constituționale, obiectul controlului de constituționalitate a fost reprezentat doar de dispoziția legală constatată ca fiind contrară Constituției, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenței accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituțională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetățenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuție nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conținutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluționat de către Înalta Curte, în sensul că dispozițiile art. 16 alin. (1) și art. 21 alin. (3) din Constituție ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluționează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curții Constituționale, conformitatea cu Constituția este asigurată prin simpla recunoaștere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, și nu prin accesul la o anumită instanță.

În absența unor considerente în acest sens, nu se poate deduce o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absența accesului la recurs la instanța supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut în mod constant că accesul liber la justiție nu are semnificația accesului la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituțională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanța competentă, fără a se reține o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menținerea criteriului valoric pentru determinarea competenței de soluționare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Așadar, în stabilirea competenței ratione materiae de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanței de judecată concluzia că această competență revine Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Competența de soluționare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanța de judecată, ce are atribuții exclusive în interpretarea și aplicarea normelor procesuale incidente.

În acest context, se constată că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanța competentă să soluționeze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluționate în primă instanță de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curți îi revine competența de soluționare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depășește pragul de 200.000 RON.

Pe acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia Curții Constituționale, este de precizat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casație are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a instanței supreme cu cauze de mai mică importanță, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanța sa, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenție, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl îndeplinește instanța supremă ca jurisdicție de casație, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluționare a unui asemenea recurs (cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei).

Așadar, potrivit Curții Europene a Drepturilor Omului, nu se poate vorbi despre nerespectarea dreptului de acces la instanță nici măcar în situația în care accesul la recurs este condiționat de o anumită valoare a obiectului cererii, cu atât mai puțin în ipoteza în care accesul la recurs este deschis, indiferent de valoarea obiectului cererii, doar accesul la instanța supremă, ca jurisdicție de casație, depinzând de întrunirea unui prag valoric.

În ceea ce privește interpretarea și aplicarea în cauză a dispozițiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Suceava revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Suceava, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepția necompetenței materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea acestei instanțe.

În conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta- contestatoare C. împotriva deciziei nr. 748 din 15 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă în favoarea Curții de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 mai 2018.