CASE OF DOROZHKO v. RUSSIA

CAUZA PRIMEI SECȚIUNI DE DOROZHKO c. RUSSIA (Depunerea nr. 5761/03) HOTĂRÂREA STASBOURG 26 iunie 2008 FINAL 26/09/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus revizuirii editoriale. În cazul Dorozhko c. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința ca Camera compusă din: Nina Vajić, Președintele, Anatoly Kovler, Elisabeth Steiner, Dean Spielmann, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători și Søren Nielsen, grefierul de secțiune care a deliberat în privat la 5 iunie 2008, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 5761/03) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dna Lyubov Grigorievna Dorozhko („reclamantul”), la 29 ianuarie 2003. Guvernul rus („ Guvernul”) a fost reprezentat de dl. Laptev, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 5 decembrie 2005, Curtea a hotărât să anunte cererea guvernului. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea acesteia. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1951 și trăiește în Voronezh. La 30 octombrie 2001, Curtea de district Kominternovskiy din Voronezh a acordat reclamantului 10,300 ruble ruse („RUB”) în daune împotriva Ministerului Apărării. Această hotărâre a devenit obligatorie la 10 noiembrie 2001 și a fost pusă în aplicare la 12 august 2003. Pentru a compensa întârzierea, la 11 august 2003. Noiembrie 2003 Curtea a îmbunătățit datoria în conformitate cu costul de viață și a acordat un alt RUB 2.874. La 8 noiembrie 2001, Curtea Centrală de District a Voronezh a acordat reclamantului daune împotriva poliției. Această hotărâre a devenit obligatorie la 19 februarie 2002 și a fost pusă în aplicare la 15 noiembrie 2005. Întrucât aceste hotărâri nu au fost executate prompt, reclamantul s-a plâns la o instanță. La 12 septembrie 2002, Curtea de District Kominternovskiy a îndemnat Ministerul Finanțelor să pună în aplicare hotărârile. La 30 septembrie 2002, instanța a atribuit reclamantului RUB 15 costuri juridice. Această decizie a devenit obligatorie, dar nu a fost pusă în aplicare. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ În temeiul articolului 9 din Legea Federală privind procedurile de executare din 21 iulie 1997, un judecător trebuie să pună în aplicare o hotărâre în termen de două luni. În temeiul articolului 242.2.2.6 din Codul bugetar din 31 iulie 1998, Ministerul Finanțelor trebuie să pună în aplicare o hotărâre în termen de trei luni. Reclamantul s-a plâns că neexecutarea lungă a hotărârilor a încălcat art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. În măsura în care este cazul, aceste articole au citit după cum urmează: art. 6 § 1 „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau sancțiuni.” Admisibilitatea 10. Guvernul a recunoscut că îndelungarea hotărârilor din 30 octombrie și 8 noiembrie 2001 au încălcat Convenția. Cu toate acestea, autoritățile au recunoscut întârzierea excesivă și au plătit compensații în ceea ce privește hotărârea din 30 octombrie 2001. 11. Reclamantul a menținut plângerea, iar compensația a fost prea mică și nu a avut legătură cu toate hotărârile.Decizia din 30 septembrie 2002 a rămas neexecută. 12. Curtea constată, în ceea ce privește hotărârea din 30 octombrie 2001, că, la 11 noiembrie 2003, Curtea de district Kominternovskiy a actualizat datoria hotărârii în conformitate cu costul de viață. Cu toate acestea, această îmbunătățire a fost insuficientă pentru a priva reclamantul de statutul ei de victimă, deoarece a compensat numai pierderile ei învățământ și nu a fost posibilă daune, pecuniare sau morale. 13. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a recunoscut o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește hotărârile din 30 octombrie 2001 și 8 noiembrie 2001, și nu a furnizat nicio explicație în ceea ce privește decizia din 30 septembrie 2002. 15. Curtea constată, în consecință, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenția și a articolului 1 din Protocolul nr. 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 16. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite doar repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 17. Reclamantul a solicitat RUB 9.755.68 în ceea ce privește prejudiciu material și 5.000 de euro (“EUR”) în ceea ce privește prejudiciile morale. 18. Guvernul a susținut că aceste afirmații sunt excesive și nejustificate. 19. În ceea ce privește prejudiciile materiale, Curtea reiterează că încălcarea constatată este cel mai bine remediată prin punerea reclamantului în poziția în care ar fi fost respectată Convenția. Prin urmare, Guvernul asigură, prin mijloace adecvate, executarea atribuțiilor de judecată interne (a se vedea, cu alte referințe, Poznakirina c. Rusia, nr. 25964/02, § 33, 24 februarie 2005). 20. În ceea ce privește prejudiciile morale, Curtea acceptă faptul că neexecutarea hotărârilor trebuie să-i fi afectat pe reclamant. Pe o bază echitabilă, Curtea aprobă 2,100 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 21. Reclamantul a solicitat, de asemenea, RUB 2.366.62 pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. 22. Guvernul a considerat justificată această cerere. 23. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 71 EUR care acoperă costurile în cadrul tuturor șefurilor. Pentru aceste motive, Curtea declară în mod neobișnuit cererea admisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1; deține (a) că Statul pârât, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 1 2 din Convenție asigură, prin mijloace adecvate, executarea atribuirii pronunțate de instanța internă și, în plus, plătește următoarele sume, care urmează să fie convertite în ruble ruse la rata aplicabilă la data de decontare: (i) 2,100 EUR (2 mii sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 71 EUR (septizeci de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitanți, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de nerespectare plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 26 iunie 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Președintele grefierului

FIRST SECTION

CASE OF

DOROZHKO v. RUSSIA

(Application no. 5761/03)

JUDGMENT

STRASBOURG

26 June 2008

FINAL

26/09/2008

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Dorozhko v. Russia,

The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of:

Nina Vajić,

President,

Anatoly Kovler,

Elisabeth Steiner,

Dean Spielmann,

Sverre Erik Jebens,

Giorgio Malinverni,

George Nicolaou,

judges,

and Søren Nielsen,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 5 June 2008,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 5761/03) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Russian national, Mrs Lyubov Grigoryevna Dorozhko (“the applicant”), on 29 January 2003.

2.

The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr

P.

Laptev, the Representative of the Russian Federation at the European Court of Human Rights.

3.

On 5 December 2005 the Court decided to give notice of the application to the Government. Under the provisions of Article 29 § 3 of the Convention, it decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility.

THE FACTS

I.

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1951 and lives in Voronezh.

5.

On 30 October 2001 the Kominternovskiy District Court of Voronezh awarded the applicant 10,300 Russian roubles (“RUB”) in damages against the Ministry of Defence. This judgment became binding on 10 November 2001 and was enforced on 12 August 2003. To compensate for the delay, on 11

November 2003 the court upgraded the debt in line with the cost of living and awarded a further RUB 2,874.

6.

On 8 November 2001 the Central District Court of Voronezh awarded the applicant damages against the police. This judgment became binding on 19

February 2002 and was enforced on 15 November 2005.

7.

As these judgments had not been enforced promptly, the applicant complained to a court. On 12 September 2002 the Kominternovskiy District Court urged the Ministry of Finance to enforce the judgments. On 30

September 2002 the court awarded the applicant RUB 15 of legal costs. This decision became binding but was not enforced.

II.

RELEVANT DOMESTIC LAW

8.

Under section 9 of the Federal Law on Enforcement Proceedings of 21

July 1997, a bailiff must enforce a judgment within two months. Under section 242.2.6 of the Budget Code of 31 July 1998, the Ministry of Finance must enforce a judgment within three months.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION AND OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1

9.

The applicant complained that the lengthy non-enforcement of the judgments violated Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1. As far as relevant, these Articles read as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair

... hearing ... by [a] ... tribunal...”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

A.

Admissibility

10.

The Government admitted that the long non-enforcement of the judgments of 30 October and 8 November 2001 had violated the Convention. However, the authorities had acknowledged the excessive delay and had paid compensation as regards the judgment of 30 October 2001.

11.

The applicant maintained her complaint. The compensation had been too small and had not concerned all the judgments. The decision of 30

September 2002 remained unenforced.

12.

The Court notes, with regard to the judgment of 30 October 2001, that on 11 November 2003 the Kominternovskiy District Court upgraded the judgment debt in line with the cost of living. Nevertheless, this upgrade was insufficient to deprive the applicant of her status as a victim, because it compensated only her inationary losses and not possible damage, pecuniary or non-pecuniary.

13.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

14.

The Government have acknowledged a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1 with regard to the judgments of 30 October 2001 and 8 November 2001, and have provided no explanation as to the decision of 30 September 2002.

15.

The Court finds, accordingly, that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

16.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

17.

The applicant claimed RUB 9.755,68 in respect of pecuniary damage and 5,000 euros (“EUR”) in respect of non-pecuniary damage.

18.

The Government argued that these claims were excessive and unjustified.

19.

As to pecuniary damage, the Court reiterates that the violation found is best redressed by putting the applicant in the position she would have been if the Convention had been respected. The Government shall therefore secure, by appropriate means, the enforcement of the domestic courts’ outstanding award (see, with further references,

Poznakhirina v. Russia

, no.

25964/02, § 33, 24

February 2005).

20.

As to non-pecuniary damage, the Court accepts that the non-enforcement of the judgments must have distressed the applicant. On an equitable basis, the Court awards EUR 2,100 under this head.

B.

Costs and expenses

21.

The applicant also claimed RUB 2,366.62 for the costs and expenses incurred before the domestic courts and the Court.

22.

The Government found this claim justified.

23.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the sum of EUR 71 covering costs under all heads.

C.

Default interest

24.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention and of Article 1 of Protocol No. 1;

3.

Holds

(a)

that the respondent State, within three months from the date on which the judgment becomes final according to Article

44

§

2 of the Convention, shall secure, by appropriate means, the enforcement of the award made by the domestic court, and in addition pay the following amounts, to be converted into Russian roubles at the rate applicable at the date of settlement:

(i)

EUR 2,100 (two thousand one hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage;

(ii)

EUR 71 (seventy-one euros), plus any tax that may be chargeable to the applicants, in respect of costs and expenses;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 26 June 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

Søren Nielsen

Nina Vajić

Registrar

President